ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1057/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă la data de 17.01.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A., prin mandatar B., a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la ridicarea conductei de transport gaze naturale, amplasată în subsolul terenului reclamantei în suprafață de 9.400 m.p., situat în Rădăuți, str. x, jud. Suceava, precum și obligarea la plata de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro pentru folosirea terenului din 19 iulie 2007, fără nici un titlu, până în prezent. În cazul în care se va aprecia că ridicarea conductei nu este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro reprezentând suma pe care ar fi obținut-o ca urmare a construirii a cel puțin două case pe teren, în condițiile în care terenul este intravilan; încheierea unei convenții în sensul prevăzut de art. 113 din Legea nr. 123/2012, cât și de H.G. nr. 1240/2012, în ceea ce privește acordarea de indemnizație/chirie pentru lipsa de folosință a terenului în cuantum de 10.000 euro/an de la data introducerii acțiunii până la ridicarea conductei, respectiv pe toată durata existenței acesteia; plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din data de 7 mai 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, instanța a dispus transferarea cauzei la secția a II-a civilă a Tribunalului Suceava, dosarul fiind înregistrat cu nr. x/2015*. Prin încheierea de ședință din data de 23 ianuarie 2018, instanța, în temeiul art. 59 C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a S.N.G.N. Romgaz S.A., care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 183 din 15.07.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii, invocate de pârâta S.N.G.N. Romgaz S.A., respectiv de pârâta C. S.R.L.; a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta C. S.R.L.; a respins, ca nefondată, acțiunea civilă, astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta A., prin mandatar B.; a obligat reclamanta să plătească pârâtei C. S.R.L. suma de 5.861 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată în apel Împotriva sentinței civile 183 din 15.07.2021 reclamanta A., prin mandatar B., a declarat apel principal, iar pârâta C. S.R.L. București a declarat apel incident. Prin decizia nr. 65 din 18.03.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A., prin mandatar B., împotriva sentinței civile nr. 183 din 15.07.2021, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă (dosar nr. x/2015); a admis apelul incident declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva aceleași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta C. S.R.L., cu privire la pretențiile de 100.000 EUR aferente capătului 3 de cerere și pentru perioada 19 iulie 2007 - 17 martie 2012 în ce privește capătul 2, din cererea introductivă, și a respins ca fiind prescrise pretențiile descrise anterior; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate în ceea ce privește respingerea, ca nefondată, a cererii introductive; a obligat reclamanta-apelantă A. să plătească pârâtei-intimate suma de 3.550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

Decizia pronunțată în recurs Prin decizia nr. 1878/3.10.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin mandatar B., împotriva deciziei nr. 65 din 18.03.2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă; a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată a apelului principal formulat de reclamanta A. aceleași instanțe; a menținut dispozițiile deciziei recurate privind admiterea apelului incident formulat de pârâta C. S.R.L. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, la data de 25.01.2024, sub dosarul nr. x/2015.

Decizia pronunțată în apel, în al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 162/26.04.2024, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A., prin mandatar B., împotriva sentinței civile nr. 183 din 15 iulie 2021 pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă (dosar nr. x/2015); a schimbat în parte sentința civilă nr. 183/15.07.2021 în sensul că a admis în parte capătul 4 de cerere; a obligat pârâtele la încheierea unei convenții cu reclamanta, în sensul prevăzut de art. 113 din Legea nr. 123/2012 și H.G. nr. 1240/2012 și stabilirea unei indemnizații în conformitate cu art. 3 alin. (3) din H.G.1240/2012, de la data introducerii acțiunii (17.03.2015), pe toată durata de existență a conductei, calculată la suprafața de 5.833 mp, prin raportare la nivelul chiriei pe metru pătrat stabilit prin HCL-urile emise de UAT Municipiul Rădăuți, privind stabilirea impozitelor și taxelor locale (începând cu HCL nr. 150/28.11.2014), la rubrica taxe de închiriere pentru teren proprietate de stat agricol și neproductiv-subcategoria-teren arabil; a menținut restul dispozițiilor ce nu sunt contrare prezentei; a obligat intimatele la plata către apelanta A. a sumei de 28.676 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, onorariu experți și onorariu avocat din toate fazele procesuale.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 162 din 26.04.2024, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă au declarat recurs reclamanta A. și pârâtele C. S.R.L. și D. S.A. 6.1. Recursul reclamantei A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei, în ceea ce privește modul de calcul al despăgubirilor și, în rejudecare, obligarea în solidar a pârâtelor la plata unei indemnizații, calculată la suprafața de 5.833 m.p., prin raportare la prețul pe m.p, teren intravilan curți construcții, începând cu 17.03.2015, pe toată durata existenței conductei. În motivarea recursului, s-a susținut, în esență, că instanța de apel trebuia să se pronunțe atât pe acordarea de despăgubiri, cât și pe încheierea unui acord, astfel cum prevăd dispozițiile alin. (2) și (3) ale art. 113 din Legea nr. 123/2012, fiind aplicate greșit prevederile alin. (5) din H.G. nr. 1240/2012. Recurenta a redat dispozițiile art. 113 din Legea nr. 123/2012 și prevederile art. 3 pct. 3, art. 5 și art. 6 din H.G. nr. 1240/2012, precizând că, prin note scrise, a solicitat repunerea pe rol a cauzei, motivat de faptul că la dosar nu se afla prețul chiriei pe m.p., pentru teren extravilan, respectiv intravilan, până la data pronunțării, din adresa existentă la dosar, emisă de Primăria Rădăuți, rezultând doar prețul chiriei/m.p. pentru teren extravilan, până în anul 2018, nu și ulterior. Raportat la prevederile art. 4 alin. (3) și art. 5 din H.G. nr. 1240/2012 și având în vedere hotărârile de Consiliu Local pentru anii 2012 - 2017, din care rezultă că nu se stabilește vreun preț pe m.p. teren intravilan pentru construcții, recurenta a apreciat că instanța de apel trebuia să dispună efectuarea unei expertize, probă ce a fost respinsă, cu motivarea că această variantă de stabilire a indemnizației prin expertiză evaluatorie, este una subsidiară. În ceea ce privește suprafața, recurenta a apreciat că, în mod corect, conform expertizei E. și expertizei F., s-a făcut raportare la suprafața de 5.833 m.p. teren zona de siguranță. 6.2. Recursul pârâtei C. S.R.L. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, iar în subsidiar, casarea deciziei apelate și admiterea numai în parte a capătului al patrulea al cererii, cu respectarea dispozițiilor art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, sub aspectul stabilirii corecte a întinderii suprafeței efectiv afectate și a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., sub aspectul stabilirii corecte a cuantumului cheltuielilor de judecată. Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au fost dezvoltate următoarele critici: În rejudecare, cauza a fost soluționată cu încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., respectiv cu încălcarea dispozițiilor de casare cuprinse în decizia civilă nr. 1878/2023, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus rejudecarea apelului declarat de intimata recurentă A., în ceea ce privește petitul nr. 4 al acțiunii introductive. Deși obiectul apelului, în limitele trasate de instanța de recurs, îl constituia vocația intimatei recurente A. la obținerea unei indemnizații în temeiul art. 113 din Legea nr. 123/2012, în raport de aceste prevederi, instanța de apel trebuia să rețină incidența deciziei nr. 27/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. A susținut recurenta că statuările instanței supreme se impun, pentru identitate de rațiune, și în litigiul pendinte, întrucât acestea privesc și modul de interpretare a unor dispoziții din Legea nr. 123/2012, care, potrivit deciziei de casare, își găsesc incidența și în prezenta cauză, instanțele reținând obligativitatea incidenței deciziei nr. 27/2019 și cu privire la sectorul gazelor naturale (decizia nr. 2292/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție). Instanța de apel trebuia să analizeze temeinicia petitului 4 al acțiunii introductive, însă au fost încălcate limitele și îndrumările instanței de casare, nefiind dată eficiență deplină principiului aflării adevărului în cauză și stabilirii corecte a situației de fapt. Recurenta a apreciat, de asemenea, că prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012 sunt neconstituționale, în măsura în care acestea ar fi interpretate în sensul obligării la plata unei indemnizații pentru lipsă de folosință și pentru obiective finalizate cu mult înaintea intrării în vigoare a acestora. În aplicarea acestor prevederi, art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012 instituie obligația achitării unei indemnizații doar pentru realizarea viitoarelor obiective din sectorul de gaze, astfel că, în aplicarea indicațiilor instanței de casare, instanța de apel ar fi trebuit să dea eficiență și acestor dispoziții legale. Prin prisma motivului de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece nu este motivată în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Recurenta a precizat că instanța de apel nu a motivat de ce, la stabilirea suprafeței efectiv afectate de conducta de gaze, s-a raportat la suprafața de 5.833 m.p., care include și zona de siguranță, iar nu la suprafața de 1.890 m.p., care reprezintă suprafața efectiv ocupată de obiectiv sau, în subsidiar, la suprafața de 2.667 m.p., care cuprinde și zona de protecție. A indicat, în acest sens, dispozițiile art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, care stabilesc că indemnizația se calculează numai pentru suprafața de teren ce urmează a fi efectiv ocupată, apreciind că instanța de apel ar fi trebuit să prezinte considerentele pentru care a apreciat că indemnizația trebuie stabilită în raport de zona de siguranță, în suprafață de 5.833 m.p., iar nu în raport de zona efectiv ocupată. Astfel, recurenta a considerat că decizia recurată nu este motivată, conform cerințelor impuse de lege, instanța făcând o simplă referire la raportul de expertiză întocmit de expert E., fără o raportare concretă la normele legale incidente și la apărările formulate, sub acest aspect. De asemenea, recurenta a arătat că instanța de apel nu a analizat apărările acesteia referitoare la inaplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, care instituie obligația achitării unei indemnizații doar pentru realizarea viitoarelor obiective din sectorul de gaze, nu și pentru obiective deja instalate și nu a analizat nici apărările referitoare la incidența deciziei nr. 27/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Un alt motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta pârâtă precizând că indemnizația trebuia stabilită în raport de suprafața de teren ce include zona de siguranță a conductei de gaze și în raport de nivelul chiriei stabilite prin hotărârile emise anual de Consiliul Local Rădăuți, pentru stabilirea impozitelor și taxelor locale, sens în care a redat dispozițiile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012. În ceea ce privește întinderea suprafeței efectiv afectate, respectiv suprafața de teren efectiv ocupată de obiectivul din sectorul gazelor naturale, a apreciat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale aplicabile în cauză, sens în care a redat dispozițiile art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, art. 2 pct. 25, 45, 46 din Legea nr. 238/2004 și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 351/2004, pct. 55 și 56. Recurenta a solicitat să se observe că textul de lege precizează că indemnizația se calculează numai pentru suprafața efectiv ocupată pentru realizarea viitorului obiectiv din sectorul gazelor naturale, în timp ce zona de siguranță este o zonă adiacentă obiectivelor din sectorul gazelor naturale, extinsă în spațiu, în care se instituie restricții și interdicții. În acest sens, expertul E. a stabilit că suprafața efectiv afectată este cea de 1.890 m.p., cu o lățime de 5,6 m de o parte și de alta a axei. Instanța a stabilit în mod greșit că trebuie inclusă și zona de siguranță, în contextul în care această suprafață de teren nu este afectată în integralitate de obiectivul construit, terenul putând fi folosit conform categoriei de folosință de la data realizării lucrării, respectiv ca și teren arabil. În sensul celor mai sus expuse, recurenta a redat și dispozițiile art. 30 și 31 din Ordinul nr. 118/2013 privind aprobarea normelor tehnice pentru proiectarea și execuția conductelor de transport gaze naturale. Totodată, recurenta C. S.R.L. a indicat că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a normelor incidente, determinând indemnizația prin raportare la nivelul chiriei stabilite, prin hotărârile emise anual de Consiliul Local Rădăuți, pentru stabilirea impozitelor și taxelor locale. Astfel, recurenta a arătat că, prin raportare la art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, text de lege care stabilește limita maximă a indemnizației ca fiind reprezentată de nivelul minim al chiriei pe metru pătrat stabilit pentru folosința unui teren din aceeași categorie de către unitatea administrativ-teritorială, în a cărei rază teritorială se află terenul, fără a impune ca indemnizația să fie indexată anual succesiv, indemnizația trebuia stabilită doar prin raportare la nivelul chiriei stabilite prin HCL nr. 150/28.11.2014, aplicabilă în 2015, moment de la care sunt obligați să încheie convenția, o astfel de măsură fiind impusă pentru respectarea principiului previzibilității contractuale. Un ultim motiv de recurs indicat de recurenta C. S.R.L., prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., constă în greșita aplicare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., instanța de apel obligând intimatele, în solidar, la plata sumei de 28.676 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Recurenta a solicitat să se observe că instanța de judecată a fost învestită cu 4 capete de cerere, raportat la obiectul acestora reclamanta fiind obligată să achite o taxă judiciară de timbru de 10.304 RON. De asemenea, a arătat recurenta că reclamanta a suportat contravaloarea expertizelor efectuate în cauză, în cuantum de 1/2 și a achitat jumătate de taxă judiciară de timbru în apel, 5.152 RON și 50 de RON taxă judiciară de timbru în recurs, la care se adaugă cheltuieli de judecată. Instanța de apel nu a avut în vedere că admiterea în parte a cererii de chemare în judecată a vizat doar admiterea în parte a celui de-al patrulea capăt de cerere ce are ca obiect obligație de a face, prin raportare la probele administrate de pârâta recurentă. Astfel, recurenta a arătat că, în mod greșit, s-a reținut în sarcina intimatei recurente obligația de a suporta contravaloarea taxei judiciare de timbru pentru capetele de cerere respinse, fără a se avea în vedere că expertizele s-au suportat în cuantum de 1/2 de ambele părți, astfel că intimata recurentă este prejudiciată, instanța de apel făcând o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material care vizează stabilirea cheltuielilor de judecată. 6.3. Recursul pârâtei D. S.A. se întemeiază pe dispozițiile art. 486 C. proc. civ. și pe dispozițiile de drept material invocate, prin prisma acestora solicitându-se admiterea recursului și casarea parțială a hotărârii atacate, sub aspectul stabilirii, în conformitate cu prevederile legale aplicabile, a suprafeței de teren afectate de plasarea conductei. Recurenta pârâtă a apreciat că, în mod nelegal, Curtea de Apel Suceava a reținut că suprafața de teren efectiv ocupată include și zona de siguranță. Astfel, a arătat că se impune a se avea în vedere definițiile oferite de legislația aplicabilă, zonei de protecție și zonei de siguranță, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 238/2004, de Legea nr. 351/2004 și de Ordinul Președintelui Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei, nr. 118/2013. Raportat la textele legale menționate, recurenta D. S.A. a precizat că rezultă faptul că suprafața efectiv ocupată de conductă, asupra căreia există o interdicție absolută de a desfășura activități/a construi, este doar suprafața de teren de 1.890 m.p., evidențiată în expertiza E., drept aferentă zonei de protecție. Prin urmare, a învederat instanței de recurs faptul că, în mod nelegal, Curtea de Apel Suceava a reținut că zona de siguranță, afectată doar de o serie de restricții și interdicții, se include în ceea ce art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012 menționează ca fiind "suprafața efectiv ocupată" de conductă, rezultând în mod eronat o suprafață de 5.833 m.p., altfel spus, în concret, terenul asupra căruia se extinde zona de siguranță putând fi utilizat, potrivit categoriei de folosință avute la data executării lucrării, respectiv ca și teren arabil.

Apărările formulate în cauză Recurenta A. a formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză de pârâte, solicitând respingerea recursului declarat de D. S.A., ca nemotivat, și respingerea recursului declarat de pârâta C. S.R.L. ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește recursul declarat de D. S.A., a invocat, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea recursului, arătând că recurenta nu a indicat motivele de nelegalitate a hotărârii, indicând doar prevederile art. 486 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată, față de recursul declarat de recurenta reclamantă A., recurenta C. S.R.L. a solicitat, în principal, anularea recursului, întrucât criticile recursului nu se încadrează în motivele de casare expres reglementate de C. proc. civ., în subsidiar, a solicitat admiterea excepției inadmisibilității, în ceea ce privește criticile de recurs privind greșita respingere a probatoriului suplimentar solicitat, întrucât recursul nu vizează și încheierea de ședință de respingere a acestei cereri, iar în terțiar, respingerea recursului reclamantei A., ca nefondat. Recurenta pârâtă D. S.A., prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de recurenta reclamantă A., a solicitat respingerea recursului, ca fiind nelegal și neîntemeiat, și menținerea, ca legală, a dispozițiilor deciziei Curții de Apel Suceava, în ceea ce privește modalitatea de determinare a indemnizației aferente folosinței terenului, prin raportare la prevederile art. 3 pct. 3 din H.G. nr. 1240/2012.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 05.07.2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Prin raportul întocmit la data de 18.11.2024, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părților la data de 05.12.2024 și respectiv 06.12.2024, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere. Prin încheierea din data de 18 martie 2025, a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de pârâta D. S.A. și au fost admise, în principiu, recursurile declarare, fiind stabilit termen de judecată la data de 10 iunie 2025. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție III.1 Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată, pronunțată în al doilea ciclu procesual, a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A., în contradictoriu cu intimatele pârâte C. S.R.L. și D. S.A., fiind schimbată în parte sentința apelată în sensul obligării pârâtelor la încheierea unei convenții cu reclamanta, în acord cu prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012 și H.G. nr. 1240/2012, și la stabilirea unei indemnizații în conformitate cu art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, de la data introducerii acțiunii (17.03.2015), pe toată durata de existență a conductei, calculată la suprafața de 5.833 mp, prin raportare la nivelul chiriei pe metru pătrat stabilit prin HCL-urile emise de UAT Municipiul Rădăuți privind stabilirea impozitelor și taxelor locale, la rubrica taxe de închiriere pentru teren proprietate de stat agricol și neproductiv, subcategoria teren arabil, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate și fiind obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 28.676 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. În esență, instanța de apel a reținut că, ținând seama de limitele casării stabilite prin decizia nr. 1878/03.10.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, este învestită cu soluționarea capătului de cerere având ca obiect încheierea unei convenții în temeiul art. 113 din Legea nr. 123/2012, dispoziție legală aplicabilă în speță, astfel cum a statuat instanța de recurs, fiind recunoscut dreptul de indemnizare al proprietarului fondului aservit de către titularii dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei. În stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei, instanța de apel a ținut seama de nivelul minim al chiriei pe metrul pătrat pentru un teren din aceeași categorie folosit de unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază teritorială se află terenul, fiind identificate hotărârile consiliului local emise pentru municipiul Rădăuți, care conțin rubrica taxe de închiriere pentru teren proprietate de stat agricol și neproductiv, subcategoria teren arabil, teren de aceeași categorie cu cel din prezenta cauză. În privința suprafeței de teren efectiv afectate de trecerea conductei de gaz, instanța de apel a reținut că aceasta este de 5.833 mp, incluzând și zona de siguranță, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta reclamantă A., invocând greșita aplicare a unor dispoziții de drept material și urmărind să obțină casarea în parte a deciziei recurate și rejudecarea apelului, în scopul stabilirii unei indemnizații mai mari, prin raportare la nivelul chiriei aferente folosinței unui teren intravilan curți construcții. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la motivul de casare prin care se valorifică ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurenta reclamantă a invocat o greșită interpretare și aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 113 din Legea nr. 123/2012 și a dispozițiilor art. 3 - art. 6 din H.G. nr. 1240/2012, considerând că, în concret, este îndreptățită la acordarea unor despăgubiri pentru fondul aservit prin servitutea legală de trecere de care beneficiază pârâtele, cuantumul acestor despăgubiri impunându-se a fi calculat prin raportare la chiria stabilită pentru un teren intravilan aflat în categoria curți construcții, iar nu pentru un teren arabil, cum a dispus instanța de apel. Ținând seama de limitele învestirii instanței de recurs, prin raportare la dispozițiile art. 494 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că toate criticile invocate prin cererea de recurs sunt nefondate, deoarece decizia recurată nu a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material indicate de recurenta reclamantă. Sub un prim aspect, este necesar a se sublinia că instanțele de fond, ca instanțe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea și reaprecierea probelor administrate în fața instanței de fond și a instanței de apel. Așa fiind, statuările instanței de apel cu privire la aprecierea probatoriului și conturarea situației de fapt, având la bază inclusiv analiza referitoare la categoria de folosință a terenului în discuție, exced controlului instanței de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia. Or, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs realizează un control de legalitate asupra deciziei recurate, examinând conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, fără a putea schimba situația de fapt reținută de instanța de apel, pe baza probatoriului administrat. Așa fiind, nu poate fi supusă analizei în prezenta cale extraordinară de atac verificarea categoriei de folosință a terenului reclamantei, atât timp cât instanța de apel, coroborând probatoriul administrat, a stabilit că fondul aservit intră în categoria terenurilor arabile, iar nu a terenurilor curți construcții. În al doilea rând, incidența dispozițiilor art. 113 din Legea nr. 123/2012 în cauza de față a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, respectiv decizia nr. 1878/03.10.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, instanța de apel ținând seama în mod corespunzător de dezlegările date asupra acestei probleme de drept, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, susținerile legate de dreptul la indemnizație al proprietarului fondului aservit inclusiv pentru obiective/sisteme realizate anterior intrării în vigoare a legii menționate nu reprezintă critici ale deciziei pronunțate de instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, soluția dispusă fiind în sensul solicitat de către partea reclamantă, respectiv în sensul admiterii capătului de cerere referitor la obligarea pârâtelor la încheierea unei convenții și stabilirea unei indemnizații conforme prevederilor art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012. Contrar susținerilor recurentei reclamante, instanța de apel nu a efectuat o greșită aplicare a prevederilor art. 113 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 123/2012 și art. 6 alin. (6) C. civ., din moment ce a reținut temeinicia pretențiilor și dreptul proprietarului fondului aservit la încasarea unei indemnizații stabilite în condițiile H.G. nr. 1240/2012, indiferent de data afectării terenului, deci inclusiv în ipoteza în care edificarea conductei de gaz este plasată în timp anterior intrării în vigoare a legii menționate. O atare soluție a instanței de apel este argumentată exclusiv prin prisma dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., fiind întemeiată pe decizia de casare pronunțată de instanța de recurs în primul ciclu procesual, reținându-se că prin respectiva decizie s-a stabilit în mod clar că raportul juridic dedus judecății intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 123/2012, mai exact instanța de recurs recunoaște dreptul de indemnizare al proprietarilor fondurilor aservite de către titularii dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei, indiferent de data afectării terenurilor, și, implicit, dreptul reclamantei la încheierea convenției prevăzute de art. 113 alin. (3) din legea menționată. În privința cuantumului indemnizației cuvenite ca proprietar al fondului aservit, recurenta reclamantă a invocat o greșită aplicare a prevederilor H.G. nr. 1240/2012 prin aceea că instanța de apel nu a ținut seama de valorile chiriei menționate în expertizele administrate în cauză. Contrar acestor susțineri, instanța de recurs constată că, în argumentarea deciziei recurate, au fost avute în vedere în mod just prevederile art. 3 alin. (3) din actul normativ menționat, conform cărora "cuantumul indemnizației se va stabili prin negociere, limita maximă fiind reprezentată de nivelul minim al chiriei pe metrul pătrat, stabilit pentru folosința unui teren din aceeași categorie de către unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază teritorială se află terenul, și se calculează numai pentru suprafața de teren ce urmează a fi efectiv ocupată pentru realizarea viitorului obiectiv din sectorul gazelor naturale." În baza acestei prevederi legale, instanța de apel a ținut seama că părțile nu au stabilit prin negociere cuantumul indemnizației cuvenite proprietarului fondului aservit, astfel că s-a raportat la limita legală prevăzută, reprezentată de nivelul minim al chiriei pe metrul pătrat pentru folosința de către unitatea administrativ-teritorială a unui teren din aceeași categorie cu cel la care se referă prezentul litigiu. Prin cererea de recurs s-a invocat omisiunea nejustificată a instanței de apel de a avea în vedere dispozițiile art. 5 și art. 6 din H.G. nr. 1240/2012, însă aceste critici sunt, de asemenea, nefondate. În decizia recurată s-a argumentat în mod explicit că stabilirea nivelului chiriei în raport de valorile indicate în hotărârile consiliului local al unității administrativ-teritoriale în care se află terenul aservit are caracter prioritar față de stabilirea prin expertiză evaluatorie, astfel cum rezultă din prevederile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, coroborate cu cele ale art. 3 alin. (3) și art. 5 din H.G. nr. 1240/2012. Într-adevăr, textul legal menționat face referire la încheierea unei convenții-cadru între titularii dreptului de servitute și proprietarii terenurilor afectate, în vederea acordării unor indemnizații și despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de servitute, conținutul contractului fiind stabilit prin hotărâre a Guvernului. Actul normativ la care face trimitere art. 113 alin. (3) din lege este reprezentat de H.G. nr. 1240/2012 pentru aprobarea regulilor procedurale privind condițiile și termenii referitori la durata, conținutul și limitele de exercitare a drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților private afectate de obiectivul/sistemul din sectorul gazelor naturale, a convenției-cadru, precum și a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor și a despăgubirilor și a modului de plată a acestora. La art. 3 alin. (3) din această hotărâre, sunt stabilite criteriile aplicabile pentru determinarea cuantumului indemnizației, făcându-se referire la stabilirea prin negociere, limita maximă fiind reprezentată de nivelul minim al chiriei pe metrul pătrat, stabilit pentru folosința unui teren din aceeași categorie de către unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază teritorială se află terenul. Art. 5 din H.G. nr. 1240/2012, indicat de către recurenta reclamantă, prevede la alin. (1) că "în situația în care la nivelul unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află terenul afectat nu s-a stabilit un nivel minim al chiriei pe metrul pătrat pentru folosința unui teren din aceeași categorie, nefiind astfel posibilă determinarea cuantumului indemnizației potrivit prevederilor art. 3 alin. (3), respectiv ale art. 4 alin. (3), întinderea acesteia va fi determinată de către un evaluator autorizat, ales de comun acord de părți, în condițiile legii." Or, în cauza de față, atât timp cât, la nivelul UAT Rădăuți, au fost adoptate hotărâri ale consiliului local de stabilire a nivelului minim al chiriei pe metrul pătrat pentru folosința unui teren din aceeași categorie cu cel la care se referă litigiul de față, rezultă că în mod just instanța de apel a făcut aplicarea limitei maxime prevăzute la art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, reținând caracterul subsidiar al evaluării efectuate de expertul judiciar, astfel cum dispune explicit art. 5 alin. (1) din actul normativ indicat. Așadar, instanța de apel nu a omis să facă aplicarea dispoziției legale indicate de recurenta reclamantă, ci a constatat lipsa de incidență a acesteia în contextul în care evaluarea pretinsă are caracter subsidiar față de evaluarea menționată în hotărârile consiliului local, la nivelul unității-administrativ teritoriale în care se află terenul aservit. Criticile legate de lipsa probatoriului necesar pentru verificarea nivelului chiriei terenului în extravilan și în intravilan reprezintă critici de netemeinicie a deciziei recurate, care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și nu pot forma obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Tot astfel, nu pot fi primite nici susținerile legate de faptul că terenul în discuție ar fi situat în intravilan, iar nu în extravilan, deoarece, pe de-o parte, se referă la aspecte de fapt, ce exced controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanța de recurs, iar pe de altă parte, chiar instanța de apel a argumentat că este lipsită de relevanță această împrejurare, deoarece la stabilirea nivelului chiriei este avută în vedere rubrica taxe de închiriere pentru teren proprietate de stat agricol și neproductiv, subcategoria teren arabil, teren de aceeași categorie cu cel din prezenta cauză. Nici criticile legate de necesitatea efectuării unei expertize pentru determinarea chiriei aferente folosinței unui teren intravilan curți construcții nu sunt fondate, deoarece instanța de apel are plenitudine de a aprecia cu privire la utilitatea administrării unei dovezi, iar instanța de recurs nu poate cenzura o atare soluție, în lipsa indicării unei încălcări sau greșite aplicări a vreunei dispoziții legale cu prilejul soluționării cererilor de probatorii. În plus, lipsa de utilitate a unei astfel de dovezi rezultă tocmai din reținerea instanței de apel în sensul că, potrivit probelor administrate, terenul aservit în litigiul de față intră în categoria terenurilor arabile, iar nu a celor curți construcții. Așadar, invocarea nesocotirii prevederilor art. 5 din H.G. nr. 1240/2012, prin raportare la faptul că terenul în discuție ar fi unul aflat în categoria curți construcții, nu poate fi acceptată, atât timp cât este în contradicție cu situația de fapt reținută de instanța de apel, pe baza dovezilor administrate. Toate aceste critici sunt invocate în mod formal, reprezentând, în realitate, o nemulțumire a părții în legătură cu aprecierea probatoriului. Or, netemeinicia hotărârii nu poate fi verificată în calea de atac a recursului, atât timp cât nu este posibilă încadrarea în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. În privința suprafeței de teren avute în vedere la calcularea cuantumului indemnizației cuvenite, recurenta reclamantă nu a înțeles să atace hotărârea instanței de apel, arătând explicit că este de acord ca raportarea să se facă la suprafața de 5.833 mp, care include zona de siguranță, astfel cum rezultă din rapoartele de expertiză întocmite în cauză. Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reține vreo încălcare sau greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material indicate prin cererea de recurs. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 162 din 26 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurentei reclamante, instanța va respinge, ca neîntemeiată, cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece a căzut în pretenții în recurs și doar partea care câștigă procesul este îndreptățită la recuperarea acestor sume. III.2 Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentele pârâte C. S.R.L. și D. S.A. sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Așa cum s-a reținut cu prilejul cercetării primului recurs, prin decizia recurată, pronunțată în al doilea ciclu procesual, a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A., în contradictoriu cu intimatele pârâte C. S.R.L. și D. S.A., fiind schimbată în parte sentința apelată în sensul obligării pârâtelor la încheierea unei convenții cu reclamanta, în acord cu prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012 și H.G. nr. 1240/2012, și la stabilirea unei indemnizații în conformitate cu art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, de la data introducerii acțiunii (17.03.2015), pe toată durata de existență a conductei, calculată la suprafața de 5.833 mp, prin raportare la nivelul chiriei pe metru pătrat stabilit prin HCL-urile emise de UAT Municipiul Rădăuți privind stabilirea impozitelor și taxelor locale, la rubrica taxe de închiriere pentru teren proprietate de stat agricol și neproductiv, subcategoria teren arabil, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate și fiind obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 28.676 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. În esență, instanța de apel a reținut că, ținând seama de limitele casării stabilite prin decizia nr. 1878/03.10.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, este învestită cu soluționarea capătului de cerere având ca obiect încheierea unei convenții în temeiul art. 113 din Legea nr. 123/2012, dispoziție legală aplicabilă în speță, astfel cum a statuat instanța de recurs, fiind recunoscut dreptul de indemnizare al proprietarului fondului aservit de către titularii dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei. În stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei, instanța de apel a ținut seama de nivelul minim al chiriei pe metrul pătrat menționat în hotărârile consiliului local emise pentru municipiul Rădăuți pentru un teren arabil, teren de aceeași categorie cu cel din prezenta cauză, iar în privința suprafeței de teren efectiv afectate de trecerea conductei de gaz, a reținut că aceasta este de 5.833 mp, incluzând și zona de siguranță, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta pârâtă C. S.R.L., invocând greșita aplicare a unor dispoziții de drept procesual și de drept material, precum și motivarea necorespunzătoare a hotărârii, urmărind să obțină casarea în tot a deciziei recurate și rejudecarea apelului, în scopul respingerii cererii de chemare în judecată. De asemenea, împotriva aceleiași decizii a declarat recurs recurenta pârâtă D. S.A., invocând greșita aplicare a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea în parte a deciziei recurate și rejudecarea apelului, în scopul stabilirii unei indemnizații mai mici, prin raportare la suprafața de teren afectată de plasarea conductei, fără reținerea zonei de siguranță. Întrucât o parte dintre criticile invocate prin cele două cereri de recurs sunt similare și se referă la aceeași chestiune legată de întinderea suprafeței de teren efectiv ocupate de conducta de gaz, instanța supremă consideră că este utilă analizarea împreună a căilor de atac exercitate de către pârâte, atât timp cât acestea au o poziție procesuală comună. Mai trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurentele pârâte, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentelor căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Primul motiv de recurs, invocat de recurenta pârâtă C. S.R.L., încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În concret, recurenta pârâtă a susținut nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 501 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., neconformându-se dispozițiilor cuprinse în decizia de casare nr. 1878/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care prima instanță de recurs a trasat limitele rejudecării în privința vocației reclamantei la obținerea unei indemnizații, în temeiul art. 113 din Legea nr. 123/2012. Totodată, s-a menționat că a fost ignorată decizia în interesul legii nr. 27/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că titularii dreptului de proprietate afectați de capacitățile energetice pot pretinde indemnizații pentru lipsa de folosință numai în măsura în care capacitățile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007, în timp ce pentru capacitățile energetice realizate anterior exercitarea de către titularii autorizațiilor de înființare și ai licențelor drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispozițiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcțiune. Aceste critici sunt nefondate, deoarece instanța de apel nu a nesocotit dispozițiile de drept procesual indicate, ci a ținut seama în mod just de limitele casării, astfel cum au fost stabilite acestea prin decizia nr. 1878/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. În esență, în decizia de casare s-a arătat explicit că, la judecata primului apel, instanța a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material prin aceea că a constatat că, potrivit legii în vigoare la data edificării conductei de gaz (art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004), exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit, pe toată durata existenței acestora. Totodată, instanța de casare a menționat că prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012, în forma în vigoare la data adoptării acesteia, nu îi exceptau de la plata de indemnizații pe proprietarii fondurilor aservite prin obiective/sisteme realizate anterior intrării sale în vigoare, iar prin modificările aduse acestui act normativ prin art. 1 pct. 46 din Legea nr. 127/2014 a fost eliminată referirea la obiective de investiții realizate ulterior intrării în vigoare a acestei legi. Ca urmare, instanța de recurs, în primul ciclu procesual, a concluzionat că textul legal aplicabil în speță este unul clar în sensul că proprietarii fondurilor aservite au dreptul la acordarea de indemnizații și despăgubiri juste, în condițiile stabilite prin H.G. nr. 1240/2012, indiferent de data afectării terenurilor. Văzând aceste considerente ale deciziei de casare, soluția pronunțată în apel, în rejudecare, este argumentată în mod corect prin raportare la dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., reținându-se că, prin decizia pronunțată de instanța de recurs în primul ciclu procesual, s-a stabilit în mod clar și cu autoritate de lucru judecat că raportul juridic dedus judecății intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 123/2012. Totodată, prin decizia de casare, instanța de recurs a recunoscut dreptul de indemnizare al proprietarilor fondurilor aservite de către titularii dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei, indiferent de data afectării terenurilor, și, implicit, dreptul reclamantei la încheierea convenției prevăzute de art. 113 alin. (3) din legea menționată. Așadar, decizia recurată respectă întocmai îndrumările instanței de casare, în primul ciclu procesual, reținând în mod just aplicabilitatea dispozițiilor art. 113 din Legea nr. 123/2012 în speța de față, chiar dacă edificarea conductei de gaz s-a produs în anul 2005, la o dată anterioară intrării în vigoare a normei juridice menționate. Invocarea deciziei nr. 27/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nu justifică temeinicia motivului de casare indicat, atât timp cât această decizie se referă la interpretarea altor prevederi legale decât cele incidente în cauza de față, respectiv a unor prevederi cuprinse în Legea nr. 13/2007 a energiei electrice. Or, în speță, temeiul juridic al pretențiilor acordate este reprezentat de o normă juridică distinctă, respectiv art. 113 din Legea nr. 123/2012 referitoare la domeniul gazelor naturale, prevedere legală ce nu a făcut obiectul interpretării unitare în fața completului competent să soluționeze recursul în interesul legii. În plus, decizia de casare arată explicit că dreptul la indemnizare al proprietarului fondului aservit este recunoscut indiferent de data afectării terenului prin edificarea conductei de gaz, astfel că, în raport de prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel, în rejudecare, este ținută să respecte dezlegările obligatorii date problemelor de drept de către instanța de recurs învestită cu soluționarea prezentei cauze, cu atât mai mult cu cât decizia pronunțată în recursul în interesul legii este anterioară soluționării recursului în primul ciclu procesual. Or, în măsura în care ar fi apreciat că soluția cuprinsă în decizia nr. 27/2019 este incidentă în cauză, instanța de recurs ar fi validat raționamentul primei instanțe de apel și ar fi reținut caracterul gratuit al folosinței terenului afectat de servitutea legală de trecere. Criticile recurentei în sensul neconstituționalității prevederilor art. 113 din Legea nr. 123/2012 nu pot fi valorificate de prezenta instanță, atât timp cât partea interesată nu a urmărit să formuleze o cerere de sesizare a Curții Constituționale pentru exercitarea controlului de constituționalitate cu privire la dispoziția legală incidentă în speță. Așa fiind, dispozițiile legale de drept procesual invocate prin cererea de recurs nu au fost încălcate sau greșit aplicate de către instanța de apel cu prilejul pronunțării soluției de admitere a apelului și, implicit, de admitere în parte a capătului al patrulea de cerere dedus judecății, fiind stabilit în mod just că reclamanta este îndreptățită la încheierea unui contract și la încasarea unei indemnizații corespunzătoare suprafeței de teren ce constituie fond aservit pentru exercitarea servituții de trecere a conductei de gaz, în acord cu dezlegările de drept obligatorii cuprinse în decizia de casare nr. 1878/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă și cu prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012, coroborate cu cele ale art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012. Al doilea motiv de recurs, invocat de aceeași recurentă pârâtă C. S.R.L., încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de admitere a cererii de apel și de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții,