ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2521/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON la data plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de suferințele provocate de invaliditatea dobândită prin împușcarea sa în picior de către grănicerii români, la data de 15.08.1986, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, 1357 și urm. din C. civ., pe dispozițiile art. 6 din C.E.D.O și pe dispozițiile art. 22 din Constituția României.

Prin sentința nr. 1220 din 19 octombrie 2018, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamant, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia nr. 63/15 februarie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II - a civilă a respins, ca nefondat, apelul astfel formulat.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Suceava a declarat recurs reclamantul A..

În motivarea recursului se susține în esență că:

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 476 și urm. din C. proc. civ., a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2501si 2517 din C. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, arată recurentul că instanța de apel, analizând legalitatea și temeinicia soluției de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune, a ignorat faptul că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2501si 2517 din C. civ. pentru că, potrivit art. 6 din C. civ., prescripția dreptului material la acțiunea în repararea prejudiciului este raportată la Decretul-lege nr. 167/1958, nicidecum la dispozițiile Noului C. civ.. Instanța de apel trebuia sa sancționeze greșita aplicare a legii făcută de către prima instanța cu prilejul soluționării cauzei pe excepție.

O altă critică adusă judecății realizate de instanța de apel este aceea că a încălcat dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Se arată că prin aprecierea în sensul că, la data căderii regimului comunist totalitar, reclamantul ar fi trebuit sa-si poată evalua nivelul prejudiciului ce i-a fost cauzat și să identifice persoana responsabila de producerea acestuia, instanța de apel acceptă justificarea potrivit căreia prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita nu începe sa curgă de la data când s-a produs paguba. In mod greșit se acreditează ideea că posibilitățile de evaluare a prejudiciului și identificarea persoanei responsabile trebuie raportate la garanțiile procesuale oferite de statul de drept, începând cu anul 1990.

Susține recurentul că, în aceeași logica, garanțiile procesuale oferite de statul de drept în prezent îl îndreptățesc să își evalueze prejudiciul acum și sa identifice persoana vinovata de producerea acestuia, întrucât aceste garanții nu s-au epuizat la începutul anilor 1990.

Totodată, față de situația de invaliditate fizica permanenta în care se găsește reclamantul în prezent, consideră că prejudiciul este actual și va exista pana la sfârșitul vieții reclamantului, neputând fi împiedicat sa îl evalueze în prezent.

Interpretarea dată de instanța de apel este - în opinia recurentului -nejustificată întrucât acreditează ideea că în prezent nu mai exista prejudiciu și nici nu va mai exista pe viitor.

Se susține că este eronată și aprecierea în sensul că există o culpă proprie a reclamantului de a nu fi fost în măsura sa evalueze și consecințele pe termen lung ale prejudiciului, deși ar fi putut și ar fi trebuit sa o facă. Consecințele faptei și paguba produsa au depins de elemente necunoscute, ce țin de hazard pentru că reclamantul nu putea anticipa câți ani va trăi după fapta săvârșita în anul 1986 iar starea de invaliditate permanenta i-a fost cunoscută abia în anul 1998 - potrivit Certificatului nr. x/18.11.1998 emis de către Direcția de munca și protecție socială.

Justificarea soluției de admitere a excepției prescrierii dreptului material la acțiune prin prisma Certificatului nr. x/18.11.1998 este incorectă, în opinia recurentului, prin prisma argumentelor anterior prezentate. Admiterea existentei a doua repere temporale de la momentul faptei ilicite (anul 1990 și anul 1998), pentru calcularea curgerea termenului de prescripție, este făcuta doar în scopul de a argumenta și susține soluția instanței de fond și ilustrează inconsecventa instanței de apel.

Referitor la identificarea persoanei responsabile pentru acoperirea prejudiciului, se arată că instanța de apel nu a făcut vreo afirmație în motivarea hotărârii, în contextul în care aceasta persoana nu este cunoscuta și nu poate fi cunoscuta. Paratul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice susține, prin excepția lipsei calității procesuale pasive, ca nu este răspunzător de prejudiciul cauzat reclamantului.

În condițiile în care, în perioada comunista, nu exista o forma de răspundere a grănicerilor, a unității militare din care aceștia făceau parte sau a statului comunist iar statul democratic reprezentat de către Ministerul Finanțelor Publice afirma ca nu răspunde pentru astfel de fapte, nu se justifica argumentul instanțelor potrivit căruia reclamantul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, la data producerii invalidității, pe cel răspunzător de săvârșirea faptei ilicite.

Se mai susține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit ca aplicarea regulilor de prescripție nu poate conduce la privarea unei persoane de orice posibilitate rezonabilă de a prezenta o acțiune (CEDO, secția IV, hotărârea Miragall Escolano și alții versus Spania, 25 ianuarie 2000, 38366/97, 38688/97, 40777/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98).

Instanțele judecătorești, prin interpretarea eronata prevederilor legale și situațiilor de fapt supuse analizelor, împiedica realizarea dreptului material, în substanța sa, ceea ce nu este normal intr-un stat de drept.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 februarie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 63 din 15.02.2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, și s-a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului și prevederilor art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

Sub un prim aspect, recurentul susține că instanța de apel nu a sancționat eroarea primei instanțe constând în aceea că a reținut eronat incidența în speță a prevederilor art. 2501 și 2517 C. civ. deși normele incidente prescripției dreptului la acțiune erau cele ale Decretului nr. 167/1958.

Verificând considerentele deciziei civile recurate, se constată că reglementările legale în raport de care instanța de prim control judiciar a analizat problematica prescrierii dreptului la acțiune al recurentului-reclamant au fost în mod evident cele conținute de Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 1, 3, 7 și 8 din acest act normativ.

În urma analizei ce s-a realizat în aceste coordonate normative, a fost constatată legalitatea și temeinicia soluției adoptate de prima instanță, soluție care a fost aceea de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Astfel, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză chiar dispozițiile legale pe care recurentul le invocă drept incidente cauzei, anume cele conținute de Decretul nr. 167/1958, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se reproșează instanței de apel că a încălcat art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, se susține că, deși a acceptat faptul că prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu a început să curgă la data când s-a produs paguba - anul 1986 -, în mod greșit a apreciat instanța de apel că posibilitatea de evaluare a prejudiciului și identificarea persoanei responsabile trebuie raportate la garanțiile procesuale oferite de statul de drept începând din anul 1990.

Argumentele dezvoltate de recurent în fundamentarea acestei critici tind însă, la a determina o nouă reevaluare a situației de fapt.

Instanța de apel a reținut că, deși cunoștea paguba pricinuită de împușcarea sa încă din anul 1986, când s-a produs fapta pe care a imputat-o pârâtului-intimat, recurentul-reclamant nu și-ar fi putut exercita dreptul la acțiune anterior anului 1990, aspect care este necontestat în recurs.

În continuarea acestui raționament, a reținut că dreptul la acțiune al recurentului putea lua naștere în anul 1990 pentru că de la respectivul moment partea beneficia de garanțiile procesuale ale statului de drept.

Aprecierea în acest sens constituie expresia constatării de principiu a dispariției unor piedici obiective, cu caracter general, care existau anterior anului 1990 în spațiul politico-juridic român relativ la exercitarea unor drepturi de natura celui ce formează obiectul litigiului pendinte, și ea nu este criticată de recurent ca fiind neconformă vreunei reglementări legale spre a putea fi evaluată în coordonatele permise prin art. 488 din C. proc. civ.

Cât privește determinarea momentului de la care recurentul-reclamant a cunoscut paguba, prin decizia recurată s-a reținut că ansamblul probator al cauzei conduce la concluzia că reclamantul a avut cunoștință atât de propria stare de invaliditate, cât și de existența unui prejudiciu fizic și moral ca urmare a împușcării sale, încă de la data săvârșirii faptei - 15.08.1986.

Rezultă, din acest raționament al instanței de apel, că momentul la care recurentul a cunoscut paguba a fost stabilit pe baza analizei probelor administrate în cauză, analiza astfel realizată ilustrând tocmai evaluarea situației concrete a părții reclamante, anume a condițiilor în care acesta avea efectiv posibilitatea de a cunoaște existența unui prejudiciu constând în afectarea semnificativă a stării de sănătate ca urmare a faptei ilicite descrise în acțiunea introductivă precum și în suferințele inerente respectivului eveniment.

Cum instanțele de fond au, ca regulă, deplina libertate de apreciere a probelor, conform art. 264 C. proc. civ., iar judecata în recurs este una care se limitează la aspecte ce interesează nelegalitatea deciziei recurate - conform art. 488 C. proc. civ. - Înalta Curte nu poate reaprecia probele avute în vedere de instanța de apel în cadrul analizei relative la momentul cunoașterii prejudiciului invocat în cauză.

Împrejurarea - evocată de recurent - că și în prezent se bucură de garanțiile procesuale oferite de statul de drept nu este de natură a înlătura consecințele sancționatorii produse de neexercitarea dreptului la acțiune în conformitate cu rigorile legale în vigoare, la data nașterii lui.

Prescripția dreptului la acțiune reprezintă o sancțiune civilă al cărei efect constă în pierderea dreptului de apela la forța coercitivă a statului pentru valorificarea unui drept subiectiv civil. Efectul extinctiv al acesteia se produce, în cazul în care se exercită dreptul la repararea pagubei produse printr-o faptă ilicită, după împlinirea termenului legal imperativ, de 3 ani, înăuntrul căruia titularul respectivului drept subiectiv are obligația de a manifesta o conduită diligentă și prudentă spre a identifica - potrivit exigențelor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958) - întinderea pagubei și persoana răspunzătoare de aceasta.

În acest context, susținerea recurentului în sensul că ar fi îndreptățit și în prezent să evalueze prejudiciul și să identifice persoana vinovată de producerea acestuia, nu este de natură a reliefa un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate, ci este consecința neobservării atât a propriei obligații de diligență cât și a rigorilor ce rezidă din art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care prevede că "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".

Caracterul permanent al invalidității produse recurentului prin fapta imputată pârâtului-intimat nu poate conduce la concluzia nelegalității deciziei civile recurate pentru că această stare a recurentului a fost și ea avută în vedere de instanța de apel, ca element ținând de situația de fapt.

Atâta vreme cât judecata în recurs nu este compatibilă cu o reevaluare a situației de fapt, iar prin decizia civilă recurată s-a stabilit că natura permanentă a stării de invaliditate a fost cunoscută recurentului cel mai târziu la data de 18.12.1998, când i-a fost eliberat Certificat de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecție specială rezultată din pierderea totală a capacității de muncă, se constată că a fost corect reținută incidența în speță a prevederilor art. 8 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 în privința acțiuni în despăgubire ce a fost promovată de recurentul-reclamant la data de 11.06.2018, cu evidenta depășire a termenului de prescripție de 3 ani.

Culpa recurentului constând în omisiunea de a manifesta o conduită diligentă a fost, de asemenea, reținută prin prisma analizei materialului probator, așa încât nu se poate reaprecia în recurs acest aspect.

Nici pretinsa imposibilitate de a prevedea consecințele pe termen lung ale faptei ilicite imputate intimatului-pârât nu relevă vreun aspect de nelegalitate a hotărârii recurate. Pretenția dedusă judecății este reprezentată de solicitarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin suferințele provocate de invaliditatea suferită prin împușcarea în piciorul stâng a reclamantului-recurent, descrierea în acest mod a pretenției nefiind de natură a releva aspecte litigioase referitoare la consecințe noi ale evenimentului produs în anul 1986, și care să nu fi fost rezonabil previzibile la data la care recurentului i-a fost eliberat menționatul act oficial prin care s-a stabilit/constatat atât pierderea totală a capacității de muncă cât și statul de persoană cu nevoi speciale care se încadrează în gradul de handicap 2.

Înalta Curte notează că raportarea făcută de instanța de apel la două repere temporale, respectiv anul 1990 și anul 1998, nu relevă inconsecvență, cum eronat opinează recurentul, ci ilustrează o analiză complexă și completă a situației părții reclamante, a condițiilor istorico-juridice relevante pentru stabilirea momentului în care a luat naștere dreptul la exercitarea unei acțiuni de tipul celei din prezenta cauză, precum și pentru identificarea circumstanțelor particulare ale litigiului pendinte. Or, stabilirea acestor circumstanțe de fapt particulare conferă deplină justificare dezlegării referitoare la data la care reclamantul-recurent putea și trebuia să cunoască prejudiciul pentru a cărui reparare a formulat acțiunea pendinte și relevă o judecată realizată cu respectarea atât a art. 22 alin. (2) și (4) din C. proc. civ. - care instituie obligația instanței de a stabili faptele și de a restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, spre a soluționa litigiul conform regulilor de drept ce îi sunt aplicabile - cât și a limitelor învestirii determinate de susținerile ce se regăseau în cererea de chemare în judecată și de principiul general de drept tantum devolutum quantum iudicatum.

În condițiile în care prin decizia recurată nu s-a reținut lipsa calității procesual pasive a Statului Român, și nici nu s-a dat eficiență apărărilor susținute în acest context de către pârât, apărările expuse de recurent relativ la asemenea chestiuni nu constituie critici la adresa hotărârii judecătorești care formează obiectul controlului judiciar, astfel încât nu satisfac cerințele art. 483 coroborat cu art. 488 din C. proc. civ. spre a fi analizate în cadrul prezentei căi de atac.

Astfel cum judicios a reținut instanța de apel, soluția de respingere a unei acțiuni în justiție pentru considerentul interveniri prescripției nu este în dezacord cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru că această normă nu consacră dreptul de acces la o instanță ca un drept absolut, nesupus vreunei limitări legale.

Se cuvine fi menționat, în acest context, că în cauza Miragall Escolano vs. Spania (invocată de recurent drept argument în sensul unei concluzii contrare celei anterior reținute de instanță) nu s-a stabilit, de principiu, incompatibilitatea cu art. 6 din Convenție a reglementărilor privind prescripția dreptului la acțiune, ci s-a reținut că în respectiva cauză normele referitoare la prescripție nu au fost aplicate cu luarea în considerare a posibilității rezonabile a reclamanților de a lua cunoștință de o anumită hotărâre judecătorească care nu le era destinată. Ca atare, dezlegările date de instanța europeană în menționata cauză nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea soluției adoptate prin decizia recurată în litigiul de față, această soluție având ca fundament o analiză riguroasă și concretă a condițiilor în care recurentul-reclamant putea în mod real să cunoască prejudiciul a cărei reparație a solicitat-o.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele motivului de casare invocat de recurent, anume ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate în fundamentarea recursului astfel motivat fiind nefondate.

Prin urmare, se constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum a fost susținut prin criticile analizate anterior, și se va dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., respingerea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 63 din 15 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.