ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 467/2020

Ședința publică din data de 19 februarie 2020

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, prin A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îl oblige pe pârât la plata sumei de 3.500 RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 175 din 25 februarie 2019, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât prin întâmpinare și a respins ca neîntemeiate acțiunea și cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamantul A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 206 din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecare, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În memoriul depus la dosar, autorul căii extraordinare de atac a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea recursului, a reiterat situația de fapt, subliniind că a fost administrator și asociat al ANCAPAN S.R.L., societate supusă la 9 septembrie 2010 unui control al Gărzii Financiare, care a constatat în mod nereal că, potrivit balanței de verificare de la 31 iulie 2010, exista în stoc faină, însă, în realitate, pe stoc nu mai erau cantitățile specificate în contabilitate; deși a prezentat facturi de vânzare aferente perioadei iulie - septembrie, organele de control au apreciat că operațiunile sunt fictive.

În continuare, a precizat că, urmare a constatărilor comisarilor Gărzii Financiare, cuprinse în procesul-verbal nr. x din 27 septembrie 2010, a avut loc în perioada 18 ianuarie 2011 - 7 februarie 2011 o inspecție fiscală desfășurată de inspectorii A.N.A.F.-D.G.F.P. Suceava, care a încadrat operațiunile de facturare faină tot ca fiind fictive, cu consecința emiterii deciziei de impunere nr. x din 2 martie 2011 în sumă de 453.123 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit și accesorii.

A arătat recurentul că, în baza acestor constatări, instituțiile sus-menționate au formulat împotriva sa plângere penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută și pedepsită de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Totodată, a menționat că Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2011, a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, bazându-se doar pe constatările organelor de control, fără a dispune efectuarea unei expertize contabile și fără a administra alte probe.

A mai arătat autorul recursului că Tribunalul Suceava, învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2016, având ca obiect infracțiunea descrisă mai sus, a dispus completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize contabile judiciare și audierea de martori și, urmare a administrării acestor probe a dispus achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., reținând că fapta nu există, hotărâre care a rămas definitivă ca urmare a pronunțării deciziei nr. 165 din 20 februarie 2015 a Curții de Apel Suceava.

În ceea ce privește prejudiciul material pretins cauzat de pârât, autorul recursului de față a precizat că în cadrul dosarului penal nr. x/2013 al Tribunalului Suceava, secția Penală a fost nevoit să achite onorariul pentru efectuarea expertizei contabile în valoare de 3.500 RON.

De asemenea, a susținut că aceste fapte i-au creat o tulburare emoțională gravă, care a culminat cu îmbolnăvirea sa, că i-au fost aduse vătămări onoarei și vieții personale și sociale, în condițiile în care ANCAPAN S.R.L. a fost dizolvată la solicitarea organelor fiscale, și-a pierdut locuința și i-a fost atrasă răspunderea materială în calitate de administrator al societății.

A subliniat recurentul și că, acționând cu gravă neglijență, angajații A.N.A.F., urmare a aplicării greșite a legii, așa cum a arătat expertul în dosarul penal în care a fost achitat, au întocmit rapoartele de control al activității care au indus în eroare organele judiciare, creând o aparență de legalitate, cu consecința trimiterii lui în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, afectându-i imaginea în societate.

Cu toate acestea, susține recurentul, prima instanță i-a respins acțiunea ca nefondată, reținând în esență că în cadrul dosarului penal nu s-a constatat săvârșirea unor abuzuri din partea organelor de control sau nelegalitatea actelor de control ce au stat la baza procesului penal, ci s-a apreciat ca acestea nu se coroborează cu alte probe, nereținându-se în mod indubitabil nevinovăția sa.

În acest context, a susținut că instanța a interpretat eronat sentința penală nr. 192/2014 a Tribunalului Suceava, în condițiile în care achitarea sa a intervenit in baza art. 16 lit. a) C. proc. civ., reținându-se că fapta nu există, ceea ce nu lasă loc de îndoială cu privire la nevinovăția sa.

De asemenea, recurentul a apreciat decizia atacată ca fiind nelegală, arătând că instanța de apel ar fi schimbat practic obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Concretizând, a consemnat că, deși și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1.357 C. civ., solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin organele de control fiscal ai căror angajați i-au adus prejudicii morale si materiale, Curtea de Apel Suceava, în motivarea soluției de respingere a apelului a reținut că "se impune a se analiza dacă statul, prin organele de urmărire penală a acționat în mod discreționar prin încălcarea normelor de procedură și de drept material relevante. Or, Curtea constată că prin cererea introductivă reclamantul nu a făcut trimitere la vreo acțiune/inacțiune a organelor de urmărire penală ce poate îmbrăca formă delictuală."

Față de argumentele curții de apel, autorul prezentului demers judiciar a susținut că motivarea reprodusă ar fi proprie soluționării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 538 C. proc. pen., care instituie dreptul la repararea pagubei în ipoteza unei erori judiciare.

Prin întâmpinarea depusă la 9 septembrie 2019, intimatul-pârât Statul Român a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

La 21 ianuarie 2020, intimatul-pârât a depus punct de vedere la raport, în cuprinsul căruia a achiesat la concluziile raportorului și a reiterat solicitarea de respingere a recursului ca nefondat.

Înalta Curte, în baza art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., luând în examinare cu prioritate excepția propriei necompetențe materiale procesuale în soluționarea cauzei, invocată ex officio, reține următoarele:

Prin art. 131 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a instituit în sarcina judecătorului obligația de a verifica dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina.

Potrivit art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.:

"(1) Când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent."

Cu privire la competența funcțională a secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că, din punct de vedere al normelor de organizare judecătorească, prevederile art. 225 (1) din Legea nr. 71/2011 au impus, începând cu 1 octombrie 2011, reorganizarea fostelor secții comerciale ale tuturor instanțelor judecătorești "ca secții civile ori, după caz, unificarea acestora cu secțiile civile".

Reorganizarea a vizat și secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile art. 224 alin. (1) din lege statuând în sensul că "Secția civilă și de proprietate intelectuală și secția comercială ale Înaltei Curți de Casație și Justiție se reorganizează ca secția I civilă și secția a II-a civilă".

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, începând cu 1 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a fost organizată în 4 secții: secția I civilă, secția a II-a civilă, secția penală și secția de contencios administrativ și fiscal.

Normele de organizare judecătorească au prevăzut că secțiile civile judecă litigiile civile indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților (art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3) și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin dispozițiile Legii nr. 71/2011 și ale Legii nr. 76/2012).

Aceleași norme de drept au statuat totodată asupra posibilității înființării de complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii în considerarea doar a obiectului sau naturii acestora, nu și în considerarea calității părților litigante cadrul secțiilor civile, în raport cu numărul și natura cauzelor civile înregistrate,.

În aplicarea dispozițiilor legale menționate, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin hotărârea nr. 99 din 20 septembrie 2018, a adoptat măsuri privind echilibrarea activității de judecată la nivelul secției I Civilă și al secției a II-a Civilă.

Astfel, secției I Civile îi revin în competență litigiile din Nomenclatoarele Civil, Proprietate Intelectuală, Minori și familie, iar secției a II-a Civile îi revin litigiile din Nomenclatoarele Litigii cu profesioniști, Faliment, Asigurări Sociale, Litigii de muncă, Drept maritim și fluvial și Insolvența persoanei fizice.

În speță, se constată că obiectul cauzei îl reprezintă un recurs îndreptat împotriva unei decizii pronunțate într-un litigiu în materia răspunderii civile delictuale, care se circumscrie Nomenclatorului Civil și, deci, competențelor specializate alocate completelor de judecată ale secției I Civile, identificate în hotărârea mai sus menționată.

Prin urmare, competența materială procesuală de soluționare a recursului revine secției I Civile a Înaltei Curți de Casației și Justiție, în favoarea căreia cauza urmează să fie declinată, conform art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 206 din 21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă în favoarea secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2020.