ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1983/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea din 15.11.2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 709.500 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului intravilan în suprafață de 750 m.p., situat în județul Prahova.

În motivare, a arătat că este proprietarul terenului sus menționat, întabulat în CF x a localității Sinaia, în baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/2006 de BNP C.

În cursul anului 2009, a încercat să edifice o construcție, însă i s-a comunicat că pe acest teren trece o conductă de gaze subterană, astfel că nu se poate bucura și dispune de lucrul său potrivit art. 480 C. civ. Imposibilitatea folosirii terenului echivalează cu scoaterea sa din circuitul civil și naște dreptul de a obține daune conform art. 44 din Constituție.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Totodată, a formulat cerere de chemare în garanție a D. S.A., la care ulterior a renunțat.

Prin sentința civilă nr. 1654/2011, Judecătoria sectorului 4 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La data de 15.09.2011, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că înțelege să mai cheme în judecată, ca și pârâți pe D. S.A și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la mutarea conductei de pe terenul proprietatea sa în maxim 90 de zile, pe cheltuiala pârâților și plata despăgubirilor de 709.500 RON pentru lipsa de folosință a terenului de la data instalării conductei pe teren și până la mutarea acesteia, precum și la plata daunelor de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Pârâtul D. S.A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Prin cererea din 17.12.2012, reclamantul a precizat că pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului începând cu data de 15.12.2007.

La termenul din 17.09.2012, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. B.

Prin sentința civilă nr. 1221/03.06.2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, a respins acțiunea astfel cum a fost precizată, a anulat cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. B. S.A., ca netimbrată și a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât aceasta presupune o identitate între persoana pârâtului și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății, altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv. De asemenea, prin încheiere interlocutorie, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. B. S.A., instanța reținând că acești pârâți nu pot fi obligați în raportul juridic dedus judecății.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a constatat că, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3, termenul de prescripție este de 3 ani. Având în vedere că acțiunea a fost depusă pe data de 15.11.2010, nu se poate considera prescrisă solicitarea de acordare a daunelor începând cu data de 15.12.2007, pentru că nu a trecut termenul de trei ani prevăzut de lege.

Pe fondul litigiului, tribunalul a reținut că reclamantul este proprietarul terenului situat în județul Prahova, intabulat în CF x a localității Sinaia, dreptul de proprietate fiind dobândit prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/2006 de BNP C.

În baza raportului de expertiză efectuat de expert E. și a completării la acest raport, a reținut că pe terenul proprietatea reclamantului în suprafață totală de 760 mp, se află conducte de gaz îngropate aparținând pârâtei Transgaz, traseul fiind menționat în schițele la raport; conductele împreună cu zona de protecție ocupă circa 570 mp din teren pe care nu poate fi construită niciun fel de clădire, iar pentru restul terenului de 190 m.p. este obligatorie obținerea avizului scris al operatorului.

Tribunalul a constatat că potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora. De altfel, prin decizia nr. 200/2005 a Curții Constituționale, reluată ulterior și în alte decizii, s-a arătat că prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, instituie o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acestora. Curtea Constituțională a apreciat că este greșită absolutizarea exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, făcând abstracție de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit căruia "conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege", precum și de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietății private, "în condițiile legii organice".

Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul este, așadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea din Legea nr. 351/2004, legiuitorul nu a făcut altceva decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale.

Analizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit acesteia, legiuitorul poate aprecia, în funcție de nevoia reală a comunității, măsurile de limitare a exercițiului dreptului de proprietate.

Tribunalul a constatat că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse, prima conductă a fost construită și pusă în funcțiune în anul 1951, înainte ca familia reclamantului să devină proprietara acestei suprafețe de teren, iar bunicul reclamantului a cumpărat terenul deja grevat de sarcini în anul 1956, reclamantul devenind proprietar în anul 2006. Așadar, prin construirea conductelor de transport de gaze, anterior dobândirii terenului de către familia reclamantului, s-a instituit în favoarea societății pârâte un drept de uz și de servitute legală asupra terenului proprietatea acestuia, cu titlu gratuit, iar această servitute are caracter accesoriu și de opozabilitate erga omnes, deoarece terenul nu putea fi dobândit decât grevat cu această sarcină.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și obligării pârâtei D. S.A. la plata despăgubirilor în cuantum de 709.500 RON pentru lipsa de folosință a terenului de la data de 15.12.2007 și până la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea reclamantului, argumentând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.

Prin decizia civilă nr. 190A/28.04.2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Plecând de la situația de fapt constatată la prima instanță, curtea a reținut că prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 aplicabile cauzei în raport de data introducerii acțiunii, instituie o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acestora. Prin decizia nr. 200/2005, Curtea Constituțională a statuat că dreptul de uz și dreptul de servitute asupra acestor terenuri, stabilite potrivit alin. (1) al articolului 90 din lege, vizează utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe toată durata de existență a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie.

În speță, nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât nu se pune problema unei diminuări a patrimoniului reclamantului prin existența conductei în discuție, dreptul de proprietate grevat de această sarcină fiind dobândit ca atare de către acesta în anul 2006.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a solicitat modificarea acesteia, admiterea apelului, schimbarea sentinței și admiterea acțiunii, în sensul obligării D. la plata despăgubirilor de 709.500 RON corespunzătoare lipsei de folosință a imobilului în discuție, cu începere la 15.12.2007 și pana la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea sa și a reiterat motivele de nelegalitate ale acesteia.

Prin decizia civilă nr. 189/27.01.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat, preliminar, că recurentul A. și-a limitat recursul declarat împotriva deciziei nr. 190A/28.04.2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, exclusiv referitor la modalitatea în care, judecând pricina în fond, aceasta a soluționat capătul de cerere în despăgubiri bănești de 709.500 RON pentru lipsirea de folosință a terenului intravilan în suprafață de 750 m.p situat în județul Prahova, calculate de la 15.12.2007 și până la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea sa în contradictoriu cu pârâta D., iar nu și cu privire la modalitatea de soluționare a cauzei în privința celorlalte petite ale acțiunii inițiale modificate sau cu privire la ceilalți pârâți.

Răspunzând motivelor de recurs, pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a arătat că în mod greșit instanțele de fond au considerat că dreptul de uz și servitute asupra terenului proprietatea reclamantului este gratuit, prin interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 86-90 din Legea nr. 351/2004.

Sub acest aspect, instanța de recurs a constatat că raportul juridic litigios în legătură cu folosința terenului proprietatea reclamantului, în suprafață de 750 m.p situat în județul Prahova a debutat în anul 2006, când reclamantul a devenit proprietar, prin efectul moștenirii.

La acea dată era în vigoare Legea nr. 351/2004, care reglementa exercitarea dreptului de uz și servitute în favoarea concesionarilor din domeniul gazelor asupra terenurilor sau bunurilor aflate în proprietate publică sau privată persoanelor fizice ori juridice, drept conceput de lege pentru executarea intervențiilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităților din domeniul gazelor naturale, sau pentru asigurarea normalei funcționării a acestora. Aceste drepturi au ca obiect utilitatea publică stabilită conform art. 23 din lege, au caracter legal și se exercită pe toata durata de viață a capacității respective.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut însă că instanțele de fond nu au avut în vedere că la 01.10.2011 au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și că, din nevoia de armonizare a legislației, intrarea în vigoare a C. civ. a fost însoțită de abrogarea tuturor actelor normative speciale sau complementare preexistente care contraveneau reglementărilor sale. Astfel, prin dispozițiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011 privitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, au fost abrogate dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, instanțele de fond nu au avut în vedere că începând cu data menționată, 01.10.2011, legea sub imperiul căreia au tranșat raportul litigios nu mai era in vigoare, dar și că ulterior, prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale, Legea nr. 351/2004 a fost abrogată în totalitate.

Totodată, potrivit art. 5 alin. (2) al Legii nr. 71/2011, dispozițiile C. civ. se aplică și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea și capacitatea persoanelor, căsătorie, filiație, adopție, obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații subzistă și după intrarea în vigoare a C. civ.

Ca urmare, instanța de recurs a reținut că este necesar ca, dând efectivitate principiului aplicării imediate a legii noi statuat și prin art. 6 alin. (5) și (6) C. civ., instanța de apel, cu prilejul rejudecării, să analizeze incidența art. 621 C. civ., care reglementează limitele legale aduse dreptului de proprietate particulară prin exercitarea dreptului de trecere pe acesta a utilităților publice, cu condiția acordării de despăgubiri titularului dreptului afectat de aceste limitări, dar și incidența dispozițiilor art. 625 din același cod, care arată că îngrădirile cuprinse în secțiunea corespunzătoare a codului se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri.

Totodată, din perspectiva noii reglementări, este justificat a fi realizată în rejudecare distincția între noțiunile juridice de servitute și uz - veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate - pe de-o parte și cea de limitare a dreptului de proprietate determinată prin suprapunerea materială asupra aceluiași bun (totală sau parțială) a dreptului de proprietate publică în concurs cu dreptul de proprietate privată, pentru corecta stabilire a situației de fapt în litigiul dedus judecății.

În ceea ce privește delimitarea pretenției pentru durata de timp cuprinsă între 15.12.2007, dată de la care reclamantul a pretins despăgubire, și până la data intrării în vigoare a C. civ., dând efectivitate principiului tempus regit actum, Înalta Curte a apreciat că în mod corect instanța de apel s-a raportat la incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 351/2004, respectiv, art. 86-90 din această lege.

Astfel, începând cu perioada arătată, reclamantului, titular al dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 750 m.p situat în județul Prahova, i s-a impus o limitare pentru o suprafață totală de 570 mp, reprezentată de zona ocupată de conductele de gaze exploatate de către D., precum și pentru zona de protecție inclusă în distanța de siguranță. Această limitare constă în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, ori pentru plantarea plantelor cu rădăcini adânci, deși terenul se află în zona intravilană a orașului Sinaia.

Această interdicție plasată în sarcina proprietarului semnifică o limitare a dreptului său de proprietate, o ocupare continuă a terenului pe durata existenței rețelei cu privire la această suprafață, deși, teoretic, reclamantul se bucură de toate atributele proprietății. Dincolo de aparențe, această limitare afectează în realitate însăși substanța dreptului de proprietate(în acest sens, a se vedea Cauza Vergu împotriva României, hotărârea din 11.01.2011). Mergând pe argumente date de prevalența Convenției în ordinea de drept intern și a jurisprudenței CEDO în materie, la care chiar instanța de apel face referire, atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un echilibru just între cerințele interesului general și imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, inclusiv, măsurile care privează o persoană de proprietatea sa (cauza M. Atanasiu împotriva României, hotărârea din 12.10.2010).

Pentru a aprecia această conduită trebuie verificate nu numai existența, în concret, a modalităților de despăgubire aplicate, ci și subordonarea lor scopului reparator comparativ cu natura interesului general ocrotit. Chiar dacă s-a acceptat că statul are dreptul de a reduce foarte mult nivelul acestor reparații, mijloacele legale opuse trebuie să fie nu doar apte să justifice proporționalitatea anterior amintită, dar și să prezinte un mecanism coerent și consecvent de soluționare a acestor limitări.

De aceea, chiar plecând de la aceste concepte, considerentele expuse în decizia nr. 856/2006 a Curții Constituționale, nu exclud că instanțele au căderea de a aprecia cazual asupra încălcării dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social și dacă răspunde unei utilități publice și dacă, potrivit considerentelor anterioare, păstrează un echilibru just între cerințele interesului general și imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate.

Înalta Curte arată că dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, teza I, au in vedere nu o servitute ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o servitute legală echivalentă limitării dreptului de proprietate particulară pe toată durata amplasamentului, o restrângere impusă proprietarului, așa cum a reținut și instanța de apel.

Acest aspect este suficient pentru a demara în cauză analiza de compatibilitate a măsurii restricției cu interesul public și caracterul rezonabil al mijloacelor folosite, precum și existența în concret a unui mecanism coerent și consecvent de rezolvare echitabilă a acestor limitări.

Instanța de apel trebuie să cerceteze și dacă la data dobândirii dreptului de către autorii acestuia, conductele de gaze erau deja amplasate pe teren, pentru a evalua dacă acest drept la despăgubire a putut face obiectul transmiterii, pe cale de succesiune.

Pentru toate argumentele suscitate, recursul a fost admis, iar decizia a fost casată, cu consecința trimiterii cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului în limitele arătate.

Reluând judecata, prin decizia civilă nr. 507 A/27 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1221/3 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că la data cumpărării terenului de către bunicii reclamantului în anul 1956, terenul era deja grevat de sub traversarea unei conducte de gaz încă din anul 1951, conform adresei emisă de către pârâtă în rejudecare.

Ca urmare, reclamantul a dobândit terenul prin moștenire grevat de sarcina traversării conductei de gaz.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei și admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtului D. S.A. la plata de despăgubiri în cuantum de 1472/lună de la data de 01.10.2011, pe toată durată de existența conductelor pe terenul proprietatea sa.

În susținerea criticilor de nelegalitate și netemeinicie invocate, reclamantul a susținut că instanța de apel nu a luat în considerare tot probatoriul administrat în cauză, respectiv întâmpinarea depusă inițial de către pârâtă la 11.11.2011, din care rezultă că prima conductă Dn400 Km 5 Predeal - platou Izvor Sinaia poziția 64 din acordul de concesiune - nr. x-anul punerii în funcțiune este 1958. De asemenea în documentul intitulat "precizări la raportul de expertiză din 15.12.2012" pârâta arată din nou în mod expres că anul punerii în funcțiune a conductei DN 400(DN 500- în zona) stâlp 89 Posada Nedelea tronson Km. 5 Predeal - platou Izvor Sinaia este 1958, figurând la poziția 64 nr. x în acordul de concesiune. Ca urmare conducta nu era amplasată pe teren în anul 1956 când bunicul său a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului. Totodată, a criticat decizia sub aspectul neacordării de eficiență de către instanța de apel a dezlegărilor de drept din decizia de casare.

Prin decizia civilă nr. 201/14.02.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia și a trimis causa spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a reținut că instanța de apel nu a suplimentat probatoriul pentru a stabili dacă terenul în litigiu era grevat de limitările impuse prin traversarea conductelor de gaz și la momentul dobândirii proprietății de către autorii reclamantului.

De asemenea, aceeași instanță nu a luat în considerare dezlegările de drept din prima decizie de casare, respectiv decizia nr. 189 din 27.01.2015 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție referitoare la aplicarea legii civile în timp și aplicarea normelor de drept internațional raportului juridic dedus judecății.

Prin decizia nr. nr. 131A din 9 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat apelantul reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1221/03.06.2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în dosarul nr. x/2011 în contradictoriu cu intimatul chemat în garanție S.C. B. S.A. București și intimații pârâți D. S.A. Mediaș și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A schimbat în parte sentința și a admis acțiunea precizată în raport de pârâta D. S.A. Mediaș.

A obligat-o pe pârâta D. S.A. Mediaș să plătească reclamantului suma de 111.872 RON despăgubiri pe perioada 01. X.2011 - 01. II.2018 și în continuare câte 1.472 RON lunar pe toată durata menținerii utilităților (conductelor) pe terenul proprietatea reclamantului.

A obligat pârâta să plătească reclamantului și suma de 34.000 RON cheltuieli de judecată reduse, conform art. 276 C. proc. civ.

Curtea de apel, a reținut următoarele:

Cu titlu preliminar, se constată că într-adevăr, prin întâmpinarea depusă de către pârâtă pentru termenul de judecată din 14 noiembrie 2011, aceasta a arătat în mod expres că prin Hotărârea Guvernului nr. 668/2002 a fost aprobat Acordul de concesiune a conductelor magistrale…aferente sistemului național de transport gaze naturale și a activității de operare a D. încheiat între Agenția Națională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) în calitate de concendent și D. S.A. Mediaș în calitate de concensionar, acord în a cărui anexă sunt înscrise și conductele de gaze naturale care subtraversează zona în care se află localizat terenul reclamantului, respectiv:

- Dn Gura Diham - Platoul Izvor Sinaia: poziția 11 din Acordul de concesiune; nr. x, anul punerii în funcțiune 1973;

- Dn Valea Cerbului - Platou Izvor Sinaia: poziția 31 din Acordul de concesiune; nr. x; anul punerii în funcțiune 1996:

- Dn 400 Km. 5 Predeal - Platou Izvor Sinaia: poziția 64 din Acordul de concesiune, nr. x; anul punerii în funcțiune 1958;

De asemenea, în precizările depuse de către aceeași pârâtă la raportul de expertiză, aceasta a arătat că anul punerii în funcțiune a conductei de gaze naturale Dn 400 (Dn 500 în zonă) stâlp 89 Posada Nedelea este anul 1958 și că aceasta face parte din domeniul public al statului la poziția 64, nr. x. De asemenea, referitor la conducta de transport gaze naturale Dn 500 Colibri pct. B București, tronson Valea Cerbului - Platoul Izvor Sinaia a indicat ca an al punerii în funcțiune 1956 cu reparație capitală în 1996 și înscrisă în domeniul public al statului poziția 31, nr. x.

Cu toate acestea, în Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 668/20 iunie 2002 privind aprobarea Acordului de Concesiune încheiat între Agenția Națională pentru Resurse Minerale și Societatea Națională de Transport Gaze Naturale aflată în copie din dosarul nr. x/2011 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, depusă și în prezenta rejudecare în apel, în aceeași formă, apare alt cod de clasificare, respectiv X poziția 30 pentru o conductă indicată ca fiind ST 216 Valea Cerbului cu an de punere în funcțiune 1951 și nu x poziția 64. De asemenea, la nr. x apare înscrisă conducta Valea Cerbului Platou Izvor cu an de punere în funcțiune 1996, iar conducta de la nr. x Valea Cerbului Platou Izvor Sinaia apare cu an de punere în funcțiune 1973.

În raport de inadvertențele din întâmpinări și copiile din Acordul de Asociere, se apreciază că prima conductă cu nr. x din Valea Cerbului Platou Izvor a fost pusă în funcțiune în anul 1956 cu reparație capitală în 1996, iar conducta Dn 400 (Dn 500 m., zonă stâlp 89 Posada Nedelea de la nr. x poziția 64 cu privire la care pârâta nu a depus anexa, este dată în funcțiune în anul 1958, cum însăși aceasta a susținut în cele două înscrisuri enumerate mai sus. Conducta de la nr. x ST 216 poziția 11 Valea Cerbului pusă în funcțiune în anul 1951, nu formează obiectul litigiului conform probelor administrate până în prezent. Cea de a treia conductă Dn 700 Gura Diham Platou Izvor Sinaia de la nr. x este pusă în funcțiune în anul 1973.

Din contractul de vânzare cumpărare încheiat la 23.01.1956 în baza procesului-verbal nr. x/46 din 23.01.1956 de către Notariatul de stat al Raionului Câmpina, care a fost transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. 89 din 2.02.1956, rezultă că autorii reclamantului G. și H. au cumpărat de la I. și J., suprafața de 750 m.p. teren situat în orașul Sinaia, ce formează lotul nr. 14 B din parcela Vârful cu Dor, raionul Câmpina, Regiunea Ploiești. Terenul a fost vândut ca fiind liber de sarcini.

Ca urmare a situației de fapt constatate mai sus, se reține că reclamantului i s-a transmis prin moștenire, în baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x de la 30.03.2006 de către Biroul Notarului Public C., dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu grevat de sarcini, respectiv de servitutea de trecere a celor trei conducte de gaz metan, după cumpărarea acestuia de către bunicii săi, la începutul anului 1956.

În al doilea rând, urmează a lua în considerare dezlegările de drept date de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 189/27.01.2015, în sensul că art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, care stabilește că pe toată durata de amplasare a rețelelor de gaze naturale, administrarea acestora se face cu titlu gratuit, nu este aplicabil raportului juridic dedus judecății, referitor la pretențiile formulate începând cu data de 01.10.2011.

Aceasta întrucât prin art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011 privitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea Gazelor nr. 351/2004, au fost abrogate.

În această situație au devenit incidente prevederile art. 6 alin. (6) C. civ., cât și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., conform cu care dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din ….raporturile de proprietate, inclusiv regimul juridic al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Într-o astfel de situație se află raportul juridic dedus judecății, de vreme ce situația juridică generată de grevarea terenului proprietatea reclamantului cu cele trei conducte, este una continuă, subzistând și în prezent, dar și pentru viitor pe toată durata de funcționare a conductelor.

Prin art. 621 alin. (1) din Noul C. civ. aplicabil raportului juridic dedus judecății, este instituit dreptul de trecere pentru utilități în sensul că proprietarul este obligat să permită trecerea pe fondul său a rețelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau alte asemenea, a canalelor și a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum și a oricăror alte instalații sau materiale cu același scop.

Textul de lege susmenționat instituie o servitute administrativă de trecere nu în interes privat ci în interes public, în favoarea autorităților publice competente sau a celor cărora li s-a acordat dreptul de a realiza asemenea rețele edilitare.

Conform art. 625 din C. civ., îngrădirile cuprinse în prezenta secțiune se completează cu dispozițiile legale speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri.

În speță, este incidentă și Legea nr. 123/2012, privind energia electrică și gazele naturale care a abrogat în totalitate Legea nr. 351/2004 și care instituie prin art. 109 un drept de uz și de servitute legală de trecere subterană, de suprafață sau aeriană în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale pe toată durata lucrărilor de dezvoltare, reabilitare, modernizare, respectiv de exploatare și întreținere a capacităților din sectorul gazelor naturale asupra terenurilor proprietate publică sau proprietate privată, a persoanelor fizice sau juridice.

Conform art. 113 alin. (1) și (2) din aceeași lege drepturile de uz și de servitute au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal, iar conținutul acestora este prevăzut la art. 109 și se exercită fără înscriere în cartea funciară.

Atât dispozițiile din art. 621 alin. (2) din C. civ., cât și dispozițiile art. 109 și 113 alin. (1) și (2) din legea nr. 123/2012, se înscriu în limitele legale de exercitare a drepturile de proprietate privată asupra terenurilor, instituind o servitute de trecere și de uz în favoarea concesionarilor rețelelor de gaz metan, fiind apreciate de către legiuitor ca fiind de utilitate publică.

Aceste limite sunt admisibile în raport de dispozițiile art. 555 din C. civ., conform cu care proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun, în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. În condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalități și dezmembrăminte, după caz. De asemenea prin art. 556 alin. (2) din C. civ. se stipulează că prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate.

Conform art. 44 alin. (1) din Constituția României, dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

Din concluziile raportului de expertiză și completarea la acesta întocmit de expert tehnic judiciar în specialitatea topografie E. cu planul de situație anexat, rezultă că cele trei conducte de gaze menționate mai sus, ocupă din suprafața de 760 m.p. teren proprietatea reclamantului, o suprafață de 570 m.p., iar diferența de 190 m.p. teren se află în zona de siguranță a conductelor, respectiv 200 m. de o parte și cealaltă a tronsonului. Pentru această din urmă suprafață de teren este obligatorie obținerea avizului scris al operatorului pentru edificarea oricărei construcții. Pe suprafața de 570 m.p. teren nu poate fi construită nici o clădire.

În raport de această situație de fapt, necontestată de către pârâtă și de dispozițiile legale susmenționate, se reține că întregul teren proprietatea reclamantului este afectat de dreptul de servitute de trecere instituit prin lege în favoarea pârâtei pentru cele trei conducte proprietatea acesteia.

Conform art. 44 alin. (5) din Constituția României, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.

În aplicarea acestui text constituțional, prin art. 621 alin. (3) din C. civ., se prevede că în toate cazurile (de instituire legală a dreptului de trecere pentru utilități, deci inclusiv cele pentru conductele de gaz), proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba despre utilități noi, despăgubirea trebuie să fie și prealabilă.

În baza textelor legale susmenționate, reclamantul este îndrituit să primească despăgubiri juste, pentru limitarea dreptului său de proprietate în condițiile în care nu poate folosi terenul după bunul său plac, respectiv nu poate edifica construcții pe acesta, fiind practic lipsit de folosința sa, pe toată durata existenței celor trei conducte

Îndreptățirea sa la primirea de despăgubiri juste rezultă și din prevederile art. 113 alin. (3) și (4) din Legea nr. 123/2012, conform cu care în scopul acordării de indemnizații și despăgubiri juste aferente exercitării drepturilor de uz și de servitute, titularii de licențe și autorizații încheie cu proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz și de servitute o convenție cadru al cărei conținut este stabilit prin hotărâre de guvern. Titularii de licențe și autorizații sunt obligați să procedeze la încheierea convențiilor cadru prevăzute la alin. (3), în termen de 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectați.

De asemenea, prin art. 123 alin. (7) din lege se stipulează că în cazul în care părțile nu se înțeleg, cuantumul despăgubirii se stabilește prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească.

Faptul că prin art. 3 și 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1240 din 12.12.2012, dată în aplicarea Legii nr. 123/2012, se limitează dreptul la despăgubiri doar pentru obiectivele din domeniul gazelor naturale realizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, nu-l poate lipsi pe reclamant de dreptul la despăgubire instituit prin art. 44 din Constituția României, art. 621 alin. (3) din C. civ. și prin art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012.

Aceasta întrucât o hotărâre de guvern nu poate fi contrară Constituției României, dispozițiilor din C. civ. și nici nu poate depăși cadrul dispozițiilor din legea specială pe care o explicitează.

În baza textelor legale suscitate reclamantul este titularul unui bun, respectiv a unui drept de creanță sub forma unei speranțe legitime pentru lipsa de folosință a terenului, de câte 1472 RON/lună, respectiv de 111.872 RON cu titlu de despăgubiri pentru perioada 01.10.2011 - 01.02.2018 și în continuare a câte 1472 RON lunar pe toată perioada menținerii utilităților (conductelor) pe terenul proprietatea sa.

Acordarea dreptului de despăgubiri se justifică și în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform cu care orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Aceasta întrucât în mod practic pârâta ocupă terenul proprietatea reclamantului în baza unui drept de servitute, de trecere și uz instituit prin Legea nr. 123/2013, ceea ce reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului său de proprietate, cum s-a statuat și într-o cauză similară, respectiv cauza Vergu împotriva României din 11.01.2011.

Această ingerință respectă principiul legalității care presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor.

Cu toate acestea, nu este respectat echilibrul între exigențele interesului general al comunității și cerințele obligatorii ale respectării drepturilor individuale,din punctul de vedere al tezei a II-a a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, atâta vreme cât pârâta refuză să-i recunoască reclamantului dreptul la acordarea de despăgubiri pentru limitarea exercițiului dreptului său de proprietate.

În acest sens, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile care privează o persoană de proprietatea sa. Curtea trebuie să verifice dacă din cauza acțiunii sau inacțiunii statului, persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, căci scopul convenției este să protejeze drepturi concrete și efective și nu iluzorii.

Aceste principii nu permit afectarea drepturilor private, în așa măsură încât titularii lor să fie lipsiți aproape complet atât de exercițiul lor, cât și de lipsa de despăgubiri în compensație, pentru limitarea dreptului lor de proprietate.

Așa fiind și în raport de jurisprudența din materia aplicării art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care are prioritate în aplicare în raport de dreptul intern conform art. 20 alin. (1) și (2) din Constituția României, reclamantului i se cuvin despăgubirile menționate mai sus, astfel cum au fost evaluate prin raportul de expertiză și completarea la acesta.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" S.A. Mediaș, invocând în drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motive care au fost recalificate de către instanță în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a arătat că instanța a făcut o greșită reținere a situației de fapt în ce privește momentele la care au fost puse în funcțiune cele trei conducte de gaze care traversează terenul reclamantului.

În raport de momentul punerii în funcțiune și de dispozițiile legii nr. 351/2004, forma în vigoare la data introducerii acțiunii, dreptul de restrângere a folosinței imobilului se realizează cu titlu gratuit.

Totodată, s-a prevăzut în sarcina concesionarului de transport, obligația de a acorda despăgubiri pentru prejudiciile produse cu ocazia unor lucrări de reabilitare, retehnologizare, exploatare și întreținerea conductelor.

Terenul proprietatea reclamantului a fost dobândit grevat de această sarcină iar prin lege s-au adus limitări ale dreptului de proprietate cu caracter gratuit.

Dispozițiile legale cuprinse în art. 90 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 351/2004 și art. 109 și următoarele din Legea nr. 123/2012 gazelor, nu se interpretează în sensul că, s-a dorit condiționarea vreunuia dintre drepturile prevăzute de lege în favoarea concesionarului, de obținerea unui acord al proprietarului și de stabilirea acordării unor măsuri compensatorii (reparatorii), cu atât mai mult cu cât ne aflăm în ipoteza reglementarii unui domeniu ce a fost declarat, în mod expres, ca fiind un domeniu de interes național în cadrul căruia sunt reglementate activități specific de interes național.

În acest sens, prin Deciziile nr. 200/2005, nr. 230/20S6, nr. 98/2007 și nr. 1188/2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că, în general, pentru solicitarea acestor despăgubiri se pleacă de la o premisă greșită și se face abstracție de dispozițiile art. 44 din Constituție, care la alin. (7) prevede: "dreptul de proprietate obliga la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului".

Aceste dispoziții legale sunt în consonanță cu cele cuprinse în art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție și instituie obligația statului de a asigura "protejarea intereselor naționale în activitatea economic, financiară și valutară".

Sintetizând, drepturile de uz și servitute legală sunt gratuite și determinate în timp, condiționate de durata de viață a capacităților respective și nu se pune problema recompensării proprietarilor afectați pentru simpla exercitare a acestor drepturi, cu alte cuvinte, societatea nu este obligată la o contraprestație în schimbul exercitării acestor drepturi.

Articolele de lege care generează aceste drepturi au fost atacate, susținându-se că sunt neconstituționale, însă, Curtea Constituțională și-a păstrat practica în sensul că a respins excepțiile de neconstituționalitate invocate.

D. S.A. Mediaș este de acord să plătească despăgubiri proprietarilor de terenuri afectate de D., dar în condițiile stricte prevăzute de legislația specială - Legea nr. 351/2004 și Legea nr. 123/2012, modificată și completată - doar dacă, într-adevăr, s-au produs pagube.

Stabilirea pagubei și, în mod corelativ, a despăgubirilor, poate interveni doar post factum, orice referire la acest moment la un cuantum determinat contravenind principiilor de drept conform cărora prejudiciul trebuie să fie actual, nu eventual, deci trebuie să se fi produs.

În ceea ce privește dezlegările de drept date de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 189/27.01.2015, în sensul că art. 99 alin, 2, teza a II-a din Legea nr. 351/2004, care stabilește că pe toata durata de amplasare a rețelelor de gaze naturale, administrarea acestora se face cu titlu gratuit, nu este aplicabil raportului juridic dedus judecății, referitor ia pretențiile formulate începând cu data de 01.10.2011. Instanța de apel greșit le-a interpretat, motivat de faptul că nu a ținut seama de succesiunea actelor normative speciale în domeniul gazelor naturale. Pentru o perioadă de 9 luni de zile, dispozițiile referitoare la gratuitatea servituții instituite prin art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 au fost abrogate la data de 01.10.2010, prin art. 230 alin. (1) lit. "z" din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009. Prin Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, este abrogată în întregime Legea nr. 351/2004, dar au fost aduse și reglementări noi în domeniul gazelor naturale.

La data de 16.07.2012 a fost adoptată Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial numărul 485 din data de 16 iulie 2012, lege care reinstituie gratuitatea dreptului de servitute și de uz din vechea lege a gazelor nr. 351/2004.

Având aceste modificări legislative referitoare la exercitarea dreptului de uz și de servitute, reclamatul ar fi îndreptățit să primească dezdăunări, pentru lipsa de folosință a terenului, numai pe perioada de timp în care gratuitatea dreptului de uz și de servitute a fost abrogată 01.10.2011-19.07.2812.

Dispozițiile noii legi a energiei electrice și a gazelor naturale, Legea nr. 123/2012 (lege specială în raport cu C. civ.), exclud aplicarea dispozițiilor C. civ. privind dreptul în sine al reclamantei de a exercita toate prerogativele conferite de din asemenea drept asupra terenului în litigiu.

Noua lege energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, prin art. 108 - 113, reglementează drepturile concesionarului, respectiv: Dreptul de uz și dreptul de servitute; Dreptul de uz pentru executarea lucrărilor; Dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a obiectivului/sistemului; Dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafață sau aeriană; Exercitarea drepturilor de uz și de servitute și Dreptul de a obține restrângerea sau sistarea activităților.

Potrivit noilor dispoziții legale (art. 109 - 113 din Legea nr. 123), Transgaz, în cazul în care va efectua intervenții, reparații, revizii, modificări la cele trei conducte amplasate pe terenul în cauză, va trebui să acorde proprietarului indemnizații și despăgubiri juste aferente exercitării drepturilor de uz și de servitute.

Cuantumul despăgubirilor se vor stabilii prin acordul părților sau, în cazul în care părțile nu se înțeleg, prin hotărâre judecătorească.

Reținerea Curții de Apel București cu privire la îndreptățirea reclamantului de a primi despăgubiri juste în baza art. 113 alin. (3) și (4) din Legea nr. 123/2012, conform cu care în scopul acordării de indemnizații și despăgubiri juste aferente exercitării drepturilor de uz și de servitute, titularii de licențe și autorizații încheie cu proprietari terenurilor afectate de exercitarea dreptului de uz și de servitute o convenție cadru al cărei conținut este stabilit prin hotărâre de guvern, este greșită.

Dispozițiile art. 113 alin. (3) și (4) din Legea nr. 123/2012 și H.G. nr. 1240/2012 nu sunt aplicabile prezentei spețe.

Potrivit art. 3 și 4 din H.G. nr. 1240/2012, pot solicita încheierea unei convenții în condițiile art. 113 din Legea nr. 123/2012, numai:

Titularii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor necesare realizării de obiective/sisteme din domeniul gazelor naturale, după intrarea în vigoare a H.G. nr. 1240/2012;

Titularii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pe care au fost realizate obiective/sisteme în domeniul gazelor naturale după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012.

Din starea de fapt existentă rezultă că reclamantul apelant nu se încadrează în niciuna din aceste situații, cele trei conducte de transport gaze naturale fiind realizate cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012 și a H.G. nr. 1240/2012.

Conform prevederilor art. 113, alin. (5) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale "Dacă cu ocazia intervențiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparații, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii". Reiese cu claritate și fără nici un echivoc, din conținutul textului de lege redat, că obligativitatea D. S.A. de a acorda despăgubiri este supusă unei condiții suspensive, respectiv aceea de a produce pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor D. cu ocazia intervențiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparații, etc., Ori, întrucât în perioada pentru care reclamantul a solicitat despăgubiri, D. S.A. nu a efectuat nici o lucrare, intervenție, etc. pe terenul acestuia și, ca atare, nu s-a îndeplinit condiția suspensivă de producere a unei pagube, hotărârea instanței privind despăgubirea apelantului - reclamant nu are niciun temei legal.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar se constată că aspectele privind momentele la care au fost puse în funcțiune cele trei conducte de gaze sunt chestiuni de fapt care au fost reținute de către instanță în baza dovezilor care au fost apreciate și nu mai pot face obiect de control al instanței de recurs, întrucât privesc temeinicia și nu legalitatea hotărârii.

De asemenea se constată că prin decizia nr. 189/27.01.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat în mod definitiv că începând cu data de 01.10.2011 au fost abrogate dispozițiile art. 90 alin. (2) din legea gazelor nr. 351/2004 iar ulterior prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale, Legea nr. 351/2004 a fost abrogată în totalitate.

De asemenea s-a statuat că pentru durata de timp cuprinsă între 15.12.2007, dată de la care reclamantul a pretins despăgubirea, și până la data intrării în vigoare a C. civ. au fost incidente dispozițiile art. 86-90 din Legea nr. 351/2004, privind caracterul gratuit al limitărilor dreptului de proprietate, constând în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, ori pentru plantarea plantelor cu rădăcini adânci, deși terenul se află în zona intravilană a orașului Sinaia.

Toate aceste statuări ale instanței de recurs au caracter obligatoriu, conform dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. și au fost respectate de către instanța de apel și nu mai pot face obiect de analiză în prezentul recurs.

Criticile privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 351/2004, prin raportare și la deciziile Curții Constituționale sunt nefondate întrucât instanța de apel a soluționat cauza pe un alt temei juridic, reținând că Legea nr. 351/2004 nu este incidentă în cauză raportat la cele statuate cu caracter obligatoriu de către Înalta Curte .

Susținerea recurentei că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012 s-a prevăzut din nou gratuitatea dreptului de servitute și de uz din vechea lege a gazelor nr. 351/2004 iar instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii nu este fondată.

Se constată, că Înalta Curte a statuat prin decizia de casare că trebui făcut distincție între noțiunile juridice de servitute și uz - veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate - pe de o parte și cea de limitare a dreptului de proprietate determinată prin suprapunerea materială asupra aceluiași bun (totală sau parțială) a dreptului de proprietate publică în concurs cu proprietatea privată.

S-a statuat că drepturile concesionarului au în vedere nu o servitute ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o servitute legală echivalentă limitării dreptului de proprietate particulară pe toată durata amplasamentului, o restrângere impusă proprietarului.

Instanța de apel a reținut în mod legal că în cauză atât dispozițiile art. 621 alin. (2) C. civ., cât și dispozițiile art. 109 și 113 alin. (1) și 212 din Legea nr. 123/2012 se înscriu în limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate, limitările exercitării prerogativelor dreptului de proprietate fiind permise și admisibile în condițiile art. 555 și art. 556 alin. (2) C. civ.

În respectarea dispozițiile art. 44 din Constituția României, prin art. 621 alin. (3) din C. civ. s-a prevăzut că în toate cazurile de limitare ale dreptului de proprietate, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste.

Despăgubirea se acordă atât pentru utilitățile noi cât și pentru cele vechi, cu mențiunea că pentru utilitățile noi, despăgubirea trebuie să fie și prealabilă.

În mod legal a reținut instanța că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 și 4 din H.G. nr. 1240/2012 și prin care s-a limitat dreptul la despăgubiri doar pentru obiectivele realizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, întrucât o hotărâre de guvern nu poate fi contrară Constituției și C. civ. și nici nu