ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4388/2013

Asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, la data de 27 mai 2010 sub nr. 25934/3/2010, reclamanta SC R.G. SA a chemat în judecată pe pârâtele Societatea Națională de Transport Gaze Naturale T. SA Mediaș și Sucursala de Transport Gaze Naturale Mediaș - Regionala București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 2.814.000 euro, echivalentul în RON de Ia data plății, cu titlu de daune reprezentând prețul terenului în suprafață de 48.900 m.p., situat în orașul Buftea, județul Ilfov, și a sumei de 1.694.138 euro, echivalentul în RON de la data plății, cu titlu de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1818 din 13 februarie 2012 a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că terenul dobândit de societatea reclamantă este afectat de o sarcină legală - dreptul de uz și servitute legală în condițiile art. 86 din Legea nr. 351/2004. S-a reținut că Ia momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului de către reclamanți, conducta se afla pe terenul în litigiu, reclamanții dobândind odată cu terenul și toate servituțile și îngrădirile legale ale dreptului de proprietate. În raport cu apărările pârâtei s-a reținut că în speță nu se contestă dreptul de servitute legală, ci tocmai în raport cu această servitute, dreptul proprietarului la despăgubiri.

Reclamanta este proprietar al fondului aservit, asupra căruia se exercită, în condițiile legii, o servitute de trecere, conducta magistrală constituind fondul dominant. Singurele raporturi juridice care se pot crea între cele două fonduri, în afara celor care vizează permisiunea trecerii (ceea ce este de esența servituții) privesc, pe de o parte, despăgubirile recunoscute prin lege fondului aservit, iar pe de altă parte, privesc dreptul acestui fond de a pretinde ca servitutea să fie exercitată în limitele unei folosințe normale. În condițiile art. 85 alin. (1) lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004 „Pentru realizarea serviciului de transport sau de distribuție, în cazul utilizării bunurilor proprietate a terților care au fost puse în funcțiune până la data intrării în vigoare a prezentei legi, concesionarul are dreptul să folosească aceste bunuri prin efectul legii”.

Potrivit Legii nr. 351/2004, art. 88, 87, 90 și 91, condiția impusă este de a fi despăgubit proprietarul terenului afectat cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie, deci în situația unor intervenții, dispozițiile fiind inaplicabile în speța de față. S-a mai reținut, în ceea ce privește analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, că, din raportul de expertiză topografică, rezultă că pe terenul reclamantei nu există nici un fel de marcare sau alte indicii care să semnalizeze existența în subteran a conductelor de gaz, cele mai apropiate marcaje sau indicii care să evidențieze existența, în subteran a conductelor de gaze, se află pe terenul proprietatea SC I.R.

SRL - 3 borne de beton de cca. 1 m. Potrivit pct. 17.1. din Decizia nr. 1220/2008 privind aprobarea Normelor tehnice pentru proiectarea și execuția conductelor de alimentare din amonte și de transport gaze naturale, marcarea conductelor se realizează prin borne prevăzute cu plăcuțe indicatoare amplasate la: a. ambele capete ale subtraversărilor căilor de comunicație; b. schimbările de direcție în plan vertical și orizontal; c. intersecții cu conducte sau alte instalații subterane; d. alte locații stabilite prin proiect, din schița aflată la dosar nerezultând ipotezele menționate. Împotriva acestei sentințe a declarat apei reclamanta SC R.G. SA, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile sus-arăfate, iar pe fond admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată și obligarea pârâtei Societatea Națională de Transport Gaze Natural T. SA Ia plata sumelor solicitate.

A susținut apelanta că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. În drept au fost invocate prevederile art. 282, 296 C. proc. civ. La data de 10 octombrie 2012, intimata pârâtă Societatea Națională de Transport Gaze Naturale T. SA a depus întâmpinare. La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri. Prin decizia civilă nr. 486/2012 din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC R.G. SA împotriva sentinței civile nr. 1618 din data de 13 februarie 2012, pronunțate de secția a VI-a civilă a Tribunalului București în Dosarul nr. 25934/3/2010 având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu intimata pârâtă Societatea Națională de Transport Gaze Naturale T. SA.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În mod nefondat, a susținut apelanta că în cauză ar fi incidente dispozițiile Legii petrolului nr. 238/2004, câtă vreme art. 10 din acest act normativ, la care se face referire în motivele de apel, are în vedere litigiile dintre titularii care desfășoară operațiuni petroliere și proprietarii terenurilor, or, în cauză, conducta aflată pe terenul achiziționat de apelantă este de transport gaze naturale, nu petrol, astfel că nu poate fi vorba de o operațiune petrolieră, astfel cum are în vedere textul legal menționat. Criticile apelantei cu privire la faptul că, în mod greșit, prima instanță nu a avut în vedere Legea gazelor nr. 351/2004 (în prezent abrogată), cu referire Ia dispozițiile art. 91 lit. c) și Ia criteriile stabilite de acesta pentru stabilirea despăgubirilor, nu au putut fi reținute.

Legea gazelor, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, prevedea, la art. 90 alin. (2), că exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit, pe toată durata existenței acestora. Dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri, în condițiile legii.

La art. 91 (la care a făcut referire apelanta reclamantă) erau stabilite criteriile și modul de acordare a despăgubirilor, aceste criterii fiind, însă, aplicabile pentru despăgubirile datorate în cazul în care ar fi întrunite condițiile de la art. 90 alin. (2). Apelanta reclamantă nu s-a aflat, Ia data formulării cererii de chemare (și de altfel nici nu a pretins că s-ar fi aflat), în situația premisă avută în vedere de art. 90 alin. (2), și anume pe terenul său nu s-au efectuat intervenții sau reparații de către intimata pârâtă prin care să i se fi produs pagube, astfel că nu are dreptul Ia despăgubiri în baza acestui act normativ și, în mod netemeimic, solicită să se aibă în vedere criteriile de la art. 91 lit. c). De asemenea, instanța de apel a constatat, ca nefondate și criticile formulate de apelantă, prin care se face referire la faptul că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Pentru a opera răspunderea civilă delictuală trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, patru condiții, și anume: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Din susținerile apelantei a rezultat că faptele ilicite pe care aceasta pretinde că intimata le-ar fi săvârșit sunt reprezentate, în principal, de faptul că aceasta nu a montat borne și marcaje pe teren pentru a semnaliza că acesta este traversat de conducte, nu a înștiințat Primăria Buftea de existența traseului conductelor și nu a notat în cartea funciară dreptul de servitute legală asupra terenului.

Art. 86 din Legea gazelor nr. 351/2004 instituia în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale un drept de servitute legală de trecere subterană pentru instalarea de rețele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacității și pentru accesul Ia locul de amplasare a acestora asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice.

Apelanta reclamantă, deși a susținut că intimata ar fi săvârșit o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea sa delictuală, constând în aceea că nu a înscris dreptul de servitute legală în cartea funciară, nu a precizat ce anume text de lege prevedea o asemenea obligație în sarcina intimatei, căci numai în ipoteza în care intimata Societatea Națională de Transport Gaze Naturale T. SA avea obligația de a înscrie dreptul de servitute legală în cartea funciară și, în mod culpabil, nu și-ar fi îndeplinit obligația, se poate vorbi despre săvârșirea unei fapte ilicite. Sub acest aspect, s-a reținut că nici Legea gazelor și nici Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare nu conțin prevederi din care să reiasă obligația titularului dreptului de servitute legală de înscriere a acestei sarcini în cartea funciară, astfel că nu s-a putut concluziona că, neprocedând Ia înscriere, intimata pârâtă ar fi săvârșit o faptă ilicită.

Aceasta cu atât mai mult cu cât Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare Ia data formulării cererii de chemare în judecată, prevedea, cum de altfel a reținut și prima instanță, că drepturile reale dobândite de stat și de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară.

De asemenea, cât privește susținerile apelantei privind obligația intimatei de a înștiința Primăria Buftea despre existența traseului conductelor, cu referire Ia prevederile Ordinului nr. 47/2003, pentru aprobarea Procedurii de emitere a avizului în vederea autorizării executării construcțiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol și gaze naturale, s-a constatat că la art. 7 din Procedură se prevede că „în vederea evidențierii obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol și gaze naturale existente pe teritoriul județelor, operatorii din sectorul petrol și gaze naturale vor transmite anual consiliilor județene planuri administrative Ia scara 1:100.000 cuprinzând traseele și amplasamentele obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol și gaze naturale, cu respectarea prevederilor aplicabile în domeniul clasificării informațiilor”.

În cauză, s-a constatat că intimata s-a conformat celor de mai sus și a transmis Consiliului Județean Ilfov, cu adresa din 23 septembrie 2003, harta județului Ilfov completată cu traseele informative ale conductelor magistrale de gaze naturale, aspect recunoscut de către apelantă. Actul normativ invocat de către apelantă nu face referire la pretinsa obligație a intimatei de a înștiința Primăria Buftea despre existența traseului conductelor, pentru a se putea concluziona că intimata ar fi săvârșit o faptă ilicită în acest mod. Pe cale de consecință, câtă vreme intimata reclamantă nu avea obligația legală în acest sens, nici nu se poate pretinde că a săvârșit o faptă ilicită care să atragă răspunderea sa civilă delictuală.

Aceasta cu atât mai mult cu cât din planul de încadrare în zonă, întocmit încă din anul 2002, reiese că nu doar vânzătorul A.C. (beneficiarul lucrării) avea cunoștință de traseul conductelor magistrale, ci și Primăria Buftea, care și-a aplicat ștampila pe aceste plan de situație și, mai mult, a făcut mențiunea că înscrisul reprezintă o anexă la o autorizație. De asemenea, s-a constatat că nici criticile din apel prin care se invocă săvârșirea de către intimată a faptei ilicite constând în faptul că nu a aplicat marcaje și borne în teren, pentru a face cunoscută existența conductei magistrale, nu sunt întemeiate. S-a reținut că dispozițiile art. 8.12 din Normele tehnice invocate de apelantă (și menționate de altfel și în raportul de expertiză topo) nu prevăd obligația de marcare Ia distanțe de 150 m, ci au un alt conținut.

Mai mult, din examinarea Normelor tehnice pentru proiectarea și execuția conductelor de alimentare din amonte și de transport gaze naturale, anexă la Decizia președintelui A.N.R.D.G.N. nr. 1220/2008, se constată că în cauză nu este incidență niciuna dintre situațiile menționate la art. 17.1 în care trebuie realizată marcarea conductei, astfel că nu se poate reține în sarcina intimatei încălcarea vreunei obligații și, implicit, săvârșirea unei fapte ilicite. S-au apreciat ca nerelevante susținerile din motivele de apel privind faptul că foștii proprietari nu au cunoscut, nici la data reconstituirii dreptului de proprietate și nici la data vânzării, existența celor două conducte de gaze, pentru că nici acest aspect și nici obligația de garanție pentru evicțiune nu fac obiectul judecății, iar pentru a se determina dacă intimata pârâtă a săvârșit o faptă ilicită nu are relevanță dacă foștii proprietari au cunoscut sau nu existența conductei.

Mai mult, buna credință a vânzătorului este discutabilă, față de planul de situație întocmit Ia cererea sa în 2002 și unde sunt menționate conductele. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC R.G. SA Borsec, aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 90 alin. (2) și art. 91 lit. c) din Legea nr. 351/2004, atunci când a considerat că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri. Instanța de apel trebuia să se raporteze și la dispozițiile art. 44 alin. (5) și (8) din Constituția României, cât și Ia dispozițiile art. 480 și urm. din vechiul C. civ. Recurenta-reclamantă a susținut că a suferit o daună prin aceea că nu a putut să-și construiască sediul administrativ, halele de producție și de depozitare pe terenul pe care l-a cumpărat, pe acest teren este subtraversat de cele două conducte magistrale de gaz natural.

Terenul respectiv se află situat în zona industrială a orașului Buftea, recurenta-reclamantă obținând atât certificat de urbanism, cât și autorizație de construire pe acest teren, situație în care i se cuvin despăgubiri la valoarea de înlocuire a terenului. Recurenta a invocat în sprijinul argumentelor sale și două Decizii ale Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 98/2007 și Decizia nr. 1188/2009. 2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 998 - 999 din vechiul C. civ. a) Astfel, în mod greșit, instanța de apel a considerat că pârâtei nu îi incumbă obligația de înscriere a servituții legale în cartea funciară, susținând că aceste obligații rezultă din dispozițiile art. 19 alin. B lit. d) din Legea nr. 7/1996, cât și din dispozițiile art. 28 din aceeași lege.

b) De asemenea, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 998 C. civ. raportat la obligația pârâtei de a înștiința autoritățile administrației publice locale despre existența traseului conductelor, această obligație rezultând din cuprinsul dispozițiilor art. 22.7 din Normele tehnice pentru proiectarea și executarea conductelor de alimentare din amonte și de transport gaze naturale, aprobate prin Decizia Președintelui A.N.R.D.G.N. nr. 1220/2008, în aplicarea Legii gazelor.

Aceste prevederi legale se coroborează cu prevederile art. 10 din Ordinul nr. 47/2003 pentru aprobarea Procedurii de emitere a avizului în vederea autorizării executării construcțiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor din sectorul petrol și gaze naturale care stipulează faptul că autoritățile administrației publice locale au obligația de a prevedea în planurile de urbanism și amenajarea teritoriului, regimul de protecție aferent obiectivelor din sectorul de petrol și gaze naturale, în baza datelor trimise de operatorii din acest sector care, conform alin. (2), au obligația de a evidenția traseele și obiectivele din acest sector. Ca atare, instanța de apel a apreciat greșit că pârâta trebuia să respecte doar prevederile art. 7 din acest ordin și că, prin adresa din 23 septembrie 2003 și-a îndeplinit această obligație.

De asemenea, tot în mod greșit a reținut instanța de apel că Primăria Buftea avea cunoștință de traseul conductelor, deoarece ștampila Primăriei poartă data de 13 august 2002, iar mențiunea privind traseul conductelor a fost aplicată ulterior, la data de 29 august 2002, fapt ce dovedește neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 22 pct. 7 din Normele tehnice aprobate prin Decizia nr. 1220/2006 a Președintelui A.N.R.D.G.N. c) Hotărârea instanței de apel este nelegală și în ce privește constatarea inexistenței faptei ilicite a acesteia, raportat Ia faptul că nu și-a îndeplinit obligația de a marca și borna traseul conductelor, pe teren neexistând niciun fel de marcare sau alte indicii care să semnalizeze existența în subteran a conductelor.

Astfel, s-au încălcat dispozițiile art. 17 din Normele tehnice aprobate prin Decizia nr. 1220/2008 a Președintelui A.N.R.D.G.N., care prevăd marcarea conductelor prin borne, distanța de amplasare a acestora trebuind să fie astfel stabilită încât să permită unei persoane de statură normală, poziționată lângă o bornă, să poată vizualiza următoarea bornă. Analizând decizia recurată, prin raportare Ia criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută.

Astfel, deși este adevărat că, potrivit art. 44 din Constituție, respectiv art. 480 și urm. din vechiul C. civ., dreptul de proprietate este garantat, totuși, chiar din cuprinsul altor dispoziții ale actelor normative respective, cât și din cuprinsul dispozițiilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cât și din practica Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate poate face obiectul unor limitări sau ingerințe, acestea trebuind să fie expres prevăzute de lege, să fie făcute în scopul ocrotirii unui interes general și să fie proporționale cu scopul urmărit, or, în speța de față, potrivit dispozițiilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 (în forma în vigoare de Ia data obținerii certificatului de urbanism și a autorizației de construire) dreptul de proprietate asupra terenului respectiv era grevat de un drept de uz și servitute în favoarea pârâtei, acest drept realizându-se cu titlu gratuit pe toată durata existenței capacităților din domeniul transportului de gaze naturale.

Criteriile prevăzute Ia art. 91 lit. c) se refereau doar la situația în care proprietarul terenului ar fi fost păgubit prin intervenția concesionarului conductelor magistrale pe suprafața de teren respectivă, or, după cum a reținut și instanța de apel, în cauză nu s-a dovedit că reclamanta ar fi suferit o astfel de daună, printr-o intervenție pe terenul proprietatea ei. De altfel, în sens sunt și dispozițiile celor două Decizii ale Curții Constituționale pe care Ie-a invocat reclamanta, acestea referindu-se Ia pagubele pe care proprietarul terenului le-ar suferi ca urmare a intervenției concesionarului conductelor pe suprafața de teren respectivă, nu la daunele pe care Ie suferă acest proprietar ca urmare a imposibilității de executare a unor construcții pe terenul subtraversat de conductele de gaz.

2. Nici cea de a doua critică nu poate fi reținută. Deși recurenta-reclamantă invocă încălcarea unor dispoziții legale, precum cele din Legea nr. 7/1996, cele din Decizia Președintelui A.N.R.D.G.N. nr. 1220/2008 și cele ale Ordinului nr. 47/2003, raportat la greșita nereținere a existenței faptei ilicite a intimatei-pârâte, reclamanta-recurentă tinde la a contesta starea de fapt reținută de către instanța de apel, deci la o critică de netemeinicie în ce privește decizia recurată, or, în calea de atac a recursului, hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată sub aspectul netemeiniciei, ci doar al nelegalității, pct. 9 și 10 ale art. 304 din vechiul C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G.

nr. 138/2000. Astfel, după cum a reținut și instanța de apel, deși recurenta-reclamantă a fost, în mod evident, vătămată prin aceea că a cumpărat un teren pe care nu poate construi sediul administrativ și halele necesare desfășurării procesului de producție ce face obiectul activității sale, vina pentru această situație nu aparține persoanei chemate în judecată, adică pârâtei, instanța de apel concluzionând că atât Primăria Buftea, dar mai ales persoana de la care recurenta-reclamantă a cumpărat terenul respectiv au știut despre existența celor două conducte care subtraversau terenul respectiv și, cu toate acestea, fostul proprietar a vândut terenul către recurenta-reclamantă, iar Primăria Buftea a emis autorizație de construire, deși cunoștea faptul că fostului proprietar al terenului respectiv nu-i fusese acordată viza de construire de către intimata-pârâtă din speța de față, respectiv Societatea Națională de Transport Gaze Naturale T. SA.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R.G. SA Borsec împotriva deciziei civile nr. 486/2012 din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel bucurești, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2013.