ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1403/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă, la 19 septembrie 2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a unor imobile pentru perioada ultimilor trei ani anteriori introducerii prezentei cereri de chemare în judecată și până la 21 iunie 2017 - adică pentru perioada 20 septembrie 2014 - 21 iunie 2017, în cuantum de 406.500 RON, potrivit studiului de consultanță întocmit de către un expert evaluator.

Tribunalul Suceava, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 264 din 15 martie 2019, a respins, ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 204 din 21 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Împotriva acesteia, reclamantul A. a declarat recurs, iar prin decizia nr. 1689 din 23 septembrie 2020, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 204 din 21 iunie 2019, a casat decizia atacată și trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Curtea de apel Suceava, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 135 din 8 aprilie 2021, a admis apelul, a schimbat sentința apelată în totalitate, iar în rejudecare a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 735.228 RON cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință a imobilelor.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, solicitând, în principal, admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de A. și menținerea sentinței nr. 264 din 15 martie 2019 a Tribunalului Suceava ca fiind legală și temeinică, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 din C. proc. civ.

În susținerea primului motiv de recurs, s-a arătat că titlul executoriu, constând în procesul-verbal de contravenție, a fost emis de Garda Financiara Suceava, or, în acest context, fără a avea în vedere dispozițiile art. 19 alin. (1), (2) și 6 din O.U.G. nr. 74/2013 și ignorând cadrul procesual care a condus la anularea titlului executoriu, instanța a făcut confuzie între emitentul acestui act de constatare și sancționare a contravenției, în speță Garda Financiară - prin continuatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală și organul fiscal, D.G.R.F.P. Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, care justifică în speță calitate procesuală, prin prisma executării silite a bunurilor imobile aparținând S.C. I.M.H. S.R.L. Suceava.

Procedând într-o asemenea manieră, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al Agenției Naționale de Administrare Fiscală București.

În al doilea motiv de recurs, autorul căii de atac a susținut că, prin considerentele sentinței nr. 4480 din 24 noiembrie 2015 pronunțate de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2015, definitivă, s-a reținut că "prin diminuarea patrimoniului său, urmare a vânzării bunurilor imobile [...] a fost privat să se folosească de bunurile sale, suferind un prejudiciu ce cuprinde pierderea efectiv suferită și beneficiul de care acesta a fost lipsit, iar în raport cu art. 1531 din C. civ., contestatorul este îndreptățit a primi o reparație integrală"; așadar, noțiunea de "beneficiu de a care a fost lipsit" - "lucrum cessans" acordat de instanța sub forma dobânzii legale are caracter compensatoriu și acoperă lipsa de folosință a imobilelor, implicit câștigul pe care reclamantul ar fi putut sa îl realizeze în condiții obișnuite și de care a fost lipsit, infirmându-se astfel susținerea instanței de apel, potrivit căreia în procedura întoarcerii executării silite numitului A. i-a fost acordat doar pierderea efectiv suferita (damnum emergens), acesta beneficiind de ambele componente ale prejudiciului.

Totodată, s-a susținut că, în materie fiscală, repararea integrală a prejudiciului cauzat prin executare se poate realiza doar prin întoarcerea executării în condițiile legii speciale, or, potrivit art. 130 alin. (2) din O.G. nr. 61/2002 (act normativ în vigoare la data efectuării actelor de executare), prevederi preluate și în dispozițiile art. 174 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, "instanța poate dispune [...] să i se restituie celui îndreptățit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reținerile din poprire".

Așadar, Codul de procedură fiscală constituie norma de drept specială pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor si a altor sume datorate bugetului consolidat al statului, art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, dispunând expres faptul că "unde prezentul cod nu dispune se aplica prevederile C. proc. civ.."; întrucât O.G. nr. 92/2003 si Legea nr. 207/2015 conțin dispoziții exprese referitoare la întoarcerea executării, în speță nu pot fi incidente prevederile C. proc. civ.

Pe cale de consecință, se impune ca instanța să aibă în vedere faptul că întoarcerea executării silite este singurul mijloc procedural potrivit căruia se restituie tot ceea ce s-a primit in temeiul hotărârii judecătorești executate, prin restabilirea situației anterioare, ca urmare a desființării titlului executoriu.

În ceea ce privește al treilea motiv de recurs, s-a susținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile întemeiate pe dispozițiile art. 1357 din C. civ., lipsind toate elementele de natură să conducă la angajarea acesteia.

Sub un prim aspect, susținerea instanței de apel potrivit căreia fapta ilicită în prezenta cauză este pe deplin justificată de decizia C.E.D.O. în cauza S.C. I.M.H. S.R.L. contra România este neîntemeiată, deoarece nu se reține în niciun fel încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale urmare întocmirii procesului-verbal de contravenție, ci se are în vedere încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale cu privire la o decizie din justiție.

În acest context, este nefondata afirmația potrivit căreia "autorul faptei ilicite este un organ al statului, care ar fi trebuit să dea dovadă de diligență maximă prin reprezentanții săi la momentul întocmirii actului juridic, procesul-verbal de contravenție, pentru ca actul sa fie legal și temeinic în cauză"; mai mult, încheierea unui proces-verbal de contravenție, respectiv a unor acte de executare, care, deși necontestate, au fost desființate ca efect al anularii ulterioare a procesului-verbal de contravenție printr-o hotărâre judecătoreasca, nu fac dovada existentei faptei ilicite în condițiile în care organele de control au acționat în cadrul normal al funcțiilor încredințate, fără a profita sau abuza de funcție și fără a-și depăși atribuțiile decurgând din funcția încredințată.

În raport cu cele arătate, rezultă indubitabil că, în prezenta speță, nu există fapta ilicită și, pe cale de consecință, nu este îndeplinită nici condiția vinovăției.

Referitor la prejudiciu, recurenta a susținut că instanța de apel, în mod eronat, s-a raportat la dispozițiile art. 1531 din C. civ., în baza cărora se poate recupera prejudiciul particular constând în lipsa de folosința a imobilului, respectiv fructele ce ar fi putut fi produse de bunurile de a cărei proprietate a fost privat în mod nelegal.

Un prim aspect neanalizat de instanță vizează lipsa de certitudine a prejudiciului sub aspectul existenței care derivă din natura sumei pretinsului prejudiciu, respectiv chirii, or, în cauză, despăgubirea solicitată este determinată ca și consecință a exercitării exclusive a unor activități economice și, pe cale de consecință, nu sunt îndeplinite condițiile art. 1385 alin. (3) din C. civ., cu atît mai mult cu cât reclamantul nu a făcut dovada cu înscrisuri care să înlăture caracterul de probabilitate si din care să rezulte cu certitudine faptul că din cauza lipsei proprietății nu a putut fi încheiat un eventual contract de închiriere.

Un alt doilea aspect reținut greșit de instanța de apel este prejudiciul constând in lipsa de folosința a bunurilor în litigiu sub forma chiriilor în sumă de 735.228 RON, deoarece raportul de evaluare întocmit de expertul tehnic B. nu poate fi considerat o probă concludentă pentru determinarea cuantumului prejudiciului.

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; recurenta a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 6 aprilie 2022, s-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Cu privire la primul motiv de recurs, se observă că procesul-verbal de contravenție în raport de care s-a formulat acțiunea din cauza de față a fost emis de Garda Financiară, desființată prin O.U.G. nr. 74/2013. Potrivit art. 1 din acest act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală se reorganizează ca urmare a fuziunii prin absorbție si preluarea activității Autorității Naționale a Vămilor și prin preluarea activității Gărzii Financiare, instituție publică care se desființează. Deopotrivă, potrivit art. 10 alin. (1), începând cu data intrării in vigoare a hotărârii Guvernului prevăzută la art. 13 alin. (1), se înființează în subordinea Agenției direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții publice cu personalitate juridică, care au preluat activitatea fostei Gărzi Financiare.

Reclamantul a înțeles să formuleze cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu D.G.R.F.P. Iași, continuatoarea emitentului actului de constatare și sancționare a contravenției, a demarat executarea silită împotriva reclamantului și a fost partea în contradictoriu cu care s-a dispus întoarcerea executării silite pe cale judiciară.

Prin urmare, în raport cu cadrul procesual stabilit de reclamant, necontestat de D.G.R.F.P. Iași, coroborat cu prevederile legale anterior menționate, primul motiv de recurs privind încălcarea principiului contradictorialității și al dreptul la apărare al A.NA.F., care nu este parte în dosar, nu poate fi reținut.

Referitor la cea de a doua critică, Înalta Curte constată că dosarul nr. x/2015 a avut ca obiect "întoarcerea executării silite", reclamantul solicitând să se stabilească, urmare a desființării titlului executoriu și ca efect al întoarcerii executării silite, prin restabilirea situației anterioare executării sentinței nr. 2254 din 30 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2003, suma care urmează a fi plătită de către pârâtă, reprezentând diferența dintre echivalentul valoric (valoarea de circulație) la data scoaterii la licitație publică, sumă care va actualizată cu indicele de inflație la zi, cu privire la imobilele în discuție, care nu mai puteau fi restituite în natură și suma la care au fost vândute la licitație publică cele două bunuri imobile (de 351.883 RON), cu precizarea că aceste despăgubiri privesc pierderea efectiv suferită, ca și componentă a prejudiciului cauzat prin executarea silită.

În acest context, referirea din considerentele hotărârii Tribunalului Suceava nu o exonerează pe pârâtă de plata despăgubirilor în integralitatea lor, acesta neputând fi privat de solicitarea (și obținerea) prejudiciului nerecuperat în temeiul răspunderii civile delictuale.

Întoarcerea executării silite a vizat doar restituirea în natură a bunurilor executate silit sau prin echivalent valoric; distinct de pretențiile admise, reclamnatul era îndreptățit la daune-interese constând în câștigul nerealizat, solicitate în cauza de față în temeiul răspunderii civile delictuale, în perioada de prescripție a dreptului material la acțiune și până la momentul în care s-a realizat definitiv repunerea în situația anterioară - 21 iunie 2017, sentința nr. 4480 din 24 noiembrie 2015 a Judecătoriei Suceava pronunțată în dosarul nr. x/2015 rămânând definitivă prin decizia nr. 16 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Suceava.

Faptul că repunerea în situația anterioară s-a realizat prin echivalent în cauza precedentă nu lipsește de fundament pretențiile valorificate în cauza de față și care sunt legate de o altă componentă a prejudiciului cauzat, în legătură cu dreptul de proprietate asupra imobilelor executate silit în baza unei creanțe, care de fapt nu a existat.

Așadar, temeiul de drept al acțiunii ce face obiectul prezentului dosar îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, ale cărei condiții corect s-a reținut că sunt îndeplinite în cauză.

Este cert că până la soluționarea definitivă a litigiului având ca obiect întoarcerea executării silite, prin restabilirea situației anterioare, și în care s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a bunurilor imobile către reclamant, acesta a fost privat de prerogativele pe care le implică dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, care au fost vândute silit de către pârâtă.

Prejudiciul reclamat în cauză este, deci, echivalent cu lipsa de folosință asupra bunurilor în litigiu pentru perioada ultimilor trei ani anteriori introducerii cererii și până la 21 iunie 2017, cum s-a arătat anterior.

Instituția întoarcerii executării silite și cea a răspunderii civile delictuale nu se exclud, câtă vreme vizează aspecte diferite, respectiv repunerea în situația anterioară emiterii titlului executoriu și obținerea de despăgubiri pentru perioada anterioară repunerii în termen.

Corect a reținut instanța de apel că temeiurile celor două categorii de prejudicii invocate de către reclamant sunt diferite, în acord, de altfel, cu indicațiile instanței de casare cu trimitere (decizia instanței supreme din primul ciclu procesual).

Astfel, pe de-o parte, s-a solicitat, în procedura întoarcerii executării silite, întoarcerea bunului în proprietatea reclamantului sau echivalentul actualizat al acestuia ca urmare a desființării executării silite demarate în baza unui titlu executoriu ce a fost desființat de către instanța de judecată, urmare a hotărârii C.E.D.O., repararea pierderii efectiv suferite și, pe de altă parte, respectiv în prezenta cauză, s-a cerut obligarea pârâtei în temeiul răspunderii civile delictuale la repararea prejudiciului pentru beneficiul nerealizat, lipsa de folosință a celor două imobile, ca urmare a faptului că prin efectul acestor acte de executare bazate pe un titlu executoriu emis tot de pârâtă dar ulterior desființat, reclamnatul a fost privat de folosința acestor bunuri, de posibilitatea de a obține fructe civile (de natura unor chirii) de pe urma utilizării imobilelor.

Este de menționat că dispozițiile art. 130 alin. (2) din O.G. nr. 61/2002 (act normativ în vigoare la momentul efectuării actelor de executare silită), preluate de art. 174 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora instanța poate dispune să i se restituie celui îndreptățit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reținerile din poprire, nu pot fi interpretate în sensul că instituția întoarcerii executării silite în materie fiscală exclude acțiunea în răspundere delictuală, în raport cu temeiurile juridice distincte ale demersurilor juridice întreprinse.

Astfel, potrivit art. 404

1

din C. proc. civ. de la 1865, în toate cazurile în care se desființează titlu executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia; în procedura întoarcerii executării silite, conform art. 174 din Codul de procedură fiscală, s-a urmărit echivalentul actualizat al bunului ca urmare a desființării executării silite demarate solicitând astfel repararea pierderii efectiv suferite, iar în prezenta cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii civile delictuale pentru restabilirea situației anterioare executării silite înseși, la repararea prejudiciului pentru beneficiul nerealizat, anume lipsa de folosință a celor două imobile, fiind privat de folosința acestor bunuri, respectiv de posibilitatea de a obține fructe civile de pe urma utilizării acestora.

În ceea ce privește al treilea motiv de recurs privind antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, nemulțumirile recurentei față de concluziile lucrărilor de specialitate și de împrejurarea că instanța de apel nu ar fi ținut cont de raportul de expertiză extrajudiciară nu pot constitui motive de nelegalitate a deciziei recurate, în sensul art. 488 din C. proc. civ.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv prejudiciul cauzat unei anumite persoane să fie consecința faptei ilicite săvârșite de o altă persoană; astfel, în mod corect s-a stabilit că acestea sunt îndeplinite cumulativ în cauză, de vreme ce organul fiscal a vândut la licitație bunurile proprietatea reclamantului, ulterior acestuia recunoscându-i-se dreptul la restituire prin echivalent, în temeiul art. 1531 C. civ. (Titlul V Executarea obligațiilor Capitolul II Executarea silită a obligațiilor Secțiunea a 4-a Executarea prin echivalent), deoarece imobilele nu au mai putut fi restituite în natură ca efect al unor acte de executare bazate pe un titlu executoriu ulterior desființat, iar acesta a fost privat de folosința acestora.

Contrar susținerilor recurentei, principiul general, potrivit C. civ., este acela al reparării integrale a prejudiciul cauzat de fapta ilicită, aceasta însemnând că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), ci și beneficiul nerealizat (lucrum cessans), ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. În acest mod se asigură restabilirea situației anterioare.

Este de menționat că dovada faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a culpei organului fiscal sunt aspecte dezlegate definitiv de instanțe și necenzurabile în recurs, în acest sens fiind și soluțiile pronunțate în litigiile care au avut ca finalitate desființarea titlului executoriu în baza căruia s-a dispus scoaterea bunurilor reclamantului la licitație, adjudecate în considerarea unei creanțe care nu a existat, astfel cum s-a stabilit ulterior.

Față de aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava împotriva deciziei nr. 135 din 8 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.