ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5612/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat anularea deciziei de imputare nr. x/25.08.2014, emisă de secretarul general al M.A.I., anularea hotărârii Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din M.A.I. nr. 16286/29.10.2014, anularea hotărârii Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din M.A.I. nr. 197/21.01.2015, exonerarea de obligația de la plata sumei pentru care s-a stabilit răspunderea materială în sarcina sa, precum și restituirea sumelor eventual achitate ca urmare a stabilirii răspunderii materiale. 1.

Hotărârea instanței de fond În al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere spre rejudecare, prin sentința civilă nr. 2480 din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne. A anulat hotărârea nr. 197/21.01.2015, emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și hotărârea nr. 16286/29.10.2014, emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, în ceea ce privește constatările și soluția privind întrunirea condițiilor elementelor necesare pentru stabilirea răspunderii materiale. A anulat decizia de imputare nr. x/25.08.2014, emisă de Secretarul general al Ministerului Administrației și Internelor, pentru neîntrunirea condițiilor elementelor necesare pentru stabilirea răspunderii materiale. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2480 din 30 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, solicitând casarea în tot și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. a susținut că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. În esență, a arătat că apărările formulate de instituția pârâtă în combaterea pretențiilor deduse judecății instanței de fond, nu au fost analizate efectiv și nu au fost înlăturate motivat, ceea ce este incompatibil cu ideea de justă soluționare a cauzei. Practic, considerentele primei instanțe relevă o analiză formală a susținerilor părților, fără a asigura o justă soluționare a cauzei, sub toate aspectele. Astfel, în opinia sa, soluția Curții de Apel, raportat la susținerile părților, echivalează cu nedezlegarea problemei de drept centrale deduse judecății. A mai susținut că argumentele expuse prin sentința recurată nu reprezintă o motivare a soluției pronunțate de instanța de fond, deoarece aceasta nu răspunde susținerilor centrale ale părții pârâte. Deși a reținut corect aspectele de fapt ale speței, instanța de fond nu a făcut niciun fel de aprecieri legate de Nota-Raport nr. x din 22 noiembrie 2010, privind plângerea prealabilă formulată de colonelul în rezervă B., semnată de către reclamantul A., în condițiile în care atât comisia de cercetare administrativă cât și Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor au stabilit vinovăția reclamantului și pentru că acesta a semnat actul indicat. În concluzie, Curtea de Apel București nu a indicat motivele pentru care s-au înlăturat apărările părților și nu și-a îndeplinit obligația de a analiza toate apărările esențiale invocate, obligație prevăzută de art. 22 C. proc. civ. În raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În primul rând, consideră eronată afirmația instanței de fond referitoare la faptul că singurul efect al emiterii Ordinului nr. 11/4115/8.11.2010, pentru care se poate reține contribuția reclamantului, îl reprezintă modificarea datei încetării raporturilor de serviciu ale comisarului șef B.. În opinia sa, singurul efect direct al acțiunii domnului A. este modificarea datei de trecere în rezervă a polițistului căruia, în mod nelegal, i-au încetat raporturile de serviciu. În realitate, efectul direct al inacțiunii părții adverse, asupra căruia Curtea de Apel București nu "s-a aplecat" este determinat de menținerea măsurii administrative dispuse împotriva domnului B.. În al doilea rând, a criticat faptul că prima instanță a reținut un raport de accesorialitate între cele două ordine, arătând că prin decizia civilă nr. 4652 din 8 noiembrie 2012 - Înalta Curte, secția de contencios administrativ a analizat legalitatea fiecăruia dintre cele două acte administrative cu caracter individual contestate, stabilind indubitabil nelegalitatea acestora, în mod distinct și nu ca urmare a relației de accesorialitate dintre ele. În al treilea rând, în ceea ce privește susținerea curții referitoare la faptul că, în speță, "emiterea Ordinului nr. 11/4155 din 8 noiembrie 2010 a avut ca efect diminuarea prejudiciului cauzat prin ordinul ministrului administrației și internelor nr. H/3970 din data de 11 octombrie 2010, despăgubirile fiind calculate de la data încetării raporturilor de serviciu" a arătat că practic, curtea dovedește (contrazicându-și toate argumentele anterioare) că, în speță, există un prejudiciu, mai mic decât cel inițial, produs ca urmare a semnării Ordinului MAI nr. 11/4115/2010, o consecință directă a propunerilor asumate ale pârâtului din cuprinsul Notei-Raport nr. x din data de 22 noiembrie 2010, privind plângerea prealabilă formulată de colonelul în rezervă B.. A arătat că, în context, rezultă indubitabil faptul că, așa cum a reținut și instanța de fond, reclamantul și-a adus contribuția la prejudiciul cauzat patrimoniului M.A.I., prin neexccutarea atribuțiilor cu care a fost mandatat, respectiv acelea de a analiza, sub toate aspectele, legalitatea emiterii actului administrativ a cărui revocare s-a solicitat prin plângerea prealabilă. A considerat că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material atunci când a apreciat că prin activitatea de soluționare a plângerii prealabile, nu se poate reține "caracterul ilicit al faptei reclamantului" și "nici producerea vreunui prejudiciu ca urmare a acestei fapte" (a se vedea pag. 12 paragraf 2 din Sentința atacată) atâta timp cât, la paragraful anterior, aceiași instanță a reținut faptul că emiterea actului normativ în discuție a avut influențe asupra prejudiciului cauzat M.A.I., în sensul "diminuării pagubei". De asemenea, instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material atunci când a apreciat că "nu se poate reține nici existența vinovăției, care presupune urmărirea sau acceptarea producerii unui prejudiciu prin emiterea unui act nelegal" (a se vedea pag. 12 paragraf 3 din Sentința atacată), deoarece a analizat vinovăția reclamantului numai sub aspectul intenției (directe sau indirecte) nu și sub aspectul culpei, care a constat în neglijența manifestată de acesta în activitatea de soluționare a plângerii prealabile. În concluzie, a apreciat că, la data stabilirii răspunderii materiale în sarcina reclamantului, au fost întrunite cumulativ condițiile impuse în art. 2 din O.G. nr. 121/1998 și pct. 6 din I.m.a.i. nr. 830/1999. 1.

Apărările formulate în cauză În cauză intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 17 noiembrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante În ceea ce privește starea de fapt care a condus la situația litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține relevanța următoarelor aspecte: Prin ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. II/3970/11.10.2010 s-a decis încetarea raporturilor de serviciu ale comisarului șef B., aflat la dispoziția conducerii ministerului, începând cu data acestui ordin. Prin ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. II/4115/08.11.2010 s-a decis revenirea la ordinul ministrului Administrației și Internelor nr. II/3970/11.10.2010, în sensul încetării raporturilor de serviciu ale comisarului șef B. la data încetării incapacității temporare de muncă. Prin decizia civilă nr. 4652/08.11.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva sentinței civile nr. 4314/21.06.2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. A anulat Ordinele nr. II/3970/11.10.2010 și nr. II/4115/8.11.2010 emise de Ministrul Administrației și Internelor și a obligat pârâtul Ministerul Administrației și Internelor la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data încetării raporturilor de serviciu, precum și la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale. Prin decizia nr. x/25.08.2014, emisă de secretarul general al M.A.I., s-a dispus imputarea sumei de 27.313 RON intimatului-reclamantului din prezenta cauză, A., reprezentând drepturi salariale și daune morale achitate comisarului șef de poliție B., prin punerea în aplicare a deciziei civile nr. 4652/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin hotărârea nr. 197/21.01.2015, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a respins plângerea formulată de intimatul-reclamant împotriva hotărârii Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din M.A.I. nr. 16286/29.10.2014 și a stabilit că vinovat de producerea pagubei de 57.142 RON este și intimatul-reclamant A., care, în calitatea sa de director general al D.G.M.R.U. de la acea dată, a întocmit și promovat proiectul actului administrativ, în baza notei raport nr. x/22.11.2010. În acest context factual, reclamant A. a investit instanța de contencios cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei de imputare nr. x/25.08.2014, emisă de secretarul general al M.A.I., anularea hotărârii Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din M.A.I. nr. 16286/29.10.2014, anularea hotărârii Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din M.A.I. nr. 197/21.01.2015, exonerarea de obligația de la plata sumei pentru care s-a stabilit răspunderea materială în sarcina sa, precum și restituirea sumelor eventual achitate ca urmare a stabilirii răspunderii materiale. În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1800/3.04.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat că instanța de fond nu a procedat la analiza tuturor motivelor de nelegalitate a actelor administrative atacate, expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În consecință, a casat hotărârea de fond și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, pentru a fi reluate dezbaterile asupra motivelor de nelegalitate referitoare la neîntrunirea condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii materiale a reclamantului, reținând că aspectele privitoare la termenul de realizare a cercetării administrative și la respectarea dreptului la apărare al persoanei cercetate au fost dezlegate definitiv, prin hotărârea mai sus menționată. În rejudecare, a fost pronunțată sentința civilă nr. 2480 din 30 octombrie 2019, prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne. A anulat hotărârea nr. 197 din 21.01.2015, emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și hotărârea nr. 16286 din 29.10.2014, emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, în ceea ce privește constatările și soluția privind întrunirea condițiilor elementelor necesare pentru stabilirea răspunderii materiale. A anulat decizia de imputare nr. x din 25.08.2014, emisă de Secretarul general al Ministerului Administrației și Internelor, pentru neîntrunirea condițiilor elementelor necesare pentru stabilirea răspunderii materiale. Împotriva sentinței civile nr. 2480 din 30 octombrie 2019 a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. 2.1.1. Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că această critică de nelegalitate invocată de recurentul-pârât vizează dispozițiile care permit casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. A susținut recurentul-pârât că prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ., întrucât nu a analizat efectiv motivele pentru care pârâtul s-a opus admiterii cererii de chemare în judecată și nu au fost înlăturate motivat apărările formulate de acesta, ceea ce echivalează cu nedezlegarea problemei de drept centrale (esențiale) deduse judecății. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită în rejudecare, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată. Faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului-pârât nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de vreme ce acesta nu a arătat, în concret, care sunt acele susțineri centrale (esențiale) l-a care face referire și la care instanța de fond nu a răspuns. Tot în cadrul acestui motiv de nelegalitate recurentul-pârât a susținut faptul că instanța de fond nu face niciun fel de aprecieri legate de nota-raport nr. x/22.11.2010, privind plângerea prealabilă formulată de colonelul în rezervă B., semnată de către reclamantul A.. Or, Înalta Curte nu poate primi nici aceste critici, apreciindu-le ca fiind nefondate, întrucât în analiza sa, prima instanță a avut în vedere acest act administrativ, reținând că reclamantul a întocmit și semnat nota-raport nr. x/22.11.2010, că și-a expus punctul de vedere privind plângerea prealabilă, dar și mențiunile expuse în cuprinsul acestei note, astfel cum reiese din considerentele sentinței recurate . De asemenea, prima instanță, prin raportare la situația de fapt, a reținut că prin nota-raport pe care a întocmit-o, reclamantul a contribuit la emiterea ordinului nr. II/4155 din 8 noiembrie 2010 și a concluzionat că, în cauză, nu se poate reține caracterul ilicit al faptei reclamantului (de elaborare și semnare a notei-raport prin care a contribuit la emiterea ordinului nr. II/4155 din 8 noiembrie 2010) și nici producerea vreunui prejudiciu ca urmare a acestei fapte . Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate reține incidența acestui motiv de casare invocat. 2.1.2. Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea primei este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, în speță O.G. nr. 121/1998 și I.M.A.I. nr. 830/1999, fiind la adăpost de criticile recurentului-pârât care vor fi respinse ca nefondate. Trebuie amintit faptul că prin decizia civilă nr. 4652/08.11.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a anulat Ordinul nr. II/3970/11.10.2010, prin care s-a decis încetarea raporturilor de serviciu ale comisarului șef B., aflat la dispoziția conducerii ministerului și Ordinul nr. II/4115/08.11.2010, care a modificat data încetării raporturilor de serviciu, ambele ordine fiind emise de Ministrul Administrației și Internelor. În deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că Ordinul prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale comisarului șef B. nu poartă semnătura reclamantului, iar din probele administrate în cauză nu rezultă că acesta ar fi contribuit la elaborarea sau emiterea actului. În plus, cele două ordine în discuție sunt anterioare Notei-raport nr. x/22.11.2010, întocmită și semnată de intimatul-reclamant A., prin care acesta și-a expus punctul de vedere cu privire la plângerea prealabilă formulată de către petentul B.. Analizând cele două ordine în discuție, Înalta Curte reține că prin Ordinul nr. II/4115/8.11.2010 s-a decis revenirea la Ordinul nr. II/3970/11.10.2010 în sensul încetării raporturilor de serviciu ale comisarului șef B. la data încetării incapacității temporare de muncă. Așadar, ordinul inițial a fost modificat doar sub aspectul datei de la care urmau să înceteze raporturile de serviciu, neputându-se reține, așa cum încearcă să prezinte recurentul-pârât, că un efect direct al emiterii ordinului subsecvent este acela al inacțiunii intimatului-reclamant, determinat de menținerea măsurii administrative dispuse împotriva comisarului șef B.. Înalta Curte nu poate primi nici susținerile recurentului-pârât referitoare la caracterul distinct al celor două ordine care au fost anulate prin decizia civilă nr. 4652 din 8 noiembrie 2012, fiind evident că Ordinul nr. II/4115/08.11.2010 nu poate produce efecte juridice independent de Ordinul nr. II/3970/11.10.2010, de vreme ce, chiar în conținutul Ordinului nr. II/4115/8.11.2010, s-a menționat expres faptul că "Cu data de 11.10.2010, se revine la Ordinul ministrului administrației și internelor nr. II/3970/2010..." Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de fond nu a reținut faptul că reclamantul și-a adus contribuția la prejudiciul cauzat MAI, prin nerespectarea atribuțiilor cu care a fost mandatat, respectiv acelea de a analiza, sub toate aspectele, legalitatea emiterii actului administrativ a cărui revocare s-a solicitat prin plângerea prealabilă. Ceea ce a reținut instanța de fond, în considerentele hotărârii, a fost faptul că, în cauză, nu sunt întrunite elementele necesare pentru angajarea răspunderii materiale a reclamantului A.. Înalta Curte, prin raportare la situația de fapt expusă anterior, în acord cu judecătorul fondului, constată că fapta intimatului-reclamant, de elaborare și semnare a notei raport prin care a contribuit la emiterea Ordinului nr. II/4115/08.11.2010 nu are un caracter ilicit și nici nu a condus la producerea vreunui prejudiciu. Or, susținerile recurentului-pârât privind fapta cu caracter ilicit săvârșită de personalul MAI cu încălcarea dispozițiilor legale și nerespectarea atribuțiilor cu care a fost mandatat sunt nedovedite. În plus, observă instanța de control judiciar că normele materiale incidente speței, respectiv art. 2 și 5 din O.G. nr. 121/1998 și art. 5 din Instrucțiunile M.A.I. nr. 830/1999 prevăd printre condițiile necesar a fi întrunite pentru stabilirea răspunderii materiale a militarilor și existența vinovăției, care presupune urmărirea sau acceptarea producerii unui prejudiciu prin emiterea unui act nelegal ceea ce nu este cazul în speță, câtă vreme, prin nota-raport pe care a întocmit-o, intimatul-reclamant A. a contribuit la emiterea Ordinului II/4155/08.11.2010 care a avut ca efect diminuarea prejudiciului cauzat prin ordinul inițial. În concluzie, analiza în fond a condițiilor necesar a fi întrunite pentru atragerea răspunderii civile materiale, realizată de prima instanță, este una corectă, neputându-se reține caracterul ilicit al faptei, vina în producerea prejudiciului material sau existența legăturii de cauzalitate între fapta intimatului-reclamant și prejudiciul produs. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca nefondat.