ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4079/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că prin

sentința nr. 871 din 30 aprilie 2009 a Tribunalului Suceava, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, se admite în parte cererea având ca

obiect „obligația de a face” formulată de reclamanți așa cum a fost completată

și se dispune obligarea pârâtei să plătească 387.664 lei cu titlu de

despăgubiri civile. Tribunalul obligă pârâta să plătească reclamanților

cheltuieli de judecată în sumă de 11.769 lei.

Prima instanță a reținut că prin

acțiunea adresată Tribunalului Suceava și înregistrată la data de 6 noiembrie 2007,

reclamanții T.C. și T.A. au chemat în judecată pe pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș,

pentru a fi obligată să-și ridice conducta de transport gaze naturale amplasată

în subsolul terenului lor în suprafață de 4.739 mp situat în Rădăuți, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că sunt proprietarii terenului menționat pe care l-au dobândit din

anul 2001, conform contractului de vânzare - cumpărare din 6 septembrie 2001,

iar în vara anului 2002 pârâta a realizat o conductă de gaz metan, care

traversează acest teren, fără respectarea prevederilor O.G. nr. 60/2000 privind

reglementarea activităților din sectorul gazelor naturale, nesocotindu-li-se

astfel dreptul de proprietate.

Prin precizările făcute la acțiune

la data de 14 aprilie 2008 (dosar fond), reclamanții au arătat că, în cazul în

care instanța va aprecia că nu este posibilă ridicarea conductei, pârâta să fie

obligată să îi despăgubească, suma urmând a fi precizată după efectuarea

expertizei.

Prima instanță a reținut, în esență,

că prin amplasarea conductei de gaz pe terenul reclamanților, acestora li s-a

cauzat un prejudiciu, valoarea menționată mai sus, constând în scăderea valorii

suprafeței de 2.161 teren, prin schimbarea categoriei de folosință de la teren

construibil la teren arabil.

Prin decizia nr. 121 din 5 noiembrie

2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, se respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș,

reținându-se temeinicia și legalitatea sentinței de primă instanță.

Împotriva acestei decizii pârâta a

formulat recurs invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc.

civ.

Înalta Curte va admite recursul

găsind fondate numai o parte dintre criticile formulate.

Astfel, este nefondată critica

potrivit căreia hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea competenței altei

instanțe (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.).

Prin cererea de chemare în judecată

reclamanții T.C. și T.A. au solicitat în principal obligarea SN T.G.N.T. SA la

mutarea conductei aflate pe terenul proprietatea lor, motivându-și acțiunea pe

prevederile art. 494 alin. (1) teza a II-a C. civ. În speță sunt aplicabile

prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., litigiul fiind unul comercial,

fiind relevantă calitatea de comerciant a uneia dintre părți, chiar dacă între

acestea nu există niciun raport juridic care să nască, să modifice sau să

stingă acte sau fapte de comerț.

Fondată este însă critica potrivit

căreia instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a

schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia (art. 304

pct. 8 C. proc. civ.)

SN T.G.N.T. SA Mediaș este

operatorul licențiat de transport gaze naturale, calitate în care răspunde de

funcționarea S.N.T. în condiții de siguranță cu respectarea reglementările,

instrucțiunile și prescripțiile tehnice în vigoare.

Referitor la regimul juridic al

conductei de transport gaze naturale care subtraverseaza terenul proprietatea

intimaților, aceasta este parte componentă a S.N.T., care aparține proprietății

publice a statului și este de importanță strategică, conform art. 23 alin. (2)

din Legea nr. 351/2004 cu modificările ulterioare și pct. 17 din anexa la Legea

nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Conform

art. 21 din Legea gazelor nr. 351/2004, modificată, activitatea de transport

gaze naturale constituie serviciu public de interes național, iar lucrările de

realizare, reabilitare, retehnologizare, exploatare și întreținere a

obiectivelor/sistemelor de transport gaze naturale sunt lucrări de utilitate

publică.

Potrivit art. 86 din Legea gazelor nr.

351/2004, asupra terenurilor și a altor bunuri proprietate publică și

proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum și asupra

activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea

capacităților, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în

condițiile legii, de dreptul de uz, dreptul de servitute legală de trecere,

dreptul de restrângere sau încetarea unor activități precum și dreptul de acces

la utilitățile publice.

Conținutul dreptului de servitute

legală de trecere este detaliat în art. 89 din Legea gazelor, în sensul că prin

acest drept se înțelege dreptul de a instala rețele, conducte, linii, stâlpi și

alte echipamente aferente capacității, precum și dreptul de acces la locul unde

acestea sunt instalate.

Drepturile concesionarului, sunt

drepturi reale, respectiv obligațiile terțelor persoane fizice sau juridice au

ca izvor juridic generator Legea și nu convenția. În vederea realizării

scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un

echilibru între exigențele interesului general al comunității și apărarea

drepturilor fundamentale ale individului. În această materie, legea română, respectă

exigențele impuse de prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale deoarece Protocolul prevede că „orice ingerință

adusă dreptului de proprietate trebuie să fie justificată de un caz de

utilitate publică”, ori în speța de față, conducta care subtraverseaza terenul

intimaților deservește interesul general al comunității prin îndeplinirea unui

serviciu de utilitate publică care utilizează gazele naturale în scopul

derulării normale atât a activităților economice cât și a vieții de zi cu zi.

Astfel, în patrimoniul societății există dreptul de servitute legală de trecere

subterană, independent de acordul proprietarului afectat și independent de

acordarea unor măsuri compensatorii cu titlu de despăgubiri sau cu orice alt

titlu, întrucât legea consfințește acest drept fără a condiționa existența lui

de acordul proprietarului și fără să prevadă în sarcina concesionarului o

obligație corelativă de plată a unei sume de bani către proprietarul imobilului

afectat. Mai mult prin chiar textul de lege [art. 90 alin. (2) teza I]

drepturile de uz și servitute legală sunt acordate printr-un act normativ cu

caracter special și sunt acordate cu titlu gratuit.

În acest sens Curtea Constituțională

s-a pronunțat că în general pentru solicitarea acestor despăgubiri se pleacă de

la o premisă greșită și se face abstracție de dispozițiile art. 44 din

Constituție care la alin. (7) prevede: „dreptul de proprietate obligă la

respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin

proprietarului”. Aceste prevederi sunt conforme cu art. 135 alin. (2) lit. b)

din Constituție si prevăd obligația statului de-a asigura „protejarea

intereselor naționale în activitatea economică, financiară si valutară”.

În spiritul acestor prevederi și

analizând jurisprudența C.E.D.O., Curtea Constituțională a statuat că

legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității, măsuri de

limitare a exercițiului dreptului de proprietate. Astfel, dacă privarea de

proprietate a fost făcută într-un anumit context politic economic sau social

sau dacă răspunde unei utilități publice așa cum prevede art. 1 la Protocolul 1

la Convenție profitând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane

această privare poate fi făcută de fiecare stat membru în parte. În vederea

realizării scopului ei legitim măsura privativă de proprietate trebuie să

păstreze un echilibru între exigențele interesului general al comunității și

apărarea drepturilor fundamentale ale individului. În această materie, legea

română, respectă exigențele impuse de prevederile Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale deoarece Protocolul prevede

că „orice ingerința adusă dreptului de proprietate trebuie să fie justificată

de un caz de utilitate publică”, ori în cauză activitatea de transport al

gazelor naturale este un serviciu public de interes național, iar sistemul de

transport gaze naturale, din care face parte și conducta ce este amplasată pe

terenul intimaților, este componentă a proprietății publice a statului.

Fondată este și critica potrivit

căreia hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Instanța de apel, motivându-și

soluția pe prevederile O.G. nr. 60/2000, a încălcat principiul

neretroactivității legii civile, stabilit în art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2)

din Constituție. Astfel, la data când SN T.G.N.T. SA a fost acționată în

judecată O.G. nr. 60/2000 era abrogată prin Legea nr. 351/2004, Legea gazelor,

și în conformitate cu principiul neretroactivității legii civile, legea nouă (Legea

nr. 351/2004) se aplică de la data intrării ei in vigoare (fără a putea fi

considerată retroactivă) atât situațiilor juridice care se vor naște, modifica

sau stinge după acea dată, precum și efectelor viitoare ale situațiilor juridice

trecute. Ultraactivitatea legii vechi, fiind o excepție trebuia stipulată

expres în noua lege, ceea ce nu s-a întâmplat.

În mod greșit a stabilit instanța că

nu sunt aplicabile prevederile Legii gazelor nr. 351/2004 cu modificările

ulterioare, deși la data introducerii acțiunii aceasta își producea efecte de

aproximativ 3 ani. Deși admite că intimații nu erau proprietarii terenului la

data instalării conductei, instanța de apel consideră că acestora li s-a

transmis dreptul de a fi despăgubiți odată cu vânzarea terenului, și obligă SN

T.G.N.T. SA la plata de despăgubiri, neținând cont de faptul că prin contractul

de vânzare-cumpărare încheiat între aceștia și doamna M.L., vânzătoarea, a

garantat de evicțiune totală sau parțială în baza art. 1337 C. civ. și a

declarat că terenul este liber de sarcini, deși conducta era instalată și

dreptul de servitute era instituit în favoarea societății recurente. În

situația în care se considerau lezați în drepturile lor, intimații trebuiau să

se îndrepte și împotriva acesteia pentru plata de despăgubiri.

Lucrarea a fost efectuată în baza autorizaței

de construire din 19 decembrie 1996 și continuată în baza autorizației de

construire din 27 iulie 2001 autorizație emisă pentru ca SN T.G.N.T. SA să

poată continua lucrările începute de către Consiliul Local al Municipiului

Rădăuți. Având în vedere că în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 50/1991

autorizația de construire constituie actul final de autoritate al

administrației publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor

de construcții corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la

amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și postulizarea construcțiilor,

considerăm că pretențiile intimatului sunt neîntemeiate.

Faptul ca recurenta nu a obținut

acordul intimaților nu este de natura a duce la concluzia ca acesta trebuie

despăgubit cu sume de bani reprezentând valoarea de circulație a unui teren

construibil pentru ca, asa cum s-a arătat si asa cum reiese din adresa

Primăriei Municipiului Radauti din 2005 despăgubirile pentru culturile distruse

la instalarea conductei ar fi trebuit sa-i fie acordate doamnei M.L., care era

proprietara acestei suprafețe de teren arabil la data instalării conductei, dar

terenul acesteia nu era lucrat, motiv pentru care aceste despabubiri nu au fost

acordate.

Instanța își motivează soluția

arătând că intr-adevar proprietarul nu poate refuza accesul pentru instalarea

conductei, dar trebuie să fie despăgubit în condițiile art. 76 din O.G. nr. 60/2001.

Deși așa cum s-a mai arătat O.G. nr. 60/2001 este abrogată, nici în această

despăgubirile acordate nu se referă la diferența dintre valoarea de circulație

a terenului înainte și după instalarea conductelor. Art. 72 prevede că dreptul

de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității, stabilit prin acord

cu fiecare dintre proprietarii terenurilor afectate sau, în lipsa acordului,

prin hotărâre judecătorească, se întinde pe toată durata de funcționare a

capacității, iar exercitarea lui se face ori de câte ori este necesar pentru

asigurarea funcționării normale a capacității. În exercitarea acestui drept

concesionarul poate sa afecteze culturi, plantații sau alte amenajări existente

și să despăgubească proprietarul pentru pagube reprezentând culturile distruse.

În mod greșit instanța îșii

motivează soluția pe prevederile art. 80 lit. b) din O.G. nr. 60/2000 motivând

că de la data când au devenit proprietarii terenului, respectiv 6 septembrie 2001,

aceștia erau îndreptățiți la despăgubiri în temeiul articolului mai sus menționat,

ori la data de 6 septembrie 2001, art. 80 era abrogat prin Legea nr. 463/2001.

Reclamanții trebuie despăgubiți în

virtutea Legii nr. 351/2004, cu modificările ulterioare. Legea gazelor

instituie in favoarea concesionarilor din sectorul gazelor un drept de uz și

servitute legală care se exercită cu titlu gratuit (art. 86 – art. 90 din Legea

gazelor), dar face vorbire despre despăgubirile ce se vor acorda în situația în

care se produc pagube cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizari,

reparații, revizii, avarii, etc. pe terenul unde este instalată conducta

magistrală de transport gaze naturale.

În cauză, pentru a putea fi

stabilită valoarea pe care o are la această dată prejudiciul suferit de către

reclamanți, este necesară efectuarea unei expertize, probă ce nu se poate

administra în recurs. Astfel, Inalta Curte va casa decizia atacată și va

trimite cauza aceleiași Curții de Apel spre rejudecare. În rejudecare instanța

va avea în vedere că reclamanții au cumpărat un teren arabil, (dosar fond) a

cărui valoare acuală de circulație este mult diferită de cea avută în vedere de

expertiza efectuată în anul 2008 (dosarul de fond). Totodată instanța urmează a

stabili perioada pentru care se pot solicita despăgubiri, în raport de actele

normative în vigoare și de data introducerii acțiunii, raportat la instituția

juridică a prescripției, urmând a se avea în vedere și faptul că despăgubirea

trebuie să acopere prejudiciul real suferit și nu trebuie să se transforme

într-o formă de îmbogățire fără justă cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SN

T.G.N.T. SA Mediaș împotriva deciziei nr. 121 din 5 noiembrie 2009 a Curții de

Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, casează

decizia recurată și trimite cauza Curții de Apel spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 noiembrie 2010.