ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1311/2025

Ședința publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă la 20.07.2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 10000 euro reprezentând daune morale produse prin durata excesivă a procesului penal derulat împotriva reclamantului.

În drept, a invocat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 998-999 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 1320/08.12.2023, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins, ca nefondat, acțiunea.

Prin decizia nr. 820/26.09.2024, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1320/08.12.2023 a Tribunalului Suceava, secția I civilă.

Împotriva deciziei nr. 820/26.09.2024, a Curții de Apel Suceava, secția I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A., solicitând casarea hotărârii atacate și, rejudecând, să se admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

A arătat recurentul că reținerea instanței de apel potrivit căreia hotărârile vizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la care acesta a făcut referire nu au aplicabilitate în cauză, este una discutabilă, în condițiile în care trimiterea la respectivele hotărâri nu s-a făcut pentru a fi analizate ca și motive de apel, iar însușirea considerentelor primei instanțe fără a efectua un raționament juridic care să justifice concluzia formulată echivalează cu o necercetare a fondului.

Totodată, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material incidente.

În acest sens, recurentul învederează că în materie penală, termenul de soluționare începe să curgă de la data formulării unei acuzații, adică a unei notificări oficiale care să emane de la autoritatea competentă, prin care persoana este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni și se încheie la momentul la care s-a executat hotărârea judecătorească definitivă sau dacă nu există o hotărâre judecătorească, este avută în vedere emiterea ordonanței de clasare.

În cauză, în decembrie 2007 s-a început urmărirea penală a reclamantului, aspect care rezultă din cuprinsul ordonanței de începere a urmăririi penale, iar prin ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție DIICOT Suceava din decembrie 2019 s-a dispus clasarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. c) C. proc. pen.. Prin urmare, durata procedurii judiciare în ceea ce îl privește pe reclamant a fost de 12 ani.

În ceea ce privește aprecierea caracterului rezonabil al termenului, Curtea Europeană a Omului a statuat că durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului și al autorităților, miza litigiului pentru reclamant.

După eliberarea reclamantului din starea de arest preventiv ce a avut loc în februarie 2008, acesta a mai fost chemat o dată pentru a i se aduce la cunoștință noua calitate procesuală în cadrul dosarului penal din 2007 și pentru a fi audiat în cursul anului 2016. Mai mult, fără a fi efectuate alte probe în dosar în ceea ce îl privește pe reclamant, abia în decembrie 2019 este emisă ordonanța de clasare.

Deși s-a invocat în cauză complexitatea procedurii, numărul mare de volume care s-au întocmit cu ocazia cercetării penale, disjungerile efectuate și judecarea acestor cauze în mod separat, în ceea ce îl privește pe reclamant actele de urmărire nu au fost complexe, nu s-au efectuat expertize și nici nu s-au derulat alte proceduri care să justifice durata de peste 12 ani a cercetărilor, cauzele disjunse neavând legătură cu reclamantul.

Una din principalele cauze ale încălcării dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil o reprezintă durata excesivă a procedurilor judiciare, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului analizând remediile eficace în situația încălcării acestui drept.

Prin disfuncționalitățile sistemului judiciar, activitatea jurisdicțională poate produce prejudicii morale sau materiale justițiabililor cărora nu le-a fost respectat dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil.

Statului îi revine obligația pozitivă de a lua toate măsurile necesare pentru respectarea acestui drept, răspunderea sa, în această situație, putând fi antrenată în baza răspunderii civile delictuale, în cadru obiectiv. Prin urmare, statul va răspunde independent de autoritatea sau persoana care a generat vătămarea, ori de vreo culpă în încălcarea unui drept fundamental.

Principiul care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale este acela al statuării în echitate asupra despăgubirilor datorate victimei, conform evaluării circumstanțelor particulare fiecărui caz. Echitatea are în vedere păstrarea unui raport de proporționalitate între prejudiciul moral suferit ca urmare a duratei excesive a unui proces și despăgubirea stabilită în compensarea acesteia, conceptul utilizat fiind, acela de satisfacție echitabilă.

Recurentul face trimitere la Cauza Kudla c. Polonia și Cauza Brudan împotriva României și concluzionează că instanța de apel, asemeni instanței de fond, a apreciat probele și a interpretat dispozițiile legale incidente într-o modalitate eronată, având ca efect aplicarea greșită a normelor de drept.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul-reclamant a întemeiat recursul formulat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia hotărârea recurată se impune a fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia hotărârea recurată se impune a fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta reglementează trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri și anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, se susține acest motiv sub primul aspect, în sensul că instanța de apel a preluat considerentele instanței de fond și nu a efectuat un raționament juridic care să justifice concluzia formulată, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

Critica nu poate fi primită, pentru considerentele ce se vor arăta.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Potrivit art. 13 din C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății".

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilește că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității.

Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat susținerile părților, argumentele și probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești.

Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Curtea europeană a reținut în jurisprudența sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81].

Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor cauzei: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine și părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-și expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că motivarea instanței de apel este exhaustivă, fiind menționate în mod clar și coerent argumentele avute în vedere de instanța devolutivă la soluționarea cauzei.

Astfel, instanța de apel a analizat criticile recurentului prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de acesta, respectiv Cauza Balint împotriva României, Cauza Bursuc împotriva României, Cauza Pantea împotriva României, Cauza Brudan împotriva României, dar și din perspectiva criteriilor jurisprudențiale consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a evalua dacă o procedură judiciară a fost sau nu rezonabilă din perspectiva duratei, și anume: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier și Sassi împotriva Franței (MC), par. 67; Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45).

Recurentul afirmă în mod generic că instanța de apel a preluat considerentele instanței de fond și nu a realizat un raționament juridic propriu, însă nu precizează, în concret, care anume aspecte din cele deduse judecății în apel nu au fost avute în vedere ori căror chestiuni de drept li s-ar fi răspuns prin preluarea motivării primei instanțe.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere toate împrejurările de fapt și dispozițiile legale incidente și a răspuns fiecărei probleme de drept supusă analizei prin motivele de apel, printr-un raționament logico-juridic propriu, apt să confere părților implicate garanțiile procesuale privind o motivare legală și corespunzătoare.

În acest sens, instanța de apel a structurat criticile recurentului pe trei paliere, respectiv durata nerezonabilă a procedurii penale, culpa autorităților și lipsa complexității cauzei penale în care a fost cercetat, reținând, totodată, că reclamantul critică, în mod special, analiza efectuată asupra criteriului complexității, susținând, că în ceea ce-l privește, actele de urmărire nu au fost complexe, nu s-au efectuat expertize și că dosarele disjunse nu aveau legătură cu acesta.

Instanța de apel a arătat, în mod punctual, de ce nu pot fi primite aceste susțineri, a avut în vedere complexitatea și natura faptelor cercetate, comportamentul autorităților și a concluzionat că rezonabilitatea duratei procedurii judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, ci în funcție de circumstanțele specifice fiecărei cauze.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există o lipsă a motivării, în accepțiunea dispozițiilor art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., nefiind incident acest motiv de recurs.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta a fost indicat pur formal, recurentul neprecizând ce norme de drept material au fost greșit interpretate sau aplicate, astfel încât instanța de recurs se află în imposibilitatea de a exercita controlul de legalitate specific acestei etape procesuale.

Recurentul învederează, în mod generic, că atât instanța de fond, cât și cea de apel au apreciat în mod greșit probele și dispozițiile legale invocate, însă nu arată care sunt dispozițiile legale încălcate de către instanța de apel și nu expune argumente care să fundamenteze această susținere, cărora instanța de recurs să le poată da o dezlegare jurisdicțională.

Împrejurarea că recurentul a indicat în memoriul de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. și a afirmat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente nu este aptă, în lipsa argumentelor corespunzătoare, să atragă incidența textului legal în cauză, situație față de care nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 820 din 26 septembrie 2024 din pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 820 din 26 septembrie 2024 din pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.