ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4079/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că prin sentința nr. 871 din 30 aprilie 2009 a Tribunalului Suceava, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, se admite în parte cererea având ca obiect „obligația de a face” formulată de reclamanți așa cum a fost completată și se dispune obligarea pârâtei să plătească 387.664 lei cu titlu de despăgubiri civile. Tribunalul obligă pârâta să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 11.769 lei. Prima instanță a reținut că prin acțiunea adresată Tribunalului Suceava și înregistrată la data de 6 noiembrie 2007, reclamanții T.C. și T.A. au chemat în judecată pe pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș, pentru a fi obligată să-și ridice conducta de transport gaze naturale amplasată în subsolul terenului lor în suprafață de 4.739 mp situat în Rădăuți, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii terenului menționat pe care l-au dobândit din anul 2001, conform contractului de vânzare - cumpărare din 6 septembrie 2001, iar în vara anului 2002 pârâta a realizat o conductă de gaz metan, care traversează acest teren, fără respectarea prevederilor O.G. nr. 60/2000 privind reglementarea activităților din sectorul gazelor naturale, nesocotindu-li-se astfel dreptul de proprietate. Prin precizările făcute la acțiune la data de 14 aprilie 2008 (dosar fond), reclamanții au arătat că, în cazul în care instanța va aprecia că nu este posibilă ridicarea conductei, pârâta să fie obligată să îi despăgubească, suma urmând a fi precizată după efectuarea expertizei.

Prima instanță a reținut, în esență, că prin amplasarea conductei de gaz pe terenul reclamanților, acestora li s-a cauzat un prejudiciu, valoarea menționată mai sus, constând în scăderea valorii suprafeței de 2.161 teren, prin schimbarea categoriei de folosință de la teren construibil la teren arabil. Prin decizia nr. 121 din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, se respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș, reținându-se temeinicia și legalitatea sentinței de primă instanță. Împotriva acestei decizii pârâta a formulat recurs invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul găsind fondate numai o parte dintre criticile formulate.

Astfel, este nefondată critica potrivit căreia hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.). Prin cererea de chemare în judecată reclamanții T.C. și T.A. au solicitat în principal obligarea SN T.G.N.T. SA la mutarea conductei aflate pe terenul proprietatea lor, motivându-și acțiunea pe prevederile art. 494 alin. (1) teza a II-a C. civ. În speță sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., litigiul fiind unul comercial, fiind relevantă calitatea de comerciant a uneia dintre părți, chiar dacă între acestea nu există niciun raport juridic care să nască, să modifice sau să stingă acte sau fapte de comerț. Fondată este însă critica potrivit căreia instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.) SN T.G.N.T. SA Mediaș este operatorul licențiat de transport gaze naturale, calitate în care răspunde de funcționarea S.N.T. în condiții de siguranță cu respectarea reglementările, instrucțiunile și prescripțiile tehnice în vigoare. Referitor la regimul juridic al conductei de transport gaze naturale care subtraverseaza terenul proprietatea intimaților, aceasta este parte componentă a S.N.T., care aparține proprietății publice a statului și este de importanță strategică, conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 cu modificările ulterioare și pct. 17 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Conform art. 21 din Legea gazelor nr. 351/2004, modificată, activitatea de transport gaze naturale constituie serviciu public de interes național, iar lucrările de realizare, reabilitare, retehnologizare, exploatare și întreținere a obiectivelor/sistemelor de transport gaze naturale sunt lucrări de utilitate publică.

Potrivit art. 86 din Legea gazelor nr. 351/2004, asupra terenurilor și a altor bunuri proprietate publică și proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităților, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condițiile legii, de dreptul de uz, dreptul de servitute legală de trecere, dreptul de restrângere sau încetarea unor activități precum și dreptul de acces la utilitățile publice. Conținutul dreptului de servitute legală de trecere este detaliat în art. 89 din Legea gazelor, în sensul că prin acest drept se înțelege dreptul de a instala rețele, conducte, linii, stâlpi și alte echipamente aferente capacității, precum și dreptul de acces la locul unde acestea sunt instalate.

Drepturile concesionarului, sunt drepturi reale, respectiv obligațiile terțelor persoane fizice sau juridice au ca izvor juridic generator Legea și nu convenția. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului. În această materie, legea română, respectă exigențele impuse de prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale deoarece Protocolul prevede că „orice ingerință adusă dreptului de proprietate trebuie să fie justificată de un caz de utilitate publică”, ori în speța de față, conducta care subtraverseaza terenul intimaților deservește interesul general al comunității prin îndeplinirea unui serviciu de utilitate publică care utilizează gazele naturale în scopul derulării normale atât a activităților economice cât și a vieții de zi cu zi.

Astfel, în patrimoniul societății există dreptul de servitute legală de trecere subterană, independent de acordul proprietarului afectat și independent de acordarea unor măsuri compensatorii cu titlu de despăgubiri sau cu orice alt titlu, întrucât legea consfințește acest drept fără a condiționa existența lui de acordul proprietarului și fără să prevadă în sarcina concesionarului o obligație corelativă de plată a unei sume de bani către proprietarul imobilului afectat. Mai mult prin chiar textul de lege [art. 90 alin. (2) teza I] drepturile de uz și servitute legală sunt acordate printr-un act normativ cu caracter special și sunt acordate cu titlu gratuit.

În acest sens Curtea Constituțională s-a pronunțat că în general pentru solicitarea acestor despăgubiri se pleacă de la o premisă greșită și se face abstracție de dispozițiile art. 44 din Constituție care la alin. (7) prevede: „dreptul de proprietate obligă la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului”. Aceste prevederi sunt conforme cu art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție si prevăd obligația statului de-a asigura „protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară si valutară”. În spiritul acestor prevederi și analizând jurisprudența C.E.D.O., Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității, măsuri de limitare a exercițiului dreptului de proprietate.

Astfel, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic economic sau social sau dacă răspunde unei utilități publice așa cum prevede art. 1 la Protocolul 1 la Convenție profitând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane această privare poate fi făcută de fiecare stat membru în parte. În vederea realizării scopului ei legitim măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului.

În această materie, legea română, respectă exigențele impuse de prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale deoarece Protocolul prevede că „orice ingerința adusă dreptului de proprietate trebuie să fie justificată de un caz de utilitate publică”, ori în cauză activitatea de transport al gazelor naturale este un serviciu public de interes național, iar sistemul de transport gaze naturale, din care face parte și conducta ce este amplasată pe terenul intimaților, este componentă a proprietății publice a statului. Fondată este și critica potrivit căreia hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) Instanța de apel, motivându-și soluția pe prevederile O.G. nr. 60/2000, a încălcat principiul neretroactivității legii civile, stabilit în art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituție. Astfel, la data când SN T.G.N.T. SA a fost acționată în judecată O.G. nr. 60/2000 era abrogată prin Legea nr. 351/2004, Legea gazelor, și în conformitate cu principiul neretroactivității legii civile, legea nouă (Legea nr. 351/2004) se aplică de la data intrării ei in vigoare (fără a putea fi considerată retroactivă) atât situațiilor juridice care se vor naște, modifica sau stinge după acea dată, precum și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute. Ultraactivitatea legii vechi, fiind o excepție trebuia stipulată expres în noua lege, ceea ce nu s-a întâmplat.

În mod greșit a stabilit instanța că nu sunt aplicabile prevederile Legii gazelor nr. 351/2004 cu modificările ulterioare, deși la data introducerii acțiunii aceasta își producea efecte de aproximativ 3 ani. Deși admite că intimații nu erau proprietarii terenului la data instalării conductei, instanța de apel consideră că acestora li s-a transmis dreptul de a fi despăgubiți odată cu vânzarea terenului, și obligă SN T.G.N.T. SA la plata de despăgubiri, neținând cont de faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între aceștia și doamna M.L., vânzătoarea, a garantat de evicțiune totală sau parțială în baza art. 1337 C. civ. și a declarat că terenul este liber de sarcini, deși conducta era instalată și dreptul de servitute era instituit în favoarea societății recurente.

În situația în care se considerau lezați în drepturile lor, intimații trebuiau să se îndrepte și împotriva acesteia pentru plata de despăgubiri. Lucrarea a fost efectuată în baza autorizaței de construire din 19 decembrie 1996 și continuată în baza autorizației de construire din 27 iulie 2001 autorizație emisă pentru ca SN T.G.N.T. SA să poată continua lucrările începute de către Consiliul Local al Municipiului Rădăuți. Având în vedere că în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 50/1991 autorizația de construire constituie actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcții corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și postulizarea construcțiilor, considerăm că pretențiile intimatului sunt neîntemeiate.

Faptul ca recurenta nu a obținut acordul intimaților nu este de natura a duce la concluzia ca acesta trebuie despăgubit cu sume de bani reprezentând valoarea de circulație a unui teren construibil pentru ca, asa cum s-a arătat si asa cum reiese din adresa Primăriei Municipiului Radauti din 2005 despăgubirile pentru culturile distruse la instalarea conductei ar fi trebuit sa-i fie acordate doamnei M.L., care era proprietara acestei suprafețe de teren arabil la data instalării conductei, dar terenul acesteia nu era lucrat, motiv pentru care aceste despabubiri nu au fost acordate. Instanța își motivează soluția arătând că intr-adevar proprietarul nu poate refuza accesul pentru instalarea conductei, dar trebuie să fie despăgubit în condițiile art. 76 din O.G.

nr. 60/2001. Deși așa cum s-a mai arătat O.G. nr. 60/2001 este abrogată, nici în această despăgubirile acordate nu se referă la diferența dintre valoarea de circulație a terenului înainte și după instalarea conductelor. Art. 72 prevede că dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității, stabilit prin acord cu fiecare dintre proprietarii terenurilor afectate sau, în lipsa acordului, prin hotărâre judecătorească, se întinde pe toată durata de funcționare a capacității, iar exercitarea lui se face ori de câte ori este necesar pentru asigurarea funcționării normale a capacității. În exercitarea acestui drept concesionarul poate sa afecteze culturi, plantații sau alte amenajări existente și să despăgubească proprietarul pentru pagube reprezentând culturile distruse.

În mod greșit instanța îșii motivează soluția pe prevederile art. 80 lit. b) din O.G. nr. 60/2000 motivând că de la data când au devenit proprietarii terenului, respectiv 6 septembrie 2001, aceștia erau îndreptățiți la despăgubiri în temeiul articolului mai sus menționat, ori la data de 6 septembrie 2001, art. 80 era abrogat prin Legea nr. 463/2001. Reclamanții trebuie despăgubiți în virtutea Legii nr. 351/2004, cu modificările ulterioare. Legea gazelor instituie in favoarea concesionarilor din sectorul gazelor un drept de uz și servitute legală care se exercită cu titlu gratuit (art. 86 – art. 90 din Legea gazelor), dar face vorbire despre despăgubirile ce se vor acorda în situația în care se produc pagube cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizari, reparații, revizii, avarii, etc. pe terenul unde este instalată conducta magistrală de transport gaze naturale.

În cauză, pentru a putea fi stabilită valoarea pe care o are la această dată prejudiciul suferit de către reclamanți, este necesară efectuarea unei expertize, probă ce nu se poate administra în recurs. Astfel, Inalta Curte va casa decizia atacată și va trimite cauza aceleiași Curții de Apel spre rejudecare. În rejudecare instanța va avea în vedere că reclamanții au cumpărat un teren arabil, (dosar fond) a cărui valoare acuală de circulație este mult diferită de cea avută în vedere de expertiza efectuată în anul 2008 (dosarul de fond). Totodată instanța urmează a stabili perioada pentru care se pot solicita despăgubiri, în raport de actele normative în vigoare și de data introducerii acțiunii, raportat la instituția juridică a prescripției, urmând a se avea în vedere și faptul că despăgubirea trebuie să acopere prejudiciul real suferit și nu trebuie să se transforme într-o formă de îmbogățire fără justă cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș împotriva deciziei nr. 121 din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, casează decizia recurată și trimite cauza Curții de Apel spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2010.