ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1878/2023

Ședința publică din data de 3 octombrie 2023

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 martie 2015 pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. prin mandatar B., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C., solicitând obligarea pârâtei la:

- ridicarea conductei de transport gaze naturale amplasată în subsolul terenului reclamantei în suprafață de 9400 m.p. situat în mun. Rădăuți, str. x, jud. Suceava, identificat cu p.f. 7186, înscris în CF nr. x a com. Cad Rădăuți între vecinii drum acces, D., E., canal;

- plata de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro pentru folosirea terenului din 19 iulie 2007 fără nici un titlu până în prezent;

În cazul în care se va aprecia că ridicarea conductei nu este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro reprezentând suma pe care ar fi obținut-o ca urmare a construirii a cel puțin două case pe teren, în condițiile în care terenul este intravilan;

- încheierea unei convenții în sensul prevăzut de art. 113 din Legea nr. 123/2012, cât și de H.G. nr. 1240/2012 în ceea ce privește acordarea de indemnizație/chirie pentru lipsa de folosință a terenului în cuantum de 10.000 euro/an de la data introducerii acțiunii până la ridicarea conductei, respectiv pe toată durata existenței acesteia;

- plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 din C. civ. de la 1864 (art. 555 din C. civ. 2009), art. 20 și 44 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., Legea nr. 351/2004, Legea nr. 123/2012, RG. nr. 1240/2012, art. 95 și 194 C. proc. civ.

Pârâta a invocat, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, excepția prescrierii dreptului la acțiune vizând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor solicitate potrivit capetelor 2 și 3 de cerere, respectiv suma de 50.000 euro datorată pentru folosirea fără drept a terenului din 19 iulie 2007 până în prezent/suma de 100.000 euro reprezentând suma pe care ar fi obținut-o în urma construirii a cel puțin două case pe teren, în condițiile în care terenul este intravilan, întrucât au trecut mai bine de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune.

Prin încheierea Camerei de Consiliu din 7 mai 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, instanța a dispus transferarea cauzei la secția a II-a Civilă a Tribunalului Suceava, dosarul fiind înregistrat cu nr. x/2015*.

Prin încheierea de ședință din data de 23 ianuarie 2018, instanța, în temeiul art. 59 C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a S.N.G.N. ROMGAZ S.A. care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Prin sentința nr. 183 din 15 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii, invocate de pârâta S.N.G.N. Romgaz S.A., respectiv de pârâta S.C. C.

A respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta S.C. C.

A respins, ca nefondată, acțiunea civilă astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta A., prin mandatar B..

A obligat reclamanta să plătească pârâtei S.C. C. suma de 5861 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe reclamanta A., prin mandatar B., a declarat apel principal iar pârâta C. București a declarat apel incident.

Reclamanta A., prin mandatar B., a criticat sentința instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea judecării pe fond a cauzei.

Prin apelul incident, pârâta S.C. C. S.R.L a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii prescripției dreptului la acțiune cu privire la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro pentru folosirea terenului din 19 iulie 2007, fără niciun titlu, până în prezent și obligarea la plata sumei de 100.000 euro reprezentând suma pe care ar fi obținut-o în urma construirii a cel puțin două case pe teren.

Prin decizia nr. 65 din 18 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015 Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A., prin mandatar B., împotriva sentinței civile nr. 183 din 15 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă (dosar nr. x/2015).

A admis apelul incident declarat de pârâta C. împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta C. cu privire la pretențiile de 100.000 Euro aferente capătului 3 de cerere și pentru perioada 19 iulie 2007 - 17 martie 2012 în ce privește capătul 2 din cererea introductivă și a respins ca fiind prescrise pretențiile descrise anterior.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate în ce privește respingerea ca nefondată a cererii introductive.

A obligat reclamanta-apelantă A. să plătească pârâtei-intimate suma de 3.550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta A., înregistrat la data de 13 mai 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Detaliind, recurenta a susținut că prin art. 6 din CEDO a fost consacrat dreptul la un proces echitabil, aceasta presupunând "egalitatea armelor" și "motivarea hotărârii".

În concret, evocând anumite considerente ale instanței de apel, recurenta susține că, în contradicție cu cele reținute de instanță, hotărârea apelată nu cuprinde argumentele care au condus la pronunțarea soluției în raport cu condițiile de analizat, precum și argumentele pentru care s-au înlăturat susținerile reclamantei. A mai arătat că motivarea este superfluă, nu se face trimitere la probele administrate în dosar, nu se analizează înscrisurile depuse, nu se face vorbire de vreuna din expertizele efectuate în cauză, expertize care dovedesc situația de fapt.

Prin urmare, consideră că, raportat la probatoriul administrat, nici la fond și nici în apel instanțele nu s-au pronunțat asupra tuturor aspectelor pe care le-a invocat, nu au avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, nu s-au pronunțat asupra pertinenței și utilității expertizelor efectuate în cauză.

De asemenea, a mai arătat că instanța de apel nu i-a analizat documentele, nu a analizat documentația depusă de pârâtă ce a stat la baza emiterii autorizației de construire a conductei.

A mai învederat că motivarea nu se referă la toate probele aflate la dosar, la toate argumentele pe care le-a adus, instanța nerăspunzând în fapt și în drept la toate aspectele invocate, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare din perspectiva art. 6 din CEDO.

Recurenta solicită a se face aplicarea dispozițiilor art. 6 CEDO, iar, pe cale de consecință, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Totodată, arată că obligația instanței de a motiva hotărârea este consacrată legislativ prin dispozițiile art. 425 C. proc. civ., astfel încât, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare în condițiile art. 425 C. proc. civ. echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii introduse, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente conform art. 425 alin. (1) lit. b) și c) din același Cod.

De asemenea, mai arată că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului să stabilească situația de fapt, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, raportat la probatoriul solicitat, recurenta susține că judecătorii cauzei nu s-au pronunțat asupra tuturor aspectelor pe care le-a invocat, nu au avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, singura motivare constând doar în aceea că au respins probele solicitate ca nefiind utile și concludente soluționării cauzei, reținând în totalitate situația de fapt prezentată de pârâte.

Printr-o altă critică, recurenta arată că:

Evocând ceea ce a reținut instanța de apel în privința primului capăt de cerere, recurenta susține că situația de fapt reținută de aceasta este eronată.

În continuare, redă următoarele considerente ale instanței de apel și reproduce (începând cu paragraful al doilea de la pagina 6 a cererii de recurs și în continuare până la pagina 7 inclusiv) anumite considerente din Decizia nr. 725/2012 cu privire la respingerea excepției de neconstituționalitate, ridicată direct de Avocatul Poporului, referitoare la prevederile art. 90, art. 91 și art. 96 lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004, evidențiind faptul că, așa cum a reținut instanța de contencios constituțional, prin abrogarea alin. (2) al art. 90 din Legea gazelor, este înlăturat caracterul gratuit al exercitării dreptului de uz și de servitute asupra terenurilor afectate de capacități, creându-se un regim juridic favorabil, pe viitor, titularilor drepturilor de proprietate asupra terenurilor afectate, astfel încât, față de prevederile art. 621 alin. (3) din C. civ. coroborate cu prevederile art. 625 din același Cod, pentru restrângerea dreptului de proprietate ca urmare a instituirii și exercitării drepturilor de uz și de servitute în favoarea concesionarilor, urmează a se acorda despăgubiri în condițiile reglementărilor C. civ. în vigoare.

Față de cele mai sus arătate, recurenta susține că, în antiteză cu cele reținute de instanța de apel, dreptul de uz și de servitute nu se face cu titlu gratuit, invocând ca și temei legal prevederile de mai sus.

În continuare, evocând alte considerente ale instanței de apel, recurenta susține că, în contradicție cu cele reținute de instanță sub aspectul despăgubirilor, aceste chestiuni nu au fost reglementate de părțile contractului de închiriere încheiat cu ocazia construirii conductei. În acest sens, a menționat că tatăl său, B., primind 7000 de RON cu titlu de contravaloare chirie, a declarat că nu mai are nici un fel de pretenții de la pârâta C. pentru o suprafață de 1890 mp pe care trebuia să se construiască conducta, și nu pentru cei 9400 mp pe care, în realitate, s-a construit conducta.

A mai învederat că, tot contrar susținerilor instanței de apel, principala critică formulată atât la fond, cât și în apel a vizat suprafața de teren pe care a fost amplasată conducta. În acest sens, susține că, dacă ar fi fost amplasată pe cei 2600 de mp din care fac parte cei 1890 de mp, nu ar fi avut nici un interes să promoveze acțiunea, întrucât suprafața de 9400 mp teren nu ar fi fost afectată.

În continuare, recurenta-reclamantă arată de ce situația de fapt a fost greșit reținută, evocând în acest sens ample aspecte factuale.

Totodată, afirmă că în mod greșit instanța de apel a menținut motivarea instanței de fond în ceea ce privește nedovedirea legăturii de cauzalitate între existența conductei și pretinsul prejudiciu, detaliind cum anume a fost dovedit acest aspect. În acest sens, evocă și faptul că, în cauză, au fost administrate mai multe expertize care îi susțin acțiunea și care dovedesc atât prejudiciul, cât și legătura de cauzalitate.

În continuare, referindu-se la capătul al II-lea și al III-lea de cerere, recurenta a susținut că instanța de apel în mod greșit le-a analizat împreună cu apelul incident formulat în cauză.

De asemenea, referindu-se la ultimul capăt de cerere, recurenta afirmă că în mod greșit instanța de apel a constatat că se recunoaște dreptul de a încheia convenții doar în ceea ce privește lucrările efectuate după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, iar pentru perioada anterioară sunt incidente dispozițiile Legii nr. 351/2004, conform cărora dreptul de uz și servitute se face cu titlu gratuit.

În susținerea afirmației sale, recurenta arată că, raportat la deciziile Curții Constituționale pe care le-a invocat anterior, conform Legii nr. 351/2004, dreptul de uz și servitute nu se exercită cu titlu gratuit.

În continuare, a mai arătat că, în ceea ce privește încheierea unei convenții (capăt de cerere formulat în situația în care nu se va dispune ridicarea conductei de pe terenul său), contrar celor statuate de instanța de apel, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012 în vigoare la data introducerii acțiunii. Totodată, arată că, deși pârâta C. a fost de acord cu admiterea acestui capăt de cerere, problema care se punea fiind cea a cuantumului indemnizației și a datei de la care se acordă, instanța a respins acest capăt de cerere.

Totodată, evocând conținutul articolului de lege mai sus amintit, precum și dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 1240/2012, recurenta afirmă că instanța a interpretat greșit prevederile legale, motiv pentru care, în accepțiunea sa, acest capăt de cerere trebuia admis.

A mai arătat că tot în mod greșit a fost admis și apelul incident.

În acest sens, recurenta a susținut că prescripția dreptului la acțiune nu poate interveni în condițiile în care este titulara unui drept de proprietate asupra terenului care îi conferă toate atributele acestui drept. Totodată, evocând și o decizie de speță a instanței supreme (nr. 4079 din 24 noiembrie 2010) a mai susținut că, spre deosebire de alte drepturi reale, în cazul dreptului de proprietate privată nu s-a prevăzut stingerea lui prin neuz, acest drept nefiind supus prescripției extinctive.

În continuare, arată că, în anul 2008, a mai promovat o acțiune la care a renunțat din motive pecuniare și că, în pofida tuturor demersurilor sale, nu a putut ajunge la o înțelegere cu pârâta, motiv pentru care, în accepțiunea sa, cu atât mai mult nu a intervenit prescripția în condițiile în care pârâta are în continuare conducta pe terenul său.

De asemenea, evocând și dispozițiile art. 21 din Decretul-lege nr. 167/1958, recurenta a arătat că despăgubirile solicitate decurg din încălcarea dreptului său de proprietate asupra terenului de 9400 mp pe care se află conducta, motiv pentru care, în accepțiunea sa, dreptul la acțiune nu este prescris.

În încheiere, recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. a invocat, în principal, excepția nulității recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia recurată este suficient motivată și nu încalcă normele de drept material incidente speței.

Pârâta-intimată S.N.G.N ROMGAZ S.A. Mediaș a solicitat, de asemenea, prin întâmpinare respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea instanței de apel este temeinică și legală.

Conform art. 493 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă C.. În condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată a căii extraordinare de atac în reformare în ședință publică, cu citarea părților.

Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică vizează pretinsa încălcare, de către instanța de apel a dreptului la un proces echitabil, prin omisiunea acesteia de a examina toate apărările reclamantei și toate mijloacele de probă administrate. Procedând astfel, instanțele anterioare au încălcat și prevederile art. 22 alin. (2) și alin. (6) C. proc. civ., în sensul că nu au stăruit pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza corectei stabiliri a situației de fapt.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată răspunde exigențelor dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, din perspectiva dreptului părților de a prezenta observațiile pe care le consideră adecvate cauzei lor, în condiții care nu au dezavantajat-o pe reclamantă în raport cu părțile adverse.

În pofida afirmației cu caracter general formulată prin cererea de recurs, potrivit căreia reclamantei i s-a respins orice probă, instanța de recurs observă că, în etapa fondului, s-a administrat atât proba cu înscrisuri, cât și cu trei expertize tehnice judiciare, în specialitățile instalații tehnice, evaluare imobiliară și topografie, cadastru și geodezie. Ceea ce contestă recurenta este, de fapt, valoarea probatorie pe care instanțele devolutive au acordat-o fiecărui mijloc de probă, în vederea stabilirii situației de fapt, aspect ce nu poate fi cenzurat de instanța de recurs, limitată, în demersul său, la aspecte de legalitate.

Este adevărat că dreptul la un proces echitabil nu se referă la drepturi teoretice sau iluzorii, ci la drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei). Aceasta presupune obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le a aprecia pertinența (Hotărârea Perez împotriva Franței, Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, Hotărârea Albina contra României).

Însă, și din această perspectivă, hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, întrucât obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de părți. Este suficient, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat efectiv chestiunile esențiale care i-au fost prezentate.

Or, decizia pronunțată de instanța de apel răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., analizând toate criticile formulate prin cererea de apel și apărările intimatelor, prin raportare la probatoriul administrat și la prevederile legale incidente. Din hotărâre transpare raționamentul logico-juridic propriu al judecătorului, astfel că niciuna din ipotezele de nemotivare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Față de cele susarătate, criticile subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Cât privește criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța urmează a le analiza doar după expunerea unor scurte considerente prealabile.

Prin cererea de recurs, reclamanta solicită, în principal, reevaluarea probelor și stabilirea unei situații de fapt diferită de cea avută în vedere de instanțele devolutive (că suprafața de teren ocupată este mai mare decât cea în privința căreia proprietarul și-a exprimat acordul, că este vorba de o conductă de gaz de o altă capacitate decât cea pentru care investitorul a primit aviz și autorizație de construire ș.a.m.d). Or, așa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept, și este lăsată la libera apreciere a instanțelor devolutive, în condițiile art. 264 C. proc. civ.. Cum rolul instanței de recurs este limitat la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în mod evident nu vor putea fi cenzurate aspectele de netemeinicie invocate de recurentă.

În mod asemănător, se cuvine reamintit faptul că, prin decizia atacată, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru despăgubirile aferente perioadei 19 iulie 2007 - 17 martie 2012, inclusiv în ce privește pretențiile de 100.000 euro, aferente capătului 3 de cerere.

Cu privire la pretinsa nelegalitate a soluției de respingere, în parte, a cererii de despăgubiri, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului material la acțiune, recurenta invocă incidența art. 21 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia acest act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privind drepturile reale, precum și faptul că dreptul de proprietate privată nu se pierde prin neuz.

Având în vedere că dreptul de proprietate este perpetuu și nu se pierde prin neuz (art. 562 alin. (1) teza I C. civ.) adică prin faptul că proprietarul nu-și exercită dreptul său, oricât timp ar dura această pasivitate, este evident că apărarea dreptului de proprietate se poate realiza oricând. Însă instanța de apel nu a negat caracterul imprescriptibil al acțiunii negatorii promovată de reclamantă, prin care proprietarul fondului aservit a solicitat încetarea exercițiului cu privire la terenul său, al unui drept de servitute legală, de către pârâtă. Dimpotrivă, capătul de cerere în obligație de a face (de a ridica conducta de gaz subterană) a fost soluționat pe fond. Ceea ce a reținut instanța de apel este doar faptul că cererea în repararea prejudiciului cauzat prin exercițiul dreptului de superficie este o acțiune personală, care începe să curgă din momentul în care proprietarul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță de control judiciar că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial este supus prescripției extinctive, în termenul general de prescripție.

Cât privește elementele de fapt invocate și înscrisurile enumerate prin cererea de recurs, care tind la reevaluarea celor două momente alternative privind începerea curgerii prescripției extinctive, instanța de recurs nu le va analiza. Așa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, acestea sunt aspecte de netemeinicie, care excedează controlului de legalitate specific prezentei căi extraordinare de atac în reformare.

Așadar, prezentă analiză se va limita la evaluarea aplicării normelor de drept material incidente în ce privește despăgubirile aferente perioadei ulterioare datei de 17 martie 2012 și capătului de cerere în obligație de a face (în principal, acțiunea negatorie a proprietarului fondului aservit exercitată împotriva titularului dreptului de servitute legală de trecere subterană, de ridicare a conductei, în subsidiar, în obligație de a încheia Convenția-cadru prevăzută de art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1240 din 12 decembrie 2012).

Astfel, reclamanta a promovat o acțiune reală, prin care, în calitate de proprietară a unei suprafețe de teren intravilan, a cerut instanței să stabilească că pârâtele nu sunt titularele unui drept real - drept de servitute de trecere subterană a unei conducte de gaz - asupra bunului său și să le oblige la încetarea exercițiului nelegitim al acestui dezmembrământ al proprietății. Deși prin cererea de recurs reiterează cererea de admitere a acțiunii negatorii, întemeiată pe prevederile art. 564 C. civ., prin criticile concrete formulate nu combate raționamentul instanței de apel ce a condus la respingerea cererii. În esență, instanțele anterioare au reținut că, încă de la data instalării conductei subterane, în anul 2005, concesionarul din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condițiile art. 86, art. 87 și art. 89 din Legea nr. 351/2004, în vigoare la acea dată, de un drept de uz și servitute legală de trecere subterană, conform legii speciale. Potrivit art. 90 alin. (1) din actul normativ susarătat, dreptul de uz și servitute legală asupra terenului proprietatea privată a reclamantei are caracter legal și se exercită pe toată durata de viață a capacității respective.

Ulterior, după abrogarea Legii nr. 351/2004 și intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, același drept de uz și servitute legală asupra terenurilor proprietate privată a persoanelor fizice și juridice a fost instituit prin prevederile art. 109, art. 111 și art. 112 din noul act normativ. De altfel, recurenta nici nu neagă raționamentul instanței de apel, potrivit căruia există un drept de servitute de trecere pentru instalarea unor rețele de utilități în favoarea operatorilor care desfășoară activități de interes public, instituit atât prin legea generală (art. 621 alin. (1) C. civ.), cât și prin legile speciale susarătate. Ceea ce repune în discuție prezenta cale de atac este doar dacă reclamantei, proprietar al fondului aservit, i se cuvin despăgubiri, deși conducta în discuție nu reprezintă o utilitate nouă (era edificată atât la data intrării în vigoare a noului C. civ. - 1 decembrie 2011, cât și la data intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012 - 16 iulie 2012).

Din această perspectivă, reține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, constatând că, potrivit legii în vigoare la data edificării conductei (art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004), exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora.

În primul rând, prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012, în forma în vigoare la data adoptării acesteia, nu îi excepta de la plata de indemnizații pe proprietarii fondurilor aservite prin obiective/sisteme realizate anterior intrării sale în vigoare. În adevăr, prin alin. (2) al art. 113 se stipula că exercitarea drepturilor de uz și de servitute asupra proprietăților private afectate de obiectivul/sistemul care se vor realiza după intrarea în vigoare a acestei legi se face în conformitate cu regulile procedurale privind termenii și condițiile relative la durată, conținut, limite de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o Convenție-cadru, convenție ce va reglementa și cuantumul indemnizațiilor, a despăgubirilor și modul de plată a acestora.

Însă, prin alin. (3) al aceluiași text de lege s-a instituit și dreptul proprietarilor de terenuri deja afectate de exercitarea drepturilor de uz și servitute de a solicita titularilor de licențe și autorizații încheierea de astfel de convenții, iar prin alin. (4), s-a prevăzut obligația corelativă a acestora din urmă de a încheia convenții, "în termen de maximum 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectați".

De altfel, textul alin. (2) al art. 113 din Legea nr. 123/2012 a fost deja modificat prin art. 1 pct. 46 din Legea nr. 127/2014, în sensul eliminării sintagmei relative la obiective de investiții realizate ulterior intrării în vigoare a acestei legi. În esență, textul normativ a dobândit deplină claritate în sensul că proprietarii fondurilor aservite au dreptul la acordarea de indemnizații și despăgubiri juste, în condițiile stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 1240/2012, indiferent de data afectării terenurilor.

Prin urmare, instanța de apel, constatând că legea nouă de drept material nu se aplică raportului juridic dedus judecății, a făcut nu numai o greșită aplicare a prevederilor art. 113 alin. (3) și (4) din Legea nr. 123/2012, în sensul lor propriu, literal, ci și a normelor privind aplicarea legii civile în timp.

În speță, se puneau în discuție efectele unor facta futura, adică efectele viitoare ale situațiilor juridice durabile în timp și aflate la hotarul despărțitor dintre domeniul temporal al legii vechi și cel al legii noi. Potrivit art. 6 alin. (6) C. civ., dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, dacă ele derivă, între altele, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, dacă aceste situații subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Ca urmare, câtă vreme legea nouă a recunoscut dreptul de indemnizare a proprietarilor fondurilor aservite, de către titularii dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei, fiind vorba de o modificare adusă efectelor unei stări de drept preexistente, legea nouă era de imediată aplicare.

Față de cele mai sus arătate, constată că instanța de apel, soluționând calea de atac declarată de reclamantă sub aspectul dreptului de a fi indemnizată în condițiile art. 113 alin. (2) și (3) din Legea nr. 123/2012, a făcut o greșită aplicare a regulii aplicării imediate a legii noi.

Prin urmare, constată întemeiate criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așa fiind, potrivit art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul și vă casa în parte decizia recurată, numai în ceea ce privește apelul declarat de reclamantă și va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, numai în limitele casării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin mandatar B., împotriva deciziei nr. 65 din 18 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată a apelului principal formulat de reclamanta A. aceleiași instanțe.

Menține dispozițiile deciziei recurate privind admiterea apelului incident formulat de pârâta C.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 3 octombrie 2023.