ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 603/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă la data de 14.02.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român -ANAF- DGRFP Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, obligarea pârâtului la plata sumei de 3500 RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferința psihică ce i-a fost pricinuită de pârâți prin acțiunea lor culpabilă creatoare de prejudicii și acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ.

La termenul de judecată din 21.06.2018, reclamantul a precizat că pârât în prezenta cauză este doar Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, chemat în judecată pentru a răspunde pentru activitatea organelor financiar-fiscale care au formulat plângere penală împotriva sa, ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2013, în care a fost achitat și care consideră că au întocmit acte de control incorecte, precizate în prezenta acțiune.

Prin sentința nr. 175/25.02.2019, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins acțiunea, ca nefondată; a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 206/21.06.2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. reclamantul A., formulând următoarele critici:

În motivarea recursului, a reiterat situația de fapt, subliniind că a fost administrator și asociat al B. S.R.L., societate supusă la 9 septembrie 2010 unui control al Gărzii Financiare, care a constatat în mod nereal că, potrivit balanței de verificare de la 31 iulie 2010, exista în stoc faină, însă, în realitate, pe stoc nu mai erau cantitățile specificate în contabilitate; deși a prezentat facturi de vânzare aferente perioadei iulie - septembrie, organele de control au apreciat că operațiunile sunt fictive.

În continuare, a precizat că, urmare a constatărilor comisarilor Gărzii Financiare, cuprinse în procesul-verbal nr. x din 27 septembrie 2010, a avut loc în perioada 18 ianuarie 2011 - 7 februarie 2011 o inspecție fiscală desfășurată de inspectorii A.N.A.F.-D.G.F.P. Suceava, care a încadrat operațiunile de facturare faină tot ca fiind fictive, cu consecința emiterii deciziei de impunere nr. x din 2 martie 2011 în sumă de 453.123 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit și accesorii.

A arătat recurentul că, în baza acestor constatări, instituțiile sus-menționate au formulat împotriva sa plângere penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută și pedepsită de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Totodată, a menționat că Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2011, a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, bazându-se doar pe constatările organelor de control, fără a dispune efectuarea unei expertize contabile și fără a administra alte probe.

A mai arătat autorul recursului că Tribunalul Suceava, învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2016, având ca obiect infracțiunea descrisă mai sus, a dispus completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize contabile judiciare și audierea de martori și, urmare a administrării acestor probe a dispus achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., reținând că fapta nu există, hotărâre care a rămas definitivă ca urmare a pronunțării deciziei nr. 165 din 20 februarie 2015 a Curții de Apel Suceava.

În ceea ce privește prejudiciul material pretins cauzat de pârât, autorul recursului de față a precizat că în cadrul dosarului penal nr. x/2013 al Tribunalului Suceava, secția Penală a fost nevoit să achite onorariul pentru efectuarea expertizei contabile în valoare de 3.500 RON.

De asemenea, a susținut că aceste fapte i-au creat o tulburare emoțională gravă, care a culminat cu îmbolnăvirea sa, că i-au fost aduse vătămări onoarei și vieții personale și sociale, în condițiile în care B. S.R.L. a fost dizolvată la solicitarea organelor fiscale, și-a pierdut locuința și i-a fost atrasă răspunderea materială în calitate de administrator al societății.

A subliniat recurentul și că, acționând cu gravă neglijență, angajații A.N.A.F., urmare a aplicării greșite a legii, așa cum a arătat expertul în dosarul penal în care a fost achitat, au întocmit rapoartele de control al activității care au indus în eroare organele judiciare, creând o aparență de legalitate, cu consecința trimiterii lui în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, afectându-i imaginea în societate.

Cu toate acestea, susține recurentul, prima instanță i-a respins acțiunea ca nefondată, reținând în esență că în cadrul dosarului penal nu s-a constatat săvârșirea unor abuzuri din partea organelor de control sau nelegalitatea actelor de control ce au stat la baza procesului penal, ci s-a apreciat ca acestea nu se coroborează cu alte probe, nereținându-se în mod indubitabil nevinovăția sa.

În acest context, a susținut că instanța a interpretat eronat sentința penală nr. 192/2014 a Tribunalului Suceava, în condițiile în care achitarea sa a intervenit in baza art. 16 lit. a) C. proc. civ., reținându-se că fapta nu există, ceea ce nu lasă loc de îndoială cu privire la nevinovăția sa.

De asemenea, recurentul a apreciat decizia atacată ca fiind nelegală, arătând că instanța de apel ar fi schimbat practic obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Concretizând, a consemnat că, deși și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1.357 C. civ., solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin organele de control fiscal ai căror angajați i-au adus prejudicii morale si materiale, Curtea de Apel Suceava, în motivarea soluției de respingere a apelului a reținut că "se impune a se analiza dacă statul, prin organele de urmărire penală a acționat în mod discreționar prin încălcarea normelor de procedură și de drept material relevante. Or, Curtea constată că prin cererea introductivă reclamantul nu a făcut trimitere la vreo acțiune/inacțiune a organelor de urmărire penală ce poate îmbrăca formă delictuală."

Față de argumentele curții de apel, autorul prezentului demers judiciar a susținut că motivarea reprodusă ar fi proprie soluționării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 538 C. proc. pen., care instituie dreptul la repararea pagubei în ipoteza unei erori judiciare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, înregistrând la data de 19.08.2019 dosarul, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin decizia nr. 467/19.02.2020, competența a fost declinată în favoarea secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde dosarul a fost înregistrat la data de 06.10.2010, sub nr. x/2018*, și a revenit spre soluționare, prin repartizare aleatorie, Completului nr. 3.

Prin rezoluția din 08.10.2020, constatând că recursul este legal timbrat, că procedurile de comunicare și raportul de admisibilitate au fost realizate de către secția a II-a civilă, a fost acordat termen pentru discutarea admisibilității în principiu la data de 09.12.2020.

Prin încheierea de ședință din data de 09.12.2020, apreciindu-se că aspectele critice privind îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ce privește răspunderea statului pentru activitatea deficitară a organelor de control financiar cu privire la operațiunile comerciale derulate de către partea reclamantă pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. iar cele referitoare la schimbarea de către instanța de apel a obiectului și a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și a fost acordat termen pentru soluționare în ședință publică, cu citare părți, la data de 24.02.2021.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că în mod corect în cauză s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și că printr-o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în circuitul civil și care se bucură de autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că persoanele care au cauzat ajungerea în stare de insolvență a debitorului S.C. B. S.R.L. sunt reclamantul A. și C. (sentința nr. 130/07.03.2017, pronunțată de judecătorul sindic în dosar nr. x/2012 al Tribunalului Suceava).

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând critica de nelegalitate subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

În drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevăd că se poate cere casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. statuează că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților iar cele ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că, în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Așa fiind, când instanța de apel schimbă cauza cererii de chemare în judecată, adică fundamentul dreptului invocat de cel ce formulează pretenția dedusă judecății (care se identifică cu cauza obligației puse în discuție), contrar prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea pronunțată este supusă casării.

Prin recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că instanța de apel, statuând prin hotărârea pronunțată că are a analiza dacă partea pârâtă, prin organele de urmărire penală, a acționat în mod discreționar, prin încălcarea normelor de procedură și de drept material, cu consecința prejudicierii sale, a ignorat faptul că nu a dedus judecății o acțiune în repararea pagubei în caz de eroare judiciară, întemeiată pe dispozițiile art. 538 C. proc. civ., ci o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ., pentru faptele ilicite săvârșite de organele de control financiar fiscal.

Critica este fondată.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, partea reclamantă, A., a chemat în judecată pe partea pârâtă, Statul Român, reprezentată prin Ministerul Finanțelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 3500 RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, invocând incidența dispozițiilor art. art. 1357 și urm. C. civ.

În fundamentarea dreptului la despăgubire, partea reclamantă a pretins că a fost prejudiciată prin fapte ilicite săvârșite de organele de control fiscal cu ocazia controalelor efectuate la S.C. B. S.R.L., finalizate prin întocmirea unor procese-verbale deficitare (descrise în cuprinsul cererii de chemare în judecată) care au stat la baza formulării, ulterior, a unei plângeri penale îndreptate împotriva sa și care au avut drept consecință împiedicarea desfășurării activității S.C. B. S.R.L. (al cărei unic asociat era) și, mai apoi, radierea acesteia din registrul comerțului.

Prima instanță, prin sentința civilă nr. 175/25.02.2019, a respins cererea, ca nefondată, motivat de faptul că, pe de o parte, nu s-a probat săvârșirea unei fapte ilicite de către organele de control fiscal și, pe de altă parte, pentru că statul, potrivit dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. civ., nu răspunde în mod direct pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice cu personalitate juridică.

Prin decizia recurată, instanța de apel a statuat în mod corect că temeiul juridic al acțiunii în despăgubire formulate de partea reclamantă este reprezentat de prevederile art. 1357 C. civ.

A reținut însă că dispozițiile legale menționate au ca situație premisă săvârșirea unui fapt ilicit generator de prejudicii care, în speță, nu a fost identificat concret de partea reclamantă prin cererea de chemare în judecată, aceasta rezumându-se să precizeze că a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea unor fapte de natură penală și, ulterior, achitată.

În atare condiții, instanța de apel a statuat că este învestită să verifice dacă organele de urmărire penală au acționat în mod discreționar împotriva părții reclamante, prin încălcarea normelor de procedură și de drept material cu ocazia cercetărilor penale efectuate împotriva acesteia.

În urma analizării lucrărilor dosarului, instanța de apel a reținut că nu se justifică pretenția de despăgubire dedusă judecății de partea reclamantă întrucât, pe de o parte, aceasta nu a făcut trimitere prin cererea de chemare în judecată la vreo acțiune/inacțiune a organelor de urmărire penală ce poate îmbrăca formă delictuală (apreciind ca fiind nerelevante cauzei aspectele de fapt anterioare inculpării sale) și, pe de altă parte, îndeplinirea unei îndatoriri prevăzute sau permise de dispozițiile legale în vigoare este considerată a fi o activitate legală (în interpretarea dispozițiilor art. 1364 C. civ.), caz în care eventualele prejudicii care s-ar produce în asemenea situații nu sunt de natură să angajeze răspunderea delictuală a părții pârâte.

Procedând astfel, instanța de apel a schimbat însă cauza cererii de chemarea în judecată, întrucât partea reclamantă și-a fundamentat dreptul la despăgubire pe obligația de reparare a prejudiciului ce ar incumba părții pârâte pentru faptele pretins ilicite săvârșite de organele de control fiscal (astfel cum corect s-a statuat la judecata în primă instanță) și nu pe obligația de reparare a prejudiciilor pentru fapte judiciare săvârșite de organele de urmărire penală.

Contrar celor statuate de instanța de apel, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că partea reclamantă a pretins că a fost prejudiciată (material și moral) prin săvârșirea unor fapte ilicite cu ocazia constatărilor consemnate în procesul-verbal nr. x din 27 septembrie 2010 întocmit de ANAF - Garda Financiară Suceava, care au fost reluate, ulterior, în procesul-verbal nr. x/28.02.2011 întocmit de către ANAF - DGFP Suceava, cu consecința emiterii deciziei de impunere nr. x din 2 martie 2011 în sumă de 453.123 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit și accesorii.

În justificarea pretenției de despăgubire, partea reclamantă a susținut că în baza constatărilor din procesele-verbale menționate, organele de control fiscal au formulat împotriva sa și o plângere penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de dispozițiile art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 (finalizată prin pronunțarea unei soluții de achitare, prin sentința penală nr. 192/03.10.2014 a Tribunalului Suceava, secția penală, în dosarul penal nr. x/2016 al Tribunalului Suceava), precum și o solicitare de deschidere a procedurii insolvenței împotriva S.C. B. S.R.L. (al cărui unic asociat era), fapt care a avut drept consecință neonorarea contractelor încheiate de societate și, în cele din urmă, radierea acesteia din registrul comerțului.

În scopul reparării prejudiciilor ce i-au fost cauzate de organele de control fiscal, partea reclamantă a arătat că înțelege să solicite angajarea răspunderii civile delictuale a părții pârâte în condițiile art. 1357 C. civ., apreciind că aceasta răspunde în mod direct pentru faptele ilicite săvârșite de organele de control fiscal în îndeplinirea atribuțiilor încredințate.

Așa fiind, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care face inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de partea reclamantă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța de apel urmează a dispune asupra motivelor de apel cu luarea în considerare a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispozițiile art. 477 C. proc. civ.

Totodată, instanța de trimitere urmează a analiza și celelalte critici formulate de partea reclamantă prin memoriul de recurs, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 206 din 21 iunie 2019 a Curții de Apel Suceava, secția a II a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2021.