ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4388/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4388/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, la data de 27 mai 2010

sub nr. 25934/3/2010, reclamanta SC R.G. SA a chemat în judecată pe pârâtele Societatea

Națională de Transport Gaze Naturale T. SA Mediaș și Sucursala de Transport Gaze

Naturale Mediaș - Regionala București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce

se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de

2.814.000 euro, echivalentul în RON de Ia data plății, cu titlu de daune reprezentând

prețul terenului în suprafață de 48.900 m.p., situat în orașul Buftea, județul Ilfov,

și a sumei de 1.694.138 euro, echivalentul în RON de la data plății, cu titlu de

despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1818 din 13 februarie 2012 a respins,

ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că terenul dobândit de societatea reclamantă este

afectat de o sarcină legală - dreptul de uz și servitute legală în condițiile art.

86 din Legea nr. 351/2004.

S-a reținut că

Ia momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului de către reclamanți,

conducta se afla pe terenul în litigiu, reclamanții dobândind odată cu terenul și

toate servituțile și îngrădirile legale ale dreptului de proprietate. În raport

cu apărările pârâtei s-a reținut că în speță nu se contestă dreptul de servitute

legală, ci tocmai în raport cu această servitute, dreptul proprietarului la despăgubiri.

Reclamanta este

proprietar al fondului aservit, asupra căruia se exercită, în condițiile legii,

o servitute de trecere, conducta magistrală constituind fondul dominant. Singurele

raporturi juridice care se pot crea între cele două fonduri, în afara celor care

vizează permisiunea trecerii (ceea ce este de esența servituții) privesc, pe de

o parte, despăgubirile recunoscute prin lege fondului aservit, iar pe de altă parte,

privesc dreptul acestui fond de a pretinde ca servitutea să fie exercitată în limitele

unei folosințe normale.

În condițiile

art. 85 alin. (1) lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004 „Pentru realizarea serviciului

de transport sau de distribuție, în cazul utilizării bunurilor proprietate a terților

care au fost puse în funcțiune până la data intrării în vigoare a prezentei legi,

concesionarul are dreptul să folosească aceste bunuri prin efectul legii”.

Potrivit Legii

nr. 351/2004, art. 88, 87, 90 și 91, condiția impusă este de a fi despăgubit proprietarul

terenului afectat cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației,

reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie, deci în situația unor intervenții,

dispozițiile fiind inaplicabile în speța de față.

S-a mai reținut,

în ceea ce privește analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, că, din raportul

de expertiză topografică, rezultă că pe terenul reclamantei nu există nici un fel

de marcare sau alte indicii care să semnalizeze existența în subteran a conductelor

de gaz, cele mai apropiate marcaje sau indicii care să evidențieze existența, în

subteran a conductelor de gaze, se află pe terenul proprietatea SC I.R. SRL - 3

borne de beton de cca. 1 m. Potrivit pct. 17.1. din Decizia nr. 1220/2008 privind

aprobarea Normelor tehnice pentru proiectarea și execuția conductelor de alimentare

din amonte și de transport gaze naturale, marcarea conductelor se realizează prin

borne prevăzute cu plăcuțe indicatoare amplasate la: a. ambele capete ale subtraversărilor

căilor de comunicație; b. schimbările de direcție în plan vertical și orizontal;

c. intersecții cu conducte sau alte instalații subterane; d. alte locații stabilite

prin proiect, din schița aflată la dosar nerezultând ipotezele menționate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apei reclamanta SC R.G. SA, prin care a solicitat admiterea

apelului, schimbarea în tot a sentinței civile sus-arăfate, iar pe fond admiterea

acțiunii, așa cum a fost precizată și obligarea pârâtei Societatea Națională de

Transport Gaze Natural T. SA Ia plata sumelor solicitate.

A susținut apelanta

că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.

În drept au fost

invocate prevederile art. 282, 296 C. proc. civ.

La data de 10

octombrie 2012, intimata pârâtă Societatea Națională de Transport Gaze Naturale

T. SA a depus întâmpinare.

La dosarul cauzei

au fost depuse înscrisuri.

Prin decizia civilă

nr. 486/2012 din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC R.G. SA împotriva sentinței

civile nr. 1618 din data de 13 februarie 2012, pronunțate de secția a VI-a civilă

a Tribunalului București în Dosarul nr. 25934/3/2010 având ca obiect pretenții,

în contradictoriu cu intimata pârâtă Societatea Națională de Transport Gaze

Naturale T. SA.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În mod nefondat,

a susținut apelanta că în cauză ar fi incidente dispozițiile Legii petrolului nr.

238/2004, câtă vreme art. 10 din acest act normativ, la care se face referire în

motivele de apel, are în vedere litigiile dintre titularii care desfășoară operațiuni

petroliere și proprietarii terenurilor, or, în cauză, conducta aflată pe terenul

achiziționat de apelantă este de transport gaze naturale, nu petrol, astfel că nu

poate fi vorba de o operațiune petrolieră, astfel cum are în vedere textul legal

menționat.

Criticile apelantei

cu privire la faptul că, în mod greșit, prima instanță nu a avut în vedere Legea

gazelor nr. 351/2004 (în prezent abrogată), cu referire Ia dispozițiile art. 91

lit. c) și Ia criteriile stabilite de acesta pentru stabilirea despăgubirilor, nu

au putut fi reținute.

Legea gazelor,

în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, prevedea,

la art. 90 alin. (2), că exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților

afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit,

pe toată durata existenței acestora. Dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări,

reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților

din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri,

în condițiile legii. La art. 91 (la care a făcut referire apelanta reclamantă) erau

stabilite criteriile și modul de acordare a despăgubirilor, aceste criterii fiind,

însă, aplicabile pentru despăgubirile datorate în cazul în care ar fi întrunite

condițiile de la art. 90 alin. (2).

Apelanta reclamantă

nu s-a aflat, Ia data formulării cererii de chemare (și de altfel nici nu a pretins

că s-ar fi aflat), în situația premisă avută în vedere de art. 90 alin. (2), și

anume pe terenul său nu s-au efectuat intervenții sau reparații de către intimata

pârâtă prin care să i se fi produs pagube, astfel că nu are dreptul Ia despăgubiri

în baza acestui act normativ și, în mod netemeimic, solicită să se aibă în vedere

criteriile de la art. 91 lit. c).

De asemenea, instanța

de apel a constatat, ca nefondate și criticile formulate de apelantă, prin care

se face referire la faptul că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale.

Pentru a opera

răspunderea civilă delictuală trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, patru condiții,

și anume: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și raportul de cauzalitate dintre

fapta ilicită și prejudiciu.

Din susținerile

apelantei a rezultat că faptele ilicite pe care aceasta pretinde că intimata le-ar

fi săvârșit sunt reprezentate, în principal, de faptul că aceasta nu a montat borne

și marcaje pe teren pentru a semnaliza că acesta este traversat de conducte, nu

a înștiințat Primăria Buftea de existența traseului conductelor și nu a notat în

cartea funciară dreptul de servitute legală asupra terenului.

Art. 86 din Legea

gazelor nr. 351/2004 instituia în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor

naturale un drept de servitute legală de trecere subterană pentru instalarea de

rețele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacității și pentru accesul

Ia locul de amplasare a acestora asupra terenurilor și altor bunuri proprietate

publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice.

Apelanta reclamantă,

deși a susținut că intimata ar fi săvârșit o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea

sa delictuală, constând în aceea că nu a înscris dreptul de servitute legală în

cartea funciară, nu a precizat ce anume text de lege prevedea o asemenea obligație

în sarcina intimatei, căci numai în ipoteza în care intimata Societatea

Națională de Transport Gaze Naturale T. SA avea obligația de a înscrie dreptul de

servitute legală în cartea funciară și, în mod culpabil, nu și-ar fi îndeplinit

obligația, se poate vorbi despre săvârșirea unei fapte ilicite.

Sub acest aspect,

s-a reținut că nici Legea gazelor și nici Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității

imobiliare nu conțin prevederi din care să reiasă obligația titularului dreptului

de servitute legală de înscriere a acestei sarcini în cartea funciară, astfel că

nu s-a putut concluziona că, neprocedând Ia înscriere, intimata pârâtă ar fi săvârșit

o faptă ilicită.

Aceasta cu atât

mai mult cu cât Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare Ia data formulării cererii

de chemare în judecată, prevedea, cum de altfel a reținut și prima instanță, că

drepturile reale dobândite de stat și de orice persoană, prin efectul legii, prin

expropriere sau prin hotărâri judecătorești sunt opozabile față de terți, fără înscrierea

în cartea funciară.

De asemenea, cât

privește susținerile apelantei privind obligația intimatei de a înștiința Primăria

Buftea despre existența traseului conductelor, cu referire Ia prevederile Ordinului

nr. 47/2003, pentru aprobarea Procedurii de emitere a avizului în vederea autorizării

executării construcțiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul

petrol și gaze naturale, s-a constatat că la art. 7 din Procedură se prevede că

„în vederea evidențierii obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol și gaze naturale

existente pe teritoriul județelor, operatorii din sectorul petrol și gaze naturale

vor transmite anual consiliilor județene planuri administrative Ia scara 1:100.000

cuprinzând traseele și amplasamentele obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol

și gaze naturale, cu respectarea prevederilor aplicabile în domeniul clasificării

informațiilor”.

În cauză, s-a

constatat că intimata s-a conformat celor de mai sus și a transmis Consiliului Județean

Ilfov, cu adresa din 23 septembrie 2003, harta județului Ilfov completată cu traseele

informative ale conductelor magistrale de gaze naturale, aspect recunoscut de către

apelantă.

Actul normativ

invocat de către apelantă nu face referire la pretinsa obligație a intimatei de

a înștiința Primăria Buftea despre existența traseului conductelor, pentru a se

putea concluziona că intimata ar fi săvârșit o faptă ilicită în acest mod. Pe cale

de consecință, câtă vreme intimata reclamantă nu avea obligația legală în acest

sens, nici nu se poate pretinde că a săvârșit o faptă ilicită care să atragă răspunderea

sa civilă delictuală.

Aceasta cu atât

mai mult cu cât din planul de încadrare în zonă, întocmit încă din anul 2002, reiese

că nu doar vânzătorul A.C. (beneficiarul lucrării) avea cunoștință de traseul conductelor

magistrale, ci și Primăria Buftea, care și-a aplicat ștampila pe aceste plan de

situație și, mai mult, a făcut mențiunea că înscrisul reprezintă o anexă la o autorizație.

De asemenea, s-a

constatat că nici criticile din apel prin care se invocă săvârșirea de către intimată

a faptei ilicite constând în faptul că nu a aplicat marcaje și borne în teren, pentru

a face cunoscută existența conductei magistrale, nu sunt întemeiate.

S-a reținut că

dispozițiile art. 8.12 din Normele tehnice invocate de apelantă (și menționate de

altfel și în raportul de expertiză topo) nu prevăd obligația de marcare Ia distanțe

de 150 m, ci au un alt conținut.

Mai mult, din

examinarea Normelor tehnice pentru proiectarea și execuția conductelor de alimentare

din amonte și de transport gaze naturale, anexă la Decizia președintelui A.N.R.D.G.N.

nr. 1220/2008, se constată că în cauză nu este incidență niciuna dintre situațiile

menționate la art. 17.1 în care trebuie realizată marcarea conductei, astfel că

nu se poate reține în sarcina intimatei încălcarea vreunei obligații și, implicit,

săvârșirea unei fapte ilicite.

S-au apreciat

ca nerelevante susținerile din motivele de apel privind faptul că foștii proprietari

nu au cunoscut, nici la data reconstituirii dreptului de proprietate și nici la

data vânzării, existența celor două conducte de gaze, pentru că nici acest aspect

și nici obligația de garanție pentru evicțiune nu fac obiectul judecății, iar pentru

a se determina dacă intimata pârâtă a săvârșit o faptă ilicită nu are relevanță

dacă foștii proprietari au cunoscut sau nu existența conductei.

Mai mult, buna

credință a vânzătorului este discutabilă, față de planul de situație întocmit Ia

cererea sa în 2002 și unde sunt menționate conductele.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC R.G. SA Borsec, aducându-i următoarele

critici:

de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 90 alin. (2) și

art. 91 lit. c) din Legea nr. 351/2004, atunci când a considerat că reclamanta nu

are dreptul la despăgubiri.

Instanța de apel

trebuia să se raporteze și la dispozițiile art. 44 alin. (5) și (8) din Constituția

României, cât și Ia dispozițiile art. 480 și urm. din vechiul C. civ.

Recurenta-reclamantă

a susținut că a suferit o daună prin aceea că nu a putut să-și construiască sediul

administrativ, halele de producție și de depozitare pe terenul pe care l-a cumpărat,

pe acest teren este subtraversat de cele două conducte magistrale de gaz natural.

Terenul respectiv

se află situat în zona industrială a orașului Buftea, recurenta-reclamantă obținând

atât certificat de urbanism, cât și autorizație de construire pe acest teren, situație

în care i se cuvin despăgubiri la valoarea de înlocuire a terenului.

Recurenta a invocat

în sprijinul argumentelor sale și două Decizii ale Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 98/2007 și Decizia nr. 1188/2009.

de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 998 - 999 din vechiul

C. civ.

a) Astfel, în

mod greșit, instanța de apel a considerat că pârâtei nu îi incumbă obligația de

înscriere a servituții legale în cartea funciară, susținând că aceste obligații

rezultă din dispozițiile art. 19 alin. B lit. d) din Legea nr. 7/1996, cât și din

dispozițiile art. 28 din aceeași lege.

b) De asemenea,

instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 998 C. civ. raportat la obligația pârâtei

de a înștiința autoritățile administrației publice locale despre existența traseului

conductelor, această obligație rezultând din cuprinsul dispozițiilor art. 22.7 din

Normele tehnice pentru proiectarea și executarea conductelor de alimentare din amonte

și de transport gaze naturale, aprobate prin Decizia Președintelui A.N.R.D.G.N.

nr. 1220/2008, în aplicarea Legii gazelor.

Aceste prevederi

legale se coroborează cu prevederile art. 10 din Ordinul nr. 47/2003 pentru aprobarea

Procedurii de emitere a avizului în vederea autorizării executării construcțiilor

amplasate în vecinătatea obiectivelor din sectorul petrol și gaze naturale care

stipulează faptul că autoritățile administrației publice locale au obligația de

a prevedea în planurile de urbanism și amenajarea teritoriului, regimul de protecție

aferent obiectivelor din sectorul de petrol și gaze naturale, în baza datelor trimise

de operatorii din acest sector care, conform alin. (2), au obligația de a evidenția

traseele și obiectivele din acest sector.

Ca atare, instanța

de apel a apreciat greșit că pârâta trebuia să respecte doar prevederile art. 7

din acest ordin și că, prin adresa din 23 septembrie 2003 și-a îndeplinit această

obligație.

De asemenea, tot

în mod greșit a reținut instanța de apel că Primăria Buftea avea cunoștință de traseul

conductelor, deoarece ștampila Primăriei poartă data de 13 august 2002, iar mențiunea

privind traseul conductelor a fost aplicată ulterior, la data de 29 august 2002,

fapt ce dovedește neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 22 pct. 7 din Normele

tehnice aprobate prin Decizia nr. 1220/2006 a Președintelui A.N.R.D.G.N.

c) Hotărârea instanței

de apel este nelegală și în ce privește constatarea inexistenței faptei ilicite

a acesteia, raportat Ia faptul că nu și-a îndeplinit obligația de a marca și borna

traseul conductelor, pe teren neexistând niciun fel de marcare sau alte indicii

care să semnalizeze existența în subteran a conductelor.

Astfel, s-au încălcat

dispozițiile art. 17 din Normele tehnice aprobate prin Decizia nr. 1220/2008 a Președintelui

A.N.R.D.G.N., care prevăd marcarea conductelor prin borne, distanța de amplasare

a acestora trebuind să fie astfel stabilită încât să permită unei persoane de statură

normală, poziționată lângă o bornă, să poată vizualiza următoarea bornă.

Analizând decizia

recurată, prin raportare Ia criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

nu poate fi reținută.

Astfel, deși este

adevărat că, potrivit art. 44 din Constituție, respectiv art. 480 și urm. din vechiul

C. civ., dreptul de proprietate este garantat, totuși, chiar din cuprinsul altor

dispoziții ale actelor normative respective, cât și din cuprinsul dispozițiilor

Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cât

și din practica Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate poate

face obiectul unor limitări sau ingerințe, acestea trebuind să fie expres prevăzute

de lege, să fie făcute în scopul ocrotirii unui interes general și să fie proporționale

cu scopul urmărit, or, în speța de față, potrivit dispozițiilor art. 90 alin.

(2) din Legea nr. 351/2004 (în forma în vigoare de Ia data obținerii certificatului

de urbanism și a autorizației de construire) dreptul de proprietate asupra terenului

respectiv era grevat de un drept de uz și servitute în favoarea pârâtei, acest drept

realizându-se cu titlu gratuit pe toată durata existenței capacităților din domeniul

transportului de gaze naturale.

Criteriile prevăzute

Ia art. 91 lit. c) se refereau doar la situația în care proprietarul terenului ar

fi fost păgubit prin intervenția concesionarului conductelor magistrale pe suprafața

de teren respectivă, or, după cum a reținut și instanța de apel, în cauză nu s-a

dovedit că reclamanta ar fi suferit o astfel de daună, printr-o intervenție pe terenul

proprietatea ei.

De altfel, în

sens sunt și dispozițiile celor două Decizii ale Curții Constituționale pe care

Ie-a invocat reclamanta, acestea referindu-se Ia pagubele pe care proprietarul terenului

le-ar suferi ca urmare a intervenției concesionarului conductelor pe suprafața de

teren respectivă, nu la daunele pe care Ie suferă acest proprietar ca urmare a imposibilității

de executare a unor construcții pe terenul subtraversat de conductele de gaz.

a doua critică nu poate fi reținută.

Deși recurenta-reclamantă

invocă încălcarea unor dispoziții legale, precum cele din Legea nr. 7/1996, cele

din Decizia Președintelui A.N.R.D.G.N. nr. 1220/2008 și cele ale Ordinului nr. 47/2003,

raportat la greșita nereținere a existenței faptei ilicite a intimatei-pârâte, reclamanta-recurentă

tinde la a contesta starea de fapt reținută de către instanța de apel, deci la o

critică de netemeinicie în ce privește decizia recurată, or, în calea de atac a

recursului, hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată sub aspectul netemeiniciei,

ci doar al nelegalității, pct. 9 și 10 ale art. 304 din vechiul C. proc. civ., fiind

abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Astfel, după cum

a reținut și instanța de apel, deși recurenta-reclamantă a fost, în mod evident,

vătămată prin aceea că a cumpărat un teren pe care nu poate construi sediul administrativ

și halele necesare desfășurării procesului de producție ce face obiectul activității

sale, vina pentru această situație nu aparține persoanei chemate în judecată, adică

pârâtei, instanța de apel concluzionând că atât Primăria Buftea, dar mai ales persoana

de la care recurenta-reclamantă a cumpărat terenul respectiv au știut despre existența

celor două conducte care subtraversau terenul respectiv și, cu toate acestea, fostul

proprietar a vândut terenul către recurenta-reclamantă, iar Primăria Buftea a emis

autorizație de construire, deși cunoștea faptul că fostului proprietar al terenului

respectiv nu-i fusese acordată viza de construire de către intimata-pârâtă din speța

de față, respectiv Societatea Națională de Transport Gaze Naturale T. SA.

Având în vedere

cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) din vechiul C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC R.G. SA Borsec împotriva deciziei civile nr.

486/2012 din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel bucurești, secția

a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 decembrie 2013.