ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1282/2023

Ședința publică din data de 20 septembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2018 la data de 07.11.2018 pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.419.208,33 RON, alcătuită din: 418.208,33 RON daune materiale, ca urmare a prejudiciilor materiale suferite în urma trimiterii în judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 și art. 248

1

C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen., compusă din: 312.562 RON - reprezentând veniturile lunare realizate în perioada iulie 2013 - mai 2016 în funcția de inspector șef în grad de chestor prin raportare la data punerii la dispoziția unității prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13.08.2013 (ca urmare a începerii urmăririi penale) și până la data pensionării, 16.05.2016; 33.764 RON - reprezentând salariul de merit de care reclamantul nu a beneficiat ca urmare a punerii la dispoziție, prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13.08.2013 și până la data pensionarii, 16.05.2016; 33.558 RON reprezentând indemnizația lunară în calitate de membru de drept al Autorității Teritoriale de Ordine Publica (A.T.O.P.) ca urmare a punerii la dispoziție prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13.08.2013 și până la data pensionarii, 16.05.2016; acordarea semnului onorific "ÎN SERVICIUL PATRIEI", pentru împlinirea, în aprilie 2013, a 20 ani vechime în MAI - prin raportare la momentul punerii la dispoziție prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13.08.2013, cu toate implicațiile asupra nivelului pensiei; acordarea coeficienților legali privind desfășurarea activității în condiții speciale de muncă - prin raportare la punerea la dispoziție prin Ordinul MAI nr. 11/4283/13.08.2013 și până la data pensionarii, 16.05.2016; acordarea gradului profesional de chestor de poliție ca urmare a susținerii și promovării examenului din sesiunea decembrie 2008; acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 38.324,33 RON suportate pe durata desfășurării procesului penal; 2.000.000 RON - daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a trimiterii nelegale în judecată finalizată prin achitare; 1.000 cheltuieli de judecată în prezentul demers juridic.

La termenul de judecată din 16.04.2019, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor cu privire la daunele morale și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a aceluiași pârât cu privire la daunele materiale, exceptând cheltuielile de judecată suportate pe durata procesului penal.

2.1 Sentința pronunțată de Tribunalul Suceava

Prin sentința nr. 391/23.04.2019, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale, ca nefondat; a admis, în parte, capătul de cerere având ca obiect daune materiale și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata, către reclamant, a sumei de 33.324,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată din dosarul penal nr. x/2013; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

2.2. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava

Prin decizia nr. 1049/28.11.2019, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 391/23.04.2019 și a încheierii de ședință din data de 16.04.2019, pronunțate de Tribunalul Suceava în dosar nr. x/2018; a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins în tot acțiunea având ca obiect plata despăgubirilor materiale și morale formulată de reclamant, ca nefondată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței ce nu sunt contrare hotărârii din apel.

2.3 Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin decizia nr. 705/31.03.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamantului împotriva deciziei nr. 1049/28.11.2019 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Prin decizia nr. 685/31.05.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 391/23.04.2019 și a încheierii de ședință din data de 16.04.2019, pronunțate de Tribunalul Suceava în dosar nr. x/2018; a admis apelul pârâtului împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins în tot acțiunea având ca obiect plata despăgubirilor materiale și morale formulată de reclamant, ca nefondată; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței, ce nu sunt contrare hotărârii din apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța nu a fost alcătuita potrivit dispozițiilor legale, procesul derulându-se cu nelegala constituire a completului de judecată determinată de nelegala participare a reprezentantului DNA în cursul procedurii și la dezbaterile cauzei, sens în care invocă dispozițiile art. 92 alin. (2) C. proc. civ. și susține că procurorul -nu procurorul din cadrul DNA- putea participa doar dacă litigiul în sine viza o apărare a ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor.

Din punct de vedere procedural, participarea procurorului DNA în prezenta cauză, trebuia mai întâi pusă în discuția părților, în contextul în care acest cadru procesual nu a fost stabilit de reclamant.

Pe de altă parte, potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, procurorul participă la ședințele de judecată în condițiile legii și are rol activ în aflarea adevărului. Or, în ce privește sintagma condițiile legii, acestea sunt îndeplinite, în cazul procurorului DNA, doar în cadrul imperativ și special constituit de O.U.G. nr. 43/2002 privind Departamentul Național Anticorupție, acest act normativ fiind singurul în măsură să fie aplicat în ce privește competența procurorilor din cadrul DNA.

Raportat la obiectul cauzei, prezenta cauză nu constituie un litigiu în care procurorul să aprecieze că trebuie să intervină pentru o " apărare a ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor", singurul cetățean căruia i-au fost încălcate drepturile și interesele de Statul Român prin reprezentanții săi fiind reclamantul.

În acest context, al participării procurorului DNA la dezbaterile cauzei, fără ca participarea sa să aibă un temei legal, să fie admisă legal prin încheiere de către judecătorii cauzei, după o prealabilă și legală punere în discuția contradictorie a părților, recurentul invocă nulitatea absolută, fiind aplicabile prevederile art. 174 alin. (1) și alin. (2) coroborate cu art. 175 alin. (1) C. proc. civ., nulitate cauzată de încălcarea dispozițiilor imperative speciale privind competența DNA, conținute de art. 1 alin. (2), art. 3, art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002, motive ce atrag casarea hotărârii recurate, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Arată recurentul că prin decizia de casare a Înaltei Curți s-a constatat faptul că, în cursul primului ciclu procesual, nu s-a realizat, de către instanțele anterioare, o analiză a motivului acțiunii, privind depășirea duratei rezonabile a procesului penal, la care se adaugă lipsa unei aprecieri comparative raportată la practica CEDO în materia art. 6 paragraful 1 dar și în legătură cu art. 8 din Convenția privind drepturile și libertățile fundamentale.

În opinia recurentului, instanța de apel nu a respectat această îndrumare, ci a reluat prezentarea cronologică a operațiunilor procedurale, produse în dosar până la data analizei, ceea ce echivalează cu nerespectarea deciziei de casare ori a legii.

Pentru a răspunde exigenței deciziei de casare vizând analizarea mizei procedurii pentru reclamant, Curtea de Apel realizează o prezentare cronologică a principalelor evenimente din cursul dosarului penal, fixând un moment eronat în privința începutului acestuia ca fiind 04.02.2013, data la care s-a dispus începerea urmăririi penale față de reclamant. Se concluzionează eronat că, prin urmare, anterior acestei date nu a fost începută urmărire penală, nu a existat, astfel cum susține reclamantul, o perioadă în care urmărirea penală s-a desfășurat in rem, și o perioadă în care urmărirea penală s-a desfășurat in personam. Eroare acestei concluzii este dovedită chiar de fraza următoare din hotărâre, în cuprinsul căreia este indicat faptul că, reclamantul știa de dinaintea datei de 04.02.2013, fiind chiar audiat în cauză însă acest lucru nu are relevanță, dat fiind faptul că, doar data începerii urmăririi penale este importantă, chiar dacă, cu mult înaintea acesteia, cel vizat știe despre acuzațiile ce i se impută, trebuie să răspundă la o multitudine de acte solicitate (arătate în hotărârea atacată) însă, cel vizat nu are dreptul ori posibilitatea de a suferi decât de la data la care s-a dispus începerea urmăririi penale. Opinia instanței este lipsită de temei, neexistând nicio posibilitate de a stabili de la ce moment procedural viața unui om poate fi sau nu afectată, de la care dată are dreptul de a suferi, fiind cunoscut și de notorietate, mai ales în cazul dosarelor DNA că acțiunile acestei direcții se soldau, de fiecare dată, cu rechizitorii de trimitere în judecată. Analiza instanței de apel nu respectă exigența deciziei de casare, lipsindu-i profunzimea, simpla enumerare a termenelor și perioadelor de timp nefiind suficientă în a aprecia asupra derapajelor procedurii. Se trage concluzia că, raportat la probele administrate, constând în înscrisuri, expertize, martori, perioada de timp este una rezonabilă. Insă se trece cu vederea faptul că, majoritatea înscrisurilor folosite în dosarul penal, sunt documente fără caracter probator sau fără relevanță în tezele probatorii susținute de acuzare. Expertizele efectuate în cursul urmăririi penale au fost înlăturate de instanță și refăcute în mai multe etape, ele nerăspunzând decât cu greu exigențelor analizei judecătorești, reclamantul neavând nicio vină sub acest aspect.

Referitor la proba cu martori, recurentul arată că multe dintre depoziții nu prezintă relevanță și susține că în momentul în care a analizat miza procedurii pentru reclamant și culpa statului în prelungirea nejustificată a acesteia, instanța de apel nu a avut în vedere modalitatea în care operează DNA.

Tot în susținerea încălcării regulilor de procedură conținute de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., trebuie apreciată analiza comparativă, pe care instanța de apel o face în aprecierea practicii CEDO, respectiv nu se indică nicio modalitate ori criteriu de selectare a deciziilor CEDO ce se iau spre analizare comparativă cu cauza reclamantului. Se poate observa însă, subiectivismul alegerilor, fiind enumerate, în cazul în care s-a constatat încălcarea obligației celerității procedurii, situații în care procesele au durat mai bine de 10 ani, pentru a scoate situația reclamantului din contextul condamnabil, la enumerare sunt adăugate decizii CEDO în care au fost respinse cereri pentru situații cu termene ale procedurii mai scurte decât în cazul reclamantului, pentru același motiv subiectiv.

În acest mod, hotărârea recurată a încălcat cadrul stabilit prin decizia de casare, la toate aceste argumente adăugându-se și modul eronat și subiectiv privind aprecierea mijloacelor de probă aduse de reclamant, precum și pregătirea profesională a părții.

Un alt argument subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., îl constituie modul în care instanța de apel a soluționat apelul formulat de pârât, hotărârea pronunțată încălcând dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. cu trimitere la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată nu cuprinde considerentele privind apelul pârâtului, fiind menționată doar soluția, în cuprinsul dispozitivului.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța a pronunțat hotărârea prin încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv dispozițiile art. 477 și art. 478 C. proc. civ., în sensul că nu sunt dezvoltate argumentele admiterii apelului formulat de pârât, după cum hotărârea nu cuprinde motivele relativ la cererile și argumentele reclamantului.

Urmare a acestor nelegalități, cererea de apel a reclamantului a fost respinsă, Curtea de Apel Suceava apreciind, în mod absolut eronat că, în prezenta cauză nu sunt date elementele ce ar atrage răspunderea obiectivă a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, la care se adaugă și cheltuielile materiale efectuate pentru apărare și dovedirea nevinovăției, deși aceasta este prezumată prin actul fundamental al statului.

Eroarea instanței de apel rezultă, în opinia recurentului-reclamant, și prin prisma minutei întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, document care, la pct. 4, conține o expunere documentată și temeinică privitoare la situația cererilor de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, la plata de cheltuieli de judecată ocazionate de derularea unui proces penal, precum în cauza pendinte. Abordarea total opusă a acestei chestiuni de către instanța de apel, față de concluziile reținute de documentul citat, va duce, în opinia recurentului, la o nouă condamnare la CEDO, a Statului Român, în ipoteza lipsei măsurilor de remediere în cadrul instanței naționale.

Prin raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. s-a reținut că recursul este admisibil și este de competența Înaltei Curți, iar critica privind nelegala compunere a instanței din perspectiva participării la dezbateri a reprezentantului DNA, este încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. critica privind încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cu trimitere la neluarea în considerare a îndrumărilor date prin decizia de casare și a unor cereri deduse judecății în apel, este încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în măsura în care nu sunt evocate aspecte de fapt ale cauzei ori privind interpretarea și administrarea probatoriilor, ce nu pot fi analizate de către instanța de recurs, întrucât aceasta este învestită exclusiv cu controlul de nelegalitate al hotărârii recurate; critica privind interpretarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 477- 478 C. proc. civ., cu trimitere la nemotivarea admiterii apelului pârâtului, este încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (normele indicate ca fiind greșit interpretate/aplicate aparținând dreptului procesual, iar nu dreptului material, astfel cum prevăd dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicate de către recurent); critica privind modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile a pârâtului pentru prejudiciul moral pretins de către recurentul-reclamant, este încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 03.05.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 20.09.2023.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a arătat intimatul că procurorul nu este parte în litigiul civil decât în sens procesual, nu și în sens material, iar în îndeplinirea acestei atribuții el are obligația de a fi imparțial. În toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în sens material aparține titularului dreptului subiectiv ce formează obiectul litigiului, care este liber să dispună de acest drept și să-și exercite fără nicio constrângere toate drepturile procesuale. În susținerea argumentelor, intimatul invocă prevederile art. 132 alin. (1) din Constituția României, art. 92 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul a arătat hotărârea atacată este motivată și că în mod nefondat argumentează recurentul că instanța de apel nu avea abilitatea de a stabili limitele rejudecării cauzei. În realitate, Curtea de Apel Suceava nu a stabilit, ci a identificat limitele de rejudecare, în deplin acord cu indicațiile din decizia de casare nr. 705/31.03.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și s-a conformat acestora, cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Arată, totodată, că este nefondat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., față de perioada desfășurării procesului penal, de jurisprudența CEDO și de împrejurarea că nu s-a probat deteriorarea imaginii profesionale a reclamantului, a stării de sănătate a părții sau a vieții de familie, astfel cum reclamă recurentul, astfel că art. 8 CEDO nu este aplicabil în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea pârâtă, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

- este nefondată critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prin care partea reclamantă susține că în raport de prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (DNA), la judecata în fond a cauzei, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, în considerarea participării la dezbateri a unui procuror din cadrul acestei direcții.

Participarea procurorului în procesul civil, contrar susținerilor părții reclamante, nu se realizează în considerarea acestuia ca parte a instanței de judecată civile și nici în aplicarea normelor de drept prevăzute de O.U.G. nr. 43/2002.

Art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002 prevede înființarea DNA ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (...), și faptul că își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializați în combaterea corupției, iar art. 13 stabilește în ce condiții săvârșirea infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, atrage competența de cercetare a acestei direcții.

Prin urmare, art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 își găsește aplicare în procesele penale în care se cercetează infracțiunile la care norma de drept face trimitere, nu în procesele civile, cum este cel pendinte, având ca obiect acordare de despăgubiri materiale și morale, pe temeiul normele civile de drept comun.

Participarea procurorului la ședințele de judecată era reglementată, cu valoare de principiu, așa cum se invocă și prin recurs, de norma prevăzută de art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 (abrogată prin Legea nr. 304/2022), potrivit căreia: Procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului.

Sintagma "în condițiile legii", contrar susținerilor părții reclamante nu impune, însă, instanței civile examinarea normelor de drept procesual penal relative la competența materială și teritorială a diferitelor structuri ale parchetelor pentru a statua cu privire la îndreptățirea participării în procesul civil a procurorului, ci examinarea condițiilor de participare prevăzute de legea civilă.

Or, potrivit legii civile, în procesul civil pendinte, participarea procurorului se realizează pe temeiul art. 92 alin. (2) C. proc. civ., care prevede următoarele: Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor.

Norma de drept menționată fundamentează participarea procurorului în procesele civile în care sunt deduse judecății pretenții referitoare la daune morale și materiale derivate dintr-un proces penal, în legătură cu care se reclamă încălcarea dispozițiile art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, punându-se în discuție modalitatea în care organele judiciare, prin activitatea desfășurată, au asigurat apărarea și respectarea unor asemenea drepturi, ca parte componentă a ordinii de drept a statului, cum este procesul pendinte.

Cât privește participarea în acest proces a procurorului ce provenea dintr-o structură teritorială a DNA, se constată că a fost determinată de însuși obiectul pretențiilor deduse judecății, prin cererea formulată partea reclamantă susținând încălcarea de către această structură a parchetului a drepturilor fundamentale prevăzute de Convenție, în principal, prin tergiversarea soluționării procesului penal în care a fost inculpată.

În fine, este de observat că posibilitatea recunoscută procurorului de a pune concluzii în procesul civil nu presupune o modificare a cadrului procesual în care se desfășoară judecata civilă, astfel că nu era necesar, cum eronat se afirmă prin recurs, punerea în discuție, în cadrul unor dezbateri contradictorii, și pronunțarea instanței civile în privința participării procurorului.

Așa fiind, susținerea părții reclamante în sensul că actele de procedură astfel îndeplinite la judecata în fond a cauzei, cu participarea la ședințele de judecată a procurorului DNA, ar fi lovite de nulitate pe temeiul art. 174 alin. (1) și (2) și art. 175 alin. (1) C. proc. civ. se dovedește a fi nefondată.

Este de observat, totodată, că partea reclamantă a invocat această critică, cu aceleași argumente, în contradictoriu cu aceeași parte pârâtă, și în dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, critica fiind examinată și soluționată prin decizia civilă nr. 856/17.05.2023 a acestei instanțe.

Prin urmare, reiterarea criticii în procesul pendinte se vădește a fi lipsită și de interes, atâta timp cât aceasta nu poate primi o altă dezlegare jurisdicțională, decât aceea dispusă în procesul anterior, mai sus menționat.

- se dovedește a fi lipsită de fundament și critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care partea reclamantă pretinde nerespectarea dezlegărilor date problemelor de drept prin decizia de casare nr. 705/31.03.2021, obligatorii pentru instanța de trimitere, și astfel, și a dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia de casare menționată s-a statuat ca în rejudecarea cauzei, cu observarea criteriilor de apreciere a duratei procesului penal relevate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Curtea), inclusiv a criteriului omis în analiză, miza procedurii penale pentru partea reclamantă, instanța de apel să efectueze o analiză comparativă cu cauzele soluționate în această materie de Curte, prin raportare la circumstanțele factuale ale cauzei pendinte.

S-a statuat, totodată, ca analiza comparativă să fie evidențiată în cuprinsul hotărârii ce se va pronunța în urma rejudecării, în respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanția procesuală a motivării hotărârilor judecătorești.

Verificând cuprinsul hotărârii recurate, se constată că instanța de apel s-a conformat deciziei de casare, procedând la examinarea sistematică a criteriilor de apreciere a duratei procedurii penale, cu prezentarea aspectelor de interes identificate în jurisprudența Curții și, deopotrivă, a circumstanțelor particulare ale cauzei pendinte pe care se sprijină constatarea potrivit căreia durata procedurii penale în care a fost implicată partea reclamantă a fost rezonabilă, respectiv concluzia potrivit căreia nu identifică nicio legătură între durata procedurii penale și pretinsa afectare a vieții de familie/profesionale ori deteriorarea stării de sănătate invocate de partea reclamantă.

Astfel, s-a evidențiat caracterul complex al procedurii penale în care a fost cercetată partea reclamantă, cu o durată de 5 ani, 2 luni și 27 de zile, reținându-se, corect, că a debutat prin rezoluția de începere a urmăririi penale din 4.02.2013, care marchează momentul formulării acuzației în materie penală, în înțelesul dat acestei sintagme în jurisprudența Curții și că s-a finalizat prin hotărârea de achitare pronunțată la 25.04.2018.

S-a evidențiat, totodată, faptul că în cadrul procedurii penale nu au fost luate măsuri preventive în privința părții reclamante și că infracțiunea imputată nu avea nicio legătură cu respectarea "vieții private", ci privea activități infracționale presupus săvârșite în exercitarea funcției de conducere deținute, precum și faptul că, în derularea procedurii nu s-au identificat cauze de întârziere care să fie imputabile autorităților judiciare ori părții reclamante.

Cât privește miza pentru partea reclamantă, s-a reținut că era importantă, deoarece, acuzată fiind de săvârșirea unei infracțiuni de corupție și având reduse veniturile, urmare a adoptării Ordinului nr. 11/4283/13.08.2013 de punere la dispoziția instituției, aceasta era interesată să nu rămână multă vreme sub acuzație.

Referitor la această măsură, ce a durat până la data pensionării, 16.05.2016, când părții reclamante i-a fost recunoscut dreptul la pensie de serviciu, în calitate de polițist, (dată după care și-a desfășurat activitatea în cadrul Interpol), instanța de apel a reținut că, fiind prevăzută de lege și necesară pentru apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, a constituit o ingerință permisă autorităților potrivit alin. (2) al art. 8 din Convenție în exercitarea dreptului unei persoane la respectarea vieții private și de familie prevăzut la alin. (1) al aceluiași articol.

În analiza comparativă, instanța de apel a analizat mai multe hotărâri în care Curtea a examinat plângeri privind încălcarea duratei rezonabile a procesului, anume hotărârile pronunțate în Cauza Abdoella c. Pays-Bas, paragraful 24, Cauza Gillberg c. Suediei, paragraful 70, Cauza Jankauskas împotriva Lituaniei, paragrafele 57-58, Cauza Stoianova și Nedelcu c. României, Cauza Riccardi c. România, Cauza Boddaert c.Belgiei, Cauza Dobbertin c. Franței, Cauza Neumeister c. Austriei, paragraful 18, Cauza Valhuter c.României, Cauza Constantin Florea c. României, Cauza Balint c. României, respectiv din Cauzele Deweer c. Belgiei, paragraful 46 și Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73, punctând aspectele găsite a fi relevante în cuprinsul acestor hotărâri ale instanței de contencios european a drepturilor omului, din perspectiva circumstanțelor particulare ale cauzei examinate în procesul pendinte.

În considerarea celor ce preced, rezultă că susținerea părții reclamante potrivit căreia instanța de apel s-a rezumat să prezinte faptele doar din perspectivă cronologică, fără o examinare a acestora în conformitate cu indicațiile primite prin decizia de casare, nu își găsește suport în considerentele hotărârii recurate, care evidențiază contrariul.

De altminteri, pretinzând că instanța de apel doar a prezentat, fără a examina, faptele, partea reclamantă susține că o verificare adecvată a acestora, îndeosebi a conduitei DNA pe parcursul urmăririi penale, era de natură să conducă la concluzia existenței unor "derapaje" ale procedurii penale, constând în administrarea de înscrisuri fără efect probator, efectuarea de expertize incomplete, înlăturate ori refăcute pe parcursul cercetării judecătorești, audierea unui număr semnificativ de martori ale căror declarații erau lipsite de relevanță juridică etc.

În acest sens, partea solicită instanței de recurs să reevalueze probatoriile și, cu luarea în calcul și a perioadei 2019-2013, cu privire la care, deși nu era declanșată urmărirea penală, a probat că știa că se fac verificări în privința activității sale, precum și a conduite culpabile a DNA, să constate că durata totală a procedurii penale a fost exagerată și de natură a-i cauza prejudiciul moral a cărui reparare o solicită, pe temeiul art. 6 și art. 8 din Convenție.

Or, astfel dezvoltată, critica nu se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu pune în discuție încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ. cum se afirmă prin recurs, ci o greșită evaluare a probelor de către de instanța de trimitere, cu ocazia rejudecării cauzei.

Evaluarea probatoriilor administrate de părți pentru stabilirea situației de fapt a cauzei este dată de legiuitor, însă, în sarcina exclusivă a judecătorilor fondului, iar o astfel de evaluare, ce ține de temeinicia hotărârii pronunțate, scapă controlului instanței de recurs, care este limitat, potrivit art. 481 alin. (3) C. proc. civ., la examinarea conformității hotărârii atacate doar cu regulile de drept aplicabile.

Acest aspect este evidențiat, de altminteri, și în decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, nr. 705/31.03.2021, instanța de recurs subliniind că maniera și amploarea în care recurentul pretinde că i-au fost afectate viața socială și viața de familie din cauza duratei, pretins nerezonabile, a procedurii penale, implică verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului, cale de atac prin care se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, în sensul art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, criticile prin care partea reclamantă pretinde greșita evaluare a probatoriilor de către instanța de apel, în considerarea celor arătate, nu pot fi primite spre a fi examinare, întrucât nu se subsumează motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii întemeiate pe încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., partea reclamantă susține, contradictoriu, și că instanța de apel a omis să indice criteriul avut în vedere în selectarea cauzelor soluționate de Curte pe care le-a examinat, comparativ, prin hotărârea recurată, în respectarea îndrumărilor primite prin decizia de casare, omisiune de natură să pună în discuție subiectivismul alegerii.

Contrar susținerilor părții, enunțând criteriile de apreciere a duratei procesului penal: complexitatea cauzei, comportamentul părților și al autorităților și miza procedurii pentru partea interesată, instanța de recurs a particularizat prin decizia de casare nr. 705/31.03.2021 și tipul cauzelor din jurisprudența Curții necesar a fi examinate, în rejudecare, în cadrul analizei comparative, fără a statua cu privire la identificarea de criterii suplimentare.

Sub acest aspect, de altminteri, instanța de apel a reținut, explicit, că decizia de casare a dispus (...) să se facă o comparație între prezenta cauză și cele în care Curtea a analizat plângeri privind încălcarea duratei rezonabile a procesului, indicând totodată o serie de astfel de cazuri.

Așa fiind, cum instanța de trimitere a ținut seama de îndrumările primite prin decizia de casare, identificând cauze în care Curtea a analizat plângeri privind încălcarea duratei rezonabile a procesului penal, cauze pe care le-a apreciat, argumentat, a fi relevante în raport de circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, și această critică a părții reclamante se dovedește a fi nefondată.

- se constată ca fiind lipsită de temei și critica prin care partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel cum s-a statuat prin aceeași decizie de casare, justificat de faptul că hotărârea cuprinde doar soluția "nu și considerentele privind apelul pârâtului", critică ce, astfel argumentată, se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În formularea criticii se constată că partea reclamantă ignoră, nepermis, împrejurarea că limitele rejudecării procesului de către instanța de apel au fost fixate prin decizia de casare nr. 705/31.03.2021, așa că motivarea hotărârii în aceste limite este suficientă cauzei și este concordantă cu îndrumarea dată în acest sens, al motivării analizei comparative prin considerente, de instanța de casare.

Prin urmare, nemotivarea în hotărârea pronunțată în rejudecarea cauzei a celorlalte apărări invocate prin apelul declarat de partea pârâtă nu constituie o omisiune și nu pune în discuție nerespectarea deciziei de casare, atâta timp cât verificarea exceda limitelor rejudecării, în considerarea examinării și soluționării acestora în primul ciclu procesual al cauzei de către instanța de apel.

De altminteri, în cuprinsul hotărârii recurate instanța de trimitere a precizat, explicit, că în considerarea statuărilor din decizia de casare nr. 705/31.03.2021, cu privire la apelul pârâtului, prin prezenta decizie, formal, se va relua în dispozitiv soluția de admitere a apelului, fără a repeta însă argumentele instanței de apel sau a se prezenta noi argumente în sprijinul acestei soluții.

Pe de altă parte, art. 458 C. proc. civ. obligă părțile ce exercită căi de atac să arate care este interesul justificat în formularea criticilor de nelegalitate, știut fiind că acestea, căile de atac, nu se exercită în interesul abstract al legii, ci în măsura în care titularul justifică desființarea, în interes propriu, a hotărârii atacate.

Or, prin apel, partea pârâtă a invocat argumente și apărări în susținerea soluției de respingere a cererii deduse judecății și această parte nu a înțeles să declare recurs pentru că nu ar fi primit răspuns la toate motivele de apel, astfel că nu se poate identifica interesul procesual al părții reclamante, titulara cererii de chemare judecată, în a cere casarea hotărârii pentru o astfel de omisiune săvârșită în legătură cu apelul părții adverse.

- subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă invocă încălcarea de către instanța de rejudecare și în privința propriului apel a regulilor de procedură prevăzute de art. 477 și art. 478 C. proc. civ., privitoare la limitele efectului devolutiv al apelului.

În susținerea criticii, partea reclamantă susține că hotărârea recurată nu expune în cuprinsul său nici "motivele" pentru care instanța de rejudecare nu a primit "restul cererilor" pe care le-a dedus judecății și prin care a pretins angajarea răspunderii obiective a Statului român "pentru imensul prejudiciu moral" ce i-a fost cauzat prin modalitatea de inculpare, "la care se adaugă și cheltuielile materiale" făcute pentru apărare în cadrul procedurii penale, aspect sub care soluția este contrară și dezlegărilor statuate prin Minuta întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (pct. 4).

Astfel dezvoltată critica se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și se dovedește a fi, de asemenea, nefondată pentru cele ce succed.

Invocând omisiunea instanței de apel de fi examinat "alte cereri" prin care a pretins acordarea de daune morale și cheltuielile de judecată din procesul penal, partea reclamantă ignoră împrejurarea că prin decizia nr. 705/31.03.2021, instanța de recurs din primul ciclu procesual al cauzei, dispunând casarea deciziei civile nr. 1049/28.11.2019 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, pe de o parte, a stabilit limitele rejudecării cauzei de către instanța de apel și, pe de altă parte, a examinat și a soluționat, definitiv, celelalte critici de nelegalitate îndreptate de partea reclamantă împotriva acestei decizii.

Or, în partea prin care a rezolvat chestiunile litigioase ce făceau obiectul criticilor de nelegalitate respinse, decizia de casare nr. 705/31.03.2021, potrivit art. 430 C. proc. civ., are autoritate de lucru judecat din ziua pronunțării, astfel că dezlegarea dată respectivelor chestiuni litigioase s-a opus instanței de trimitere cu autoritate de lucru judecat.

De altminteri, decizia recurată cuprinde mențiuni lămuritoare și sub acest aspect, instanța de apel reținând că prin decizia de casare s-a motivat că nu sunt întemeiate criticile reclamantului recurent privind pretinsa încălcare a art. 6 paragraf 2 al Convenției Europene care reglementează prezumția de nevinovăție, pretinsa încălcare a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, soluția respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din procesul penal, dispusă de instanța de apel.

Se arată, totodată, că în considerarea dezlegărilor date acestor chestiuni litigioase ale cauzei de către instanța de casare, instanța va proceda după cum urmează: în analiza apelului reclamantului, Curtea nu va face referire la criticile acestuia ce vizează acordarea de daune morale pentru încălcarea art. 6 paragraf 2, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceste chestiuni dezlegate în primul ciclu procesual excedând sferei rejudecării.

Rezultă, deci, că absența unor considerente proprii ale instanței în apel care a rejudecat cauza în cel de-al doilea ciclu procesual în privința celorlalte cererii deduse judecății de către partea reclamantă nu este rezultatul unei omisiunii ori a unei greșite aplicări de către această instanță a dispozițiilor art. 477 și art. 478 Cod procedură, ci consecința soluționării acestor cereri prin hotărârea instanței de apel din în primul ciclu procesual al cauzei, hotărâre rămasă definitivă prin respingerea criticilor de nelegalitate dispusă prin decizia de casare nr. 705/31.03.2021.

Așa fiind, în considerarea celor expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 685 din 31 mai 2022 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2023.