ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2740/2023

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2740/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 19 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 05.01.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. (fostă C.), solicitând să se dispună: obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 240.812 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat reclamantei, astfel: a) suma de 23.600 RON reprezintă lipsa de folosință a imobilului teren în suprafață de 500,69 mp situat în București, str. x, în perioada ianuarie 2015 - mai 2016; b) suma de 217.211 RON reprezintă diferența de preț în minus încasată de reclamantă prin vânzarea la data de 27 mai 2016 a terenului în suprafață de 500,69 mp situat în București; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 400.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin încheierea de ședință din 4 octombrie 2019, prima instanță a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, în ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru prejudiciile morale suferite de reclamantă anterior datei de 05.01.2015, respingând în rest excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.

La data de 14.09.2020, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să majoreze cuantumul obiectului cererii având ca obiect repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosință a imobilului teren în suprafață de 500,69 mp, situat în București, str. x, în perioada ianuarie 2015 - mai 2016, la suma de 61.960 RON, echivalentul sumei de 13.894 euro, având în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit de d-na expert D..

La data de 09.10.2020, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare a capătului de cerere având ca obiect plata de daune morale în cuantum de 400.000 RON, arătând că suma de 200.000 RON reprezintă despăgubiri solicitate pentru prejudiciile aduse demnității și onoarei reclamantei și suma de 200.000 RON reprezintă despăgubiri solicitate pentru prejudiciile aduse vieții private, de familie și sănătății.

Prin sentința civilă nr. 542 din 5 martie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta să plătească reclamantei următoarele despăgubiri: suma de 61.960 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului-teren situat în București, str. x, pentru perioada ianuarie 2015 - mai 2016; suma de 65.790 RON, reprezentând diferența de preț în minus încasată de reclamantă pentru vânzarea acestui imobil-teren; suma de 45.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile aduse vieții private, de familie și sănătății, suferite de reclamantă ulterior datei de 05.01.2015; suma de 45.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile aduse demnității și onoarei, suferite de reclamantă ulterior datei de 05.01.2015; a respins pretențiile reclamantei în ceea ce privește acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de aceasta anterior datei de 05.01.2015 ca fiind prescrise; a respins, în rest, pretențiile reclamantei ca neîntemeiate.

De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 9.663,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

În temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat pârâta la plata către stat a sumei de 1.852,90 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor apreciate întemeiate pentru care reclamanta a beneficiat de reducere prin încuviințarea ajutorului public judiciar; a arătat că, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale în cuantum de 1.107,72 RON rămân în sarcina statului.

Împotriva încheierii de ședință din 4 octombrie 2019 și a sentinței civile nr. 542 din 5 martie 2021, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a declarat apel pârâta B. S.A., care a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în principal ca prescrisă și în subsidiar ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1383 A din 7 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de către apelanta-pârâtă; totodată, a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 3.000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1383 A din 7 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel, București, secția a VI-a civilă, a formulat recurs pârâta B. S.A., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului în care instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocând nemotivarea hotărârii sub acest aspect și arătând că instanța de apel a folosit un raționament care se bazează pe lămurirea incompletă a situației de fapt.

Recurenta a susținut, în esență, că instanța de control judiciar nu a oferit un raționament propriu și complet în ceea ce privește modul de soluționare al prescripției extinctive, întrucât, la filele x din decizie, curtea de apel fie redă aspectele reținute de instanța de fond, fie doar menționează în mod nemotivat că dreptul la acțiune nu ar fi prescris, fără a arăta, însă, care este momentul la care intimata-reclamantă a cunoscut paguba și persoana care răspunde de ea și nu a precizat în mod concret de ce acest moment ar fi ulterior datei de 05.01.2015.

A mai arătat recurenta că, potrivit sentinței tribunalului, obligația B. de a muta conducta s-ar fi născut la 08.10.2012, astfel că, în opinia sa, termenul de prescripție ar trebuit să curgă tot de la acel moment și s-ar fi împlinit la 08.10.2015, dreptul de creanță fiind deci prescris la data introducerii cererii de chemare în judecată, aspect care însă nu a fost analizat de către instanța de apel.

În realitate, însă, dreptul material la acțiune al reclamantei s-a născut în anul 2007, atunci când intimata a cunoscut existența conductei, neexistând niciun impediment pentru ca aceasta să sesizeze instanțele judecătorești cu o acțiune în despăgubiri.

Instanța de apel nu a precizat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și nu a motivat în concret din ce cauză acțiunea este formulată cu respectarea acestuia.

De asemenea, nu a lămurit în mod complet situația de fapt, aspect care impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu atât mai mult cu cât efectul devolutiv al apelului impunea aceste lămuriri din partea instanței de apel.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost soluționată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958.

Astfel, recurenta a arătat că, încă din luna mai 2007, intimata-reclamantă a început să o notifice pentru mutarea conductei de gaze, considerând că aceasta îi produce prejudicii și subliniind că, anterior demarării prezentului litigiu, au mai existat trei dosare înregistrate de intimata-reclamantă referitor la existența conductei de gaze.

Din perspectiva art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, pentru determinarea momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, trebuia determinat momentul de la care intimata trebuia să cunoască paguba, precum și persoana care răspunde de ea.

Or, a susținut recurenta, este evident că intimata a cunoscut ambele aspecte începând cu luna mai 2007, iar cel mai târziu începând cu luna octombrie 2012, atunci când s-a dispus anularea Hotărârii CGMB care înființa strada x, perspectivă din care dreptul material la acțiune pentru pretinsele despăgubiri este prescris.

Recurenta a mai susținut că fapta ilicită invocată de intimată este o faptă unică și produce un potențial prejudiciu la un anumit moment, respectiv în ziua în care lucrările ar fi trebuit efectuate. Faptul că neexecutarea unei obligații de "a face" se perpetuează în timp nu îi conferă un caracter de continuitate, în condițiile în care aceasta este o obligație care, în manifestarea sa materială, este cu executare uno ictu.

S-a considerat în mod greșit că intimata ar suferi în mod succesiv mai multe prejudicii, confundând întinderea în timp a prejudiciului unic cu producerea mai multor prejudicii.

Art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958 este aplicat în mod greșit de instanța de apel, întrucât textul de lege face referire la cunoașterea producerii pagubei și nu la cuantumul acesteia, de vreme ce evaluarea prejudiciului se va face pe cale judiciară.

Distincția între prejudiciul sigur și cel eventual este relevantă și aplicabilă în acest caz pentru determinarea legală a începutului cursului prescripției extinctive.

În ceea ce privește modul în care, prin decizia recurată, s-a dispus atragerea răspunderii civile delictuale a B. S.A., recurenta a invocat, de asemenea, incidența motivului de casate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a arătat că decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1357 din C. civ., întrucât nu există o faptă ilicită care să fi fost săvârșită cu vinovăție de B., iar neîntrunirea condițiilor privind răspunderea civilă delictuală arată că pârâta a fost sancționată în mod nelegal.

Recurenta a subliniat că motivul determinant pentru care instanța de apel a considerat că se impune atragerea răspunderii civile delictuale a B. este acela potrivit căruia decizia nr. 2650 din 21 iunie 2016 ar fi o hotărâre declarativă de drepturi.

A susținut recurenta-pârâtă că nu se poate stabili pe baza unor elemente ulterioare, cum ar fi pronunțarea unei hotărâri judecătorești la o lună distanță, dacă B. a acționat sau nu cu vinovăție și dacă a săvârșit o faptă ilicită. Instanța de apel s-a raportat în mod greșit la caracterul declarativ al deciziei nr. 2650 din 21 iunie 2016, care în niciun caz nu poate influența cu caracter retroactiv conduita subiectivă a B. în perioada 2006-2016.

Instanța de apel trebuia să facă propria analiză în ceea ce privește elementul vinovăție, prin raportare la momentul 27 mai 2016 (când intimata a vândut terenul), fără să se raporteze la decizia nr. 2650 din 21 iunie 2016, care a fost pronunțată o lună mai târziu.

Chiar dacă obligația B. de a muta conducta ar fi fost preexistentă, acest aspect are relevanță doar din perspectiva faptei ilicite, însă culpa, element distinct al răspunderii civile delictuale trebuia analizată în concret de către instanța de apel, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

A mai arătat recurenta că în cadrul deciziei atacate instanța de apel face în mod constant referire la considerentele deciziei 2650, fără să țină cont că aceasta nu a analizat răspunderea delictuală a B. S.A., cu toate elementele acestei instituții juridice, ci a dispus doar obligarea pârâtei la a muta conducta de gaze.

În luna mai 2016, când intimata a vândut terenul, raportul juridic dintre părți era guvernat de sentința nr. 6687 din 3 octombrie 2011, care nu prevedea nicio obligație în sarcina B. S.A. de a muta conducta de gaze, ceea ce arată lipsa culpei și a unei fapte ilicite în ceea ce o privește.

Prin urmare, raportat la perioada ianuarie 2015 - 27 mai 2016 (când intimata pretinde că a suferit prejudiciul), conduita recurentei nu era culpabilă, dat fiind că până la momentul 23.10.2017 (data pronunțării hotărârii nr. 511/2017 în recurs), decizia nr. 2650 din 21 iunie 2016 nu era executorie, recursul fiind suspensiv de executare în acest caz.

Chiar dacă în sarcina B. S.A. ar fi existat obligația de a muta conducta de gaze (începând cu momentul soluționării irevocabile a dosarului nr. x/2010). acest lucru nu ar însemna în mod automat că pârâta a săvârșit o faptă ilicită sau că a dat dovadă de vinovăție. Sub acest aspect, recurenta a susținut că niciodată, pe parcursul efectuării lucrărilor, nu a avut reprezentarea faptului că terenul este proprietate privată, de vreme ce s-a încrezut cu bună-credință în regimul juridic menționat în certificatul de urbanism.

Lipsa culpei și a faptei ilicite în ceea ce o privește pe B. rezultă și din faptul că până la data de 23.10.2017 recurenta nu a avut cum și unde să mute conducta de gaze naturale, în absența acordului exprimat anterior de către chemații în garanție din dosarul nr. x/2010 al Tribunalului București.

Prin Decizia nr. 2650 din 21 iunie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul București a dispus, printre altele, obligarea chemaților în garanție să permită executarea lucrărilor de deviere a conductei de gaze naturale, astfel încât, în mod greșit, instanța de apel consideră că "pârâta B. nu a încercat să obțină acordul proprietarilor vecini".

În lipsa acordului exprimat de aceste persoane, care nu exista până la data soluționării dosarului x/2010, nu se puteau efectua lucrări de modificare a traseului conductei de gaze naturale, acord care nu a fost amânat sine die, cum consideră instanța de apel, ci a fost analizat în același dosar în care s-a dispus obligarea B. la mutarea conductei.

Recurenta a mai susținut că decizia a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 621 alin. (3) C. civ., după cum în mod expres prevede art. 59 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., întrucât situația juridică din prezenta cauză s-a născut anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.

Chiar dacă s-ar trece peste încălcarea principiului neretroactivității, în cuprinsul deciziei, instanța de apel pune în mod greșit semnul egalității între despăgubirea stabilită de art. 621 alin. (3) C. civ. și prejudiciul aferent răspunderii civile delictuale.

Textul legal menționat nu reglementează răspunderea civilă delictuală și nu este aplicabil acestei instituții juridice, instanța de apel raportându-se la un articol de lege care nu se aplică prezentului litigiu. Art. 621 C. civ. reglementează situația în care conducta ar fî fost menținută pe terenul intimatei, iar acesta ar fi trebui să primească din partea B. o contraprestație anuală, raportat la faptul că B. a folosit terenul acesteia.

De vreme ce intimata a solicitat și a obținut mutarea conductei, nemaiexistând un raport juridic cu intimata în prezent, este evident că art. 621 alin. (3) nu poate fî aplicat pentru a justifica răspunderea civilă delictuală a B., care este reglementată de cu totul alte articole din C. civ.

Mai mult, în niciun caz despăgubirea menționată de art. 621 alin. (3) nu se referă la despăgubiri pentru neconstruirea unei case, despăgubiri pentru încasarea unui preț mai mic sau daune morale. Despăgubirea precizată de acest text legal se referă la contravaloarea folosinței unei părți din teren și nu ar putea depăși chiria anuală înmulțit cu numărul de ani în care a existat conducta, sumă care este evident mult mai mică.

De asemenea, din perspectiva aplicării art. 621 alin. (3), curtea de apel ar fi trebui să respingă pretențiile care reprezentau daune morale, diferența de preț, precum și aspectele referitoare la imposibilitatea de a construi o casă.

A mai susținut recurenta că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 alin. (2), art. 1351 alin. (3), coroborat cu art. 1353 din C. civ. având în vedere că în materia răspunderii civile delictuale culpa nu este prezumată și se impune a fi dovedită în concret, ceea ce însă nu s-a întâmplat în speță.

Chiar dacă în materia delictuală răspunderea este declanșată pentru "cea mai ușoară culpă", acest lucru nu echivalează cu o prezumție absolută de culpă, ci culpa se impune în continuare a fi dovedită de către persoana interesată. Curtea de Apel nu a analizat însă acest aspect din perspectiva răspunderii delictuale, ci doar a preluat raționamentul deciziei nr. 2650 din 21 iunie 2016.

În plus, în materia răspunderii delictuale, legiuitorul a prevăzut anumite cauze exoneratoare de răspundere care erau incidente în speță, astfel:

B. a procedat la exercitarea unor drepturi prevăzute de lege până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2010, perspectivă din care exercitarea acestor drepturi nu poate fi considerată ca fiind abuzivă și înseamnă o cauză exoneratoare de răspundere.

Instanța de apel a refuzat să aplice art. 1353 din C. civ., întrucât "după intrarea in vigoare a C. civ. B. ar fi trebui să plătească o despăgubire ceea ce nu s-a întâmplat", această reținere echivalând cu o greșită aplicare a legii.

În primul rând, despăgubirea prevăzută de art. 621 alin. (3) din C. civ. este o consecință a exercitării dreptului de servitute legală prevăzut de acest articol și de legea gazelor și nu reprezintă o condiție care trebuie îndeplinită anterior; despăgubirea nu trebuie achitată înainte de exercitarea dreptului, iar acest aspect nu prezintă relevanță din perspectiva culpei ci, ar putea cel mult să reprezinte o modalitate de evaluare a prejudiciului; oricum, art. 621 C. civ. nu se aplică în materia răspunderii civile delictuale.

În al doilea rând, intimata nu a cerut niciodată, în perioada în care conducta deținută de B. era amplasată pe terenul acesteia, ca B. să-i plătească despăgubirea prevăzută de art. 621 C. civ., ci a solicitat doar ca B. să mute conducta de gaze. Intimata, în calitate de creditor al obligației de plată a unei sume de bani, era persoana care trebuia să solicite acest lucru, iar B. ar fi putut fi sancționată doar dacă ar fi refuzat; instanța de apel a sancționat-o pe B. pentru pasivitatea intimatei, care nu a cerut decât mutarea conductei, ceea ce reprezintă, în opinia recurentei, o greșită aplicare a art. 1353 C. civ.

În al treilea rând, anularea hotărârii nr. 106, ulterior emiterii certificatului de urbanism și a edificării conductei, reprezintă cel puțin o situație de caz fortuit, conform art. 1351 alin. (3) din C. civ.

În al patrulea rând, nu s-a ținut cont de împrejurările concrete ale speței, raportat la caracterul esențial al rețelei de utilități, astfel cum impune art. 1358 din C. civ.. Ansamblul împrejurărilor în care s-au produs faptele, raportat la succesiunea evenimentelor și la momentul la care hotărârile judecătorești încep să producă efecte în materia desființării construcțiilor, arată că nu există o vinovăție în ceea ce o privește pe B..

Recurenta-pârâtă a mai susținut că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1381 alin. (3) C. civ. coroborat cu art. 1532 C. civ., având în vedere că prejudiciul pretins de intimată nu are caracter cert, și a art. 1371 din același cod, având în vedere că intimata ar fi putut ca prin propria fapta să diminueze cuantumul prejudiciului pretins.

Recurenta a susținut că instanța de apel a dispus obligarea sa la plata unui prejudiciu, exclusiv prin raportare la art. 621 din C. civ., fără să aibă în vedere că prejudiciul pretins de către intimată trebuie să aibă caracter cert.

Chiar dacă art. 621 C. civ. ar acorda dreptul la o despăgubire, intimata trebuia să dovedească faptul că reparația acordată de instanță se impune prin raportare la caracterul cert al daunei pretinse.

În acest sens, în continuarea art. 621 C. civ., instanța de apel trebuia să se raporteze și la art. 1532 C. civ., precum și la art. 1371 C. civ., adică să verifice în ce măsură sumele acordate cu titlu de despăgubire acoperă o daună certă și în ce măsura intimata nu ar fi putut să diminueze acest prejudiciu.

Redând dispozițiile art. 1381 alin. (3) și art. 1532 C. civ., recurenta a conchis că instanța de apel trebuia să evalueze în ce măsură reparația pentru "neconstruirea unei case" acoperă o situație certă, iar în măsura în care se observa că intimata nu a dovedit dincolo de orice dubiu, acest prejudiciu nu trebuia acordat.

Recurenta a susținut că nu poate fi privată de dreptul de a contesta caracterul cert al prejudiciului, atâta vreme cât în considerentele deciziei nr. 2650 nu s-a analizat răspunderea civilă delictuală. Intimata este partea care trebuie să dovedească că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale, iar caracterul cert al prejudiciului era o astfel de condiție.

De asemenea, s-a arătat că instanța de apel a refuzat să aplice art. 1371 alin. (1) din C. civ., tot prin raportare la art. 621 C. civ.

În realitate, în măsura în care era incident, art. 621 C. civ. trebuia aplicat împreună cu art. 1371 și nu cu ignorarea totală a acestui text de lege.

S-a mai susținut că prejudiciul pretins de intimată este cauzat și prin culpa acesteia, întrucât producerea acestuia putea fi evitată, astfel cum prevăd dispozițiile legale și cum a menționat și E. S.A prin corespondența purtată cu reclamanta.

În conformitate cu dispozițiile art. 96 din Legea 351/2004, reluate în reglementarea Legii nr. 123/2012 de prevederile art. 190, în cazul în care intimata ar fi dorit să construiască pe terenul pe care era amplasată conducta de gaze naturale, costurile generate de devierea conductei trebuiau să fie suportate de către aceasta.

În cazul în care s-ar fi constatat o situație juridică diferită, în sensul că instanța de judecată a dispus după 6 ani obligarea recurentei la mutarea conductei, intimata ar fi putut să solicite exclusiv contravaloarea acestor costuri de mutare a conductei și nu un pretins prejudiciu de o sută de ori mai mare.

Din această perspectivă, o eventuală vânzare a terenului la un preț sub cel al pieței reprezintă o consecință a refuzului intimatei de a suporta costul relocării conductei în perioada în care a fost proprietarul terenului.

Deci, despăgubirea la care se referă art. 621 C. civ., și care în mod constant a fost reținută de instanța de apel, se referă la costul relocării conductei de gaze și nu la diferența de preț, imposibilitatea de a construi o casă sau daune morale.

Dispozițiile art. 1534 C. civ. au fost ignorate de instanța de apel, iar, conform art. 1381 alin. (3) C. civ., art. 1534 se aplică și în materia răspunderii civile delictuale.

Prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/27.05.2016, încheiat între intimată și numiții F. și G., s-a prevăzut în mod expres că aceștia vor suporta costul relocării conductei cumpărătorii, ceea ce în mod suplimentar arată că prejudiciul nu ar putea depăși acest cost.

În ceea ce privește prejudicial moral, a arătat recurenta-reclamantă că decizia a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ., întrucât nu a fost analizat caracterul cert al acestuia, iar pe de altă nu există o legătură de cauzalitate între existența conductei de gaze și daunele morale pretinse de intimată.

Referitor la prejudiciul moral, a susținut recurenta că instanța de apel nu a făcut o analiză completă a situației expuse de părți și nu a analizat argumentele sale referitor la inexistența caracterului cert al acestuia, "notorietatea" menționată de instanța de apel fiind infirmată de lipsa prejudiciului moral pretins de către intimată.

Intimata nu a demonstrat existența unui prejudiciu moral, iar instanța de apel a acordat aceste daune pe baza unor simple afirmații, prezumții și a notorietății care însă nu dovedesc în niciun fel afecțiuni de sănătate ale reclamantei cauzate de situația dedusă judecății.

Un ultim motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă tot sub aspectul daunelor morale, a privit încălcarea de către instanța de apel a principiului efectului devolutiv al căii de atac a apelului, fiind indicat, din această perspectivă, art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că solicitarea formulată prin cererea de apel, în sensul reducerii daunelor morale, a fost respinsă de către instanța de apel, întrucât nu a fost argumentată pertinent și nu au fost identificate motive de ordine publică.

Or, curtea de apel s-a comportat în această situație ca o veritabilă instanță de recurs și a încălcat caracterul devolutiv al apelului, decizia fiind lovită de nulitate, în conformitate cu art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Instanța de prim control judiciar a fost învestită cu suficiente elemente, ca, în baza caracterului devolutiv al apelului, să analizeze dacă suma de 90.000 de RON este sau nu excesivă, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

Or, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel era obligată să analizeze în concret dacă raportat la prejudiciu, nivelul daunelor morale este sau nu suficient și nu duce la îmbogățire fără justă cauză a intimatei.

Curtea de apel trebuia să ofere o analiză specifică și să prezinte raționamentul propriu în ceea ce privește caracterul rezonabil al daunelor morale acordate de instanța de fond, precum și să explice concret pentru ce motiv suma de 90.000 de RON se justifică, raportat la prejudiciul pretins de către intimată.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-reclamantă a arătat că situația de fapt a fost corect reținută de ambele instanțe de fond și că sunt nefondate criticile recurentei privind nemotivarea de către instanța de apel a soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că instanța de apel și-a însușit raționamentul juridic și argumentele primei instanțe, în ceea ce privește generarea unui prejudiciu continuu prin fapta ilicită imputată pârâtei de a refuza mutarea conductei de gaze de pe terenul reclamantei, pe toată durata întârzierii îndeplinirii obligației.

De asemenea, a arătat intimata-reclamantă că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu respectarea dispozițiilor art. 1357 C. civ., întrucât există fapta civilă delictuală săvârșită cu vinovăție de către pârâta, constând în omisiunea realizării operațiunilor de mutare a conductelor de pe terenul reclamantei, fiind astfel îndeplinite condițiile legale pentru atragerea răspunderii recurentei-pârâte B. S.A..

În ceea ce privește decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV- a civilă, intimata-reclamantă arată că în cadrul acesteia s-au reținut cu putere de lucru judecat aspecte de fapt privind calitatea reclamantei de proprietar și împiedicarea sa în exercitarea tuturor atributelor specifice acestui drept real (posibilitatea de construire a unei case). Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a făcut o analiză proprie a existenței faptei ilicite și a elementului vinovăție și și-a însușit argumentele primei instanțe sub acest aspect.

Totodată, prin decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a fost stabilită obligația de deviere a conductei în sarcina pârâtei B., respectiv obligația de a permite efectuarea lucrărilor de deviere în sarcina chemaților în garanție, ceea ce nu poate însemna că recurenta trebuia să rămână în pasivitate sine die cu privire la acordul acestora din urmă.

A mai arătat intimata că au fost corect aplicate dispozițiile art. 621 alin. (3) C. proc. civ., întrucât situația juridică analizată în cauză s-a născut după intrarea în vigoare a noului C. civ. procedură civilă, cel puțin începând cu acest moment ocuparea terenului neputând fi considerată licită în lipsa unei juste despăgubiri a proprietarului.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține aplicarea greșită a art. 1357 alin. (2), art. 1351 alin. (3), coroborat cu art. 1353 C. civ., întrucât nu s-ar putea reține exonerarea pârâtei de răspundere prin aceea că au fost exercitate drepturi prevăzute de lege, întrucât B. nu avea nici un drept legal de a ocupa terenul proprietatea reclamantei și, chiar dacă ar fi avut acest drept, după intrarea în vigoare a C. civ. era obligată a despăgubi proprietarul terenului.

Au fost aplicate corect și prevederile art. 1381 alin. (3) C. civ., prejudiciul pretins de intimata-reclamantă având caracter cert, cât și cele ale art. 1371 C. civ., întrucât aceasta din urmă nu ar fi putut prin propria faptă diminua cuantumul prejudiciului. Sub acest aspect, intimata-reclamantă a arătat că împiedicarea posibilității de a construi o casă a fost deja tranșată cu caracter obligatoriu pentru părțile din dosar.

De asemenea, începând cu intrarea în vigoare a noului C. civ., proprietarul are dreptul la despăgubire în toate cauzele, nu doar dacă dovedește că are posibilitatea financiară de construire a unei case și independent de posibilitatea reclamantei de a realiza pe cheltuială proprie mutarea conductei.

Clauza inserată în contractul de vânzare autentificat sub nr. x/27.05.2016, nu poate avea semnificația renunțării intimatei-reclamante la despăgubirea cuvenită pentru prejudiciile create până la data vânzării, teren care, așa cum s-a dovedit, ar fi fost vândut la un preț mai mare în lipsa conductei de gaze.

În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 1357 C. civ., prin neanalizarea de către instanța de apel a caracterului cert al prejudiciului moral și a legăturii de cauzalitate, intimata-reclamantă a arătat că instanța de prim control judiciar a reținut corect dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., legătura de cauzalitate rezultând din însăși fapta săvârșită de pârâtă.

Referitor la încălcarea principiului devolutiv al căii de atac a apelului, intimata-reclamantă a susținut că, în realitate, pârâta nu a argumentat pertinent de ce suma de 90.000 RON ar fi excesivă, concluzia firească și logică a instanței de apel fiind aceea a inexistenței unor motive de schimbare a hotărârii apelate.

Recurenta-pârâtă B. S.A .a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimată prin întâmpinare, admiterea recursului formulat și casarea deciziei atacate.

Prin încheierea din 10.10.2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen pentru soluționarea cauzei în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile și apărările formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

I. Sunt nefondate criticile recurentei-pârâte B. S.A privind nelegala soluționare de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului material la acțiune, atât cele subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și cele întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, contrar susținerilor recurentei-pârâte circumscrise primului motiv de casare, privind nemotivarea hotărârii sub aspectul soluției date excepției și folosirea unui raționament care se bazează pe lămurirea incompletă a situației de fapt, Înalta Curte constată că redarea argumentelor reținute de instanța de fond sub acest aspect nu poate avea semnificația nemotivării hotărârii, în condițiile în care, pornind de la constatările factuale ale primei instanțe și în acord cu cele statuate de acesta, în sensul naturii continue a prejudiciului produs prin fapta ilicită imputată pârâtei, de a refuza mutarea conductei de gaze de pe terenul reclamantei, instanța de prim control judiciar a expus raționamentul propriu pentru care excepția prescripției dreptului material la acțiune nu poate fi primită.

Astfel, instanța de apel analizează concret argumentele aduse de apelanta-pârâtă în dezvoltarea acestui motiv de apel, constatând că acestea "nu tind la a contrazice statuările primei instanțe în ceea ce privește chestiunea prescripției, ci mai degrabă țin de fondul cauzei, având în vedere că susțin, în esență, că obligația de a muta conducta de gaze s-ar fi născut la data soluționării definitive a dosarului nr. x/2010 sau chiar la data soluționării irevocabile a respectivului dosar, având în vedere caracterul suspensiv de executare al recursului în materia respectivă, în condițiile C. proc. civ. 1865, oricum ambele date fiind situate după aceea la care intimata a vândut terenul."

De altfel, considerentele pentru care instanța de apel a respins motivul de apel referitor la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune prin încheierea din data de 4 octombrie 2019, pronunțată de prima instanță, aceea de admitere în parte a excepției prescripției dreptului material la acțiune, numai în ceea ce privește daunele solicitate pentru prejudiciile morale pretinse de reclamantă anterior datei de 5 ianuarie 2015, sunt criticate de recurenta-pârâtă tocmai din in perspectiva greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în cele ce urmează.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanța la soluția pronunțată, fiind respectă obligația motivării hotărârilor judecătorești într-un mod care să corespundă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și celor ale art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să facă posibilă exercitarea controlul de legalitate a hotărârii recurate

Trecând la examinarea susținerilor recurentei referitoare la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, Înalta Curte constată că argumentația este circumscrisă tezei potrivit cu care textul legal invocat impune, pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, determinarea datei săvârșirii faptei, precum și a persoanei care răspunde de ea, iar în cauză fapta ilicită invocată de intimată este o faptă unică, care ar fi putut produce un potențial prejudiciu chiar în ziua în care lucrările ar fi trebuit efectuate. Afirmă recurenta că neexecutarea unei obligații de "a face", ce se perpetuează în timp, nu îi conferă acesteia un caracter de continuitate, în condițiile în care este vorba despre o obligație cu executare uno ictu. în manifestarea sa materială.

Însă distincția la care face trimitere recurenta, între actele cu executare uuo ictu și actele cu executare succesivă sau continuă, este lipsită de relevanță, întrucât în cauza de față se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru acoperirea prejudiciului material și moral generat de omisiunea executării operațiunilor de mutare a conductei, faptă ilicită continuă care a persistat în timp și a avut aptitudinea de a genera prejudicii pe toată durata inacțiunii.

Față de natura pretențiilor, despăgubiri pentru atingerea adusă dreptului de proprietate, fapta ilicită imputată pârâtei se produce continuu, în fiecare zi, generând prejudicii succesive pentru care dreptul patrimonial la reparații este supus unor prescripții succesive.

Totodată, se reține că, atât în sistemul Decretului nr. 167/1958, cât și în sistemul C. civ., începutul termenului de prescripție în materia răspunderii civile delictuale este legat de cunoașterea ori de necesitatea de cunoaștere a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de data în sine a săvârșirii faptelor sau a nașterii obligației pretins încălcate.

Prin urmare, așa cum în mod corect au constatat ambele instanțe de fond, chiar dacă reclamanta a cunoscut persoanele responsabile încă din anul 2007, termenul de prescripție nu poate fi considerat împlinit și pentru ultimii trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât prejudiciile ce se cer a fi reparate în cauză, respectiv contravaloarea lipsei de folosință a imobilului-teren situat în București, str. x, pentru perioada ianuarie 2015 - mai 2016, diferența de preț în minus încasată de reclamantă pentru vânzarea acestui imobil-teren, daunele pentru prejudiciile aduse vieții private, de familie și sănătății, precum și demnității și onoarei, ulterior datei de 05.01.2015, s-au născut succesiv și distinct începând din 2007 și până la vânzarea terenului, adică până la data de 27 mai 2016, cu fiecare zi ce a trecut fără ca pârâta să fi mutat conducta de gaze de pe terenul proprietatea reclamantei.

Cât privește decizia de speță invocată de recurenta-pârâtă, respectiv decizia nr. 2304 din 6 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II - a civilă, aceasta nu poate da suport susținerilor recurentei, întrucât privește respingerea ca prescrisă a unei acțiuni în răspundere civilă contractuală, formulată împotriva debitorului obligației de a asigura predarea unei locuințe, în care s-a apreciat că, de la data îndeplinirii obligației contractuale de predare efectivă a imobilului, reclamantul a cunoscut atât paguba constând în lipsa de folosință, cât și entitățile răspunzătoare.

II. O a doua categorie de critici invocate de recurenta-pârâtă are în vedere soluționarea fondului cauzei.

Astfel, recurenta a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește aplicarea greșită la soluționarea cererii de atragere a răspunderii civile delictuale a reclamantei B. S.A. a următoarelor norme de drept material: art. 1357, art. 1351 alin. (3), coroborat cu art. 1353 din C. civ., art. 1358, art. 1352, art. 621 alin. (3) C. civ.. art. 1371 C. civ.

În esență, recurenta a arătat că decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1357 din C. civ., întrucât instanța de apel nu a făcut o analiză proprie în ceea ce privește fapta ilicită și vinovăția sa, prin raportare la momentul 27 mai 2016 (când intimata a vândut terenul), ci s-a rezumat la a reține că decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, ar fi o hotărâre declarativă de drepturi. Chiar dacă obligația B. de a muta conducta ar fi fost preexistentă, acest aspect are relevanță doar din perspectiva faptei ilicite, însă culpa, element distinct al răspunderii civile delictuale trebuia analizată în concret de către instanța de apel, pentru că decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016 nu a avut acest obiect.

Recurenta a mai susținut că decizia a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 621 alin. (3) C. civ., după cum în mod expres prevede art. 59 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., întrucât, pe de o parte, situația juridică din prezenta cauză s-a născut anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., iar pe de altă parte, instanța de apel pune în mod greșit semnul egalității între despăgubirea stabilită de art. 621 alin. (3) C. civ. și prejudiciul aferent răspunderii civile delictuale.

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1381 alin. (3) C. civ. coroborat cu art. 1532 C. civ., având în vedere că prejudiciul material pretins de intimată nu are caracter cert, aspect pe care instanța de apel a refuzat să îl analizeze, și a art. 1371 din același cod, având în vedere că intimata ar fi putut ca prin propria faptă să diminueze cuantumul prejudiciului material pretins.

Înalta Curte apreciază că, prealabil analizei acestor critici, care conturează, în parte, și o greșită aplicare a unor norme de drept procesual - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impune examinarea efectelor substanțiale ale deciziei nr. 2650 din 21 iunie 2016 și a chestiunilor pe care aceasta le-a dezlegat cu autoritate de lucru judecat.

Dosarul nr. x/2010, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, a avut ca obiect o obligație de a face, și anume cererea reclamantei A. privind obligarea pârâtei S.C. C. la mutarea conductei de gaze naturale, proprietatea sa, de pe terenul proprietatea reclamantei, în suprafață de 500,69 mp, situat în București, strada x nr. 90.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, H. și I., J., K., L., M., N., cu solicitarea de obligare a acestora la a permite efectuarea lucrărilor de deviere a conductei de gaze naturale existente pe terenul reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 6687 din 3 octombrie 2010, Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și cererea de chemare în garanție, ca lipsită de obiect.

Prin decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor, a fost admis apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței de mai sus, a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții O. și P., a fost admis apelul provocat declarat de apelanta-pârâtă împotriva aceleiași sentințe, a fost schimbată în tot sentința, în sensul obligării pârâtei S.C. C. la devierea conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea reclamantei pe lotul x (drum de servitute), a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și a fost obligată chemata în garanție Primăriei Municipiului București la efectuarea împreună cu pârâta a procedurii de deviere, ceilalți chemați în garanție fiind obligați să permită executarea lucrărilor de deviere a conductei de gaze.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că:

"(…) apelanta-reclamantă are calitatea de proprietar asupra terenului în suprafață de 500,69 mp situat în București, str. x, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.01.2001 de BNP Q., însă este împiedicată în exercitarea tuturor atributelor specifice acestui drept real (posibilitatea de construire a unei case) de existența pe terenul său a unei conducte de gaze naturale aparținând societății pârâte, aspect confirmat atât de înscrisurile aflate la dosar cât și de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză. Deși apelanta-reclamantă a emis numeroase notificări atât către S.C. E. S.A., cât și către S.C. C., începând cu anul 2007, prin care a solicitat remedierea acestei situații, până în prezent nu au fost întreprinse demersuri concrete pentru identificarea unei soluții în acest sens".

De asemenea, s-a reținut că "raporturilor civile dintre părți le sunt aplicabile și dispozițiile art. 621 și 625 C. civ. din 2009", primul text legal, care reglementează dreptul de trecere pentru utilități stabilind că în toate cazurile proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste.

În ceea ce privește susținerea intimatei-pârâte în sensul că deține un drept de uz și servitute legală conform Legii nr. 351/2004, decizia reține că prevederile acestei legi speciale (art. 86, art. 90) "instituie limitări legale asupra dreptului de proprietate privată pe toată durata amplasamentului conductelor, o restrângere a dreptului de proprietate", însă"interdicția plasată în sarcina proprietarului de a construi pe terenul său concretizată în cauză prin refuzul eliberării autorizației de construire câtă vreme există conducta de gaze naturale semnifică o limitare a dreptului de proprietate" astfel că "trebuie procedat la analiza de compatibilitate a măsurii restricției cu interesul public și caracterul rezonabil al mijloacelor folosite, precum și existența în concret a unui mecanism coerent și consecvent de rezolvare echitabilă a acestor limitări".

Procedând în continuare la acest examen, prin decizie s-a reținut că scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată este unul legitim - "satisfacerea interesului general precum și asigurarea accesului terților la sistemele de distribuție", dar criteriul proporționalității limitării dreptului de proprietate "nu este respectat în speță în condițiile în care conducta de gaze naturale traversează terenul proprietatea reclamantei, punând-o în imposibilitatea obținerii autorizației necesare pentru construirea unei case de locuit"……"Pe de altă parte, sarcina impusă apelantei-reclamante este una excesivă, aceasta neputând folosi terenul proprietatea sa potrivit destinației acestuia (construirea unei case de locuit) deși există alte remedii pentru asigurarea serviciului public prestat de pârâtă în favoarea persoanelor beneficiare."

Instanța de apel a conchis că "modalitatea cea mai eficientă de protejare a dreptului de proprietate al apelantei-reclamante și totodată de a asigura prestarea serviciului public de către pârâtă în favoarea chemaților în garanție" este "devierea conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea reclamantei pe lotul x (drum de servitute)".

Pornind de la aceste precizări, Înalta Curte constată că premisele prezentului litigiu sunt cele stabilite în litigiul anterior, respectiv limitarea excesivă a reclamantei A. în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului din București, str. x, prin existența conductei de gaze naturale care traversa terenul proprietatea sa, situație care a pus-o pe reclamantă în imposibilitatea obținerii autorizației de construire pentru o casă de locuit.

Decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016, a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, recunoaște, astfel, o situație preexistentă datei acesteia, încadrându-se în categoria așa-numitelor hotărâri declarative, așa cum corect a reținut instanța de apel. Împrejurarea că în dosarul nr. x/2010 s-a solicitat doar obligarea pârâtei la devierea conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea reclamantei nu exclude îndrituirea pârâtei la repararea prejudiciului produs anterior soluționării cauzei amintite, fără ca aceasta să constituie o încălcare a principiului neretroactivității legii civile, așa cum susține recurenta.

De asemenea, decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, statuează aplicabilitatea art. 621 alin. (3) C. civ., în raport cu dispozițiile tranzitorii ale Legii nr. 71/2011, reținând că, în conformitate cu art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, prevederile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor.

În ceea ce privește susținerea recurentei vizând neexaminarea culpei, se reține că, deși în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 instanța nu a analizat culpa în legătură cu nerealizarea operațiunilor de mutare a conductei de gaze naturale de pe terenul proprietatea reclamantei, aceasta fiind fapta ilicită cauzatoare de prejudicii invocată de reclamantă, instanța de apel a făcut o analiză a acestei condiții, însușindu-și și argumentele primei instanțe sub acest aspect.

În acest sens, suplimentar constatării primei instanțe de fond privind nerealizarea lucrărilor de deviere a conductei de gaze de către pârâtă, deși la data de 05.08.2010, la solicitarea C., a fost emisă autorizația de construire nr. 334 pentru executarea lucrărilor de deviere conductă gaze naturale pentru eliberarea amplasamentului imobilului situat în București, str. x, instanța de apel a reținut că pârâta nu a explicat de ce nu a recurs la o măsură alternativă, precum despăgubirea reclamantei pentru împiedicarea acesteia în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, sau de ce nu a încercat să obțină acordul proprietarilor vecini beneficiari ai conductei de gaze decât după promovarea de către reclamantă a acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010

Primul argument al instanței de apel este însă eronat, întrucât, așa cum a arătat recurenta, despăgubirea prevăzută de art. 621 alin. (3) din C. civ. este o consecință a exercitării dreptului de servitute legală prevăzut de acest articol și de legea gazelor și nu reprezintă o condiție care trebuie îndeplinită anterior.

Prin urmare, acest aspect reținut de instanța de apel, neachitarea despăgubirii, nu prezintă relevanță din perspectiva culpei, ci ar putea să reprezinte o modalitate de evaluare a prejudiciului.

De asemenea, constatarea instanței de apel în sensul că, "cel puțin începând cu intrarea în vigoare a noului C. civ., ocuparea terenului nu mai poate fi considerată licită în lipsa justei despăgubiri a proprietarului", nu se regăsește în conținutul deciziei civile nr. 2650/21.06.2016, deși se reține că acest aspect ar fi fost statuat cu autoritate de lucru judecat.

Recursul este fondat și din perspectiva lipsei unei analize a condiției certitudinii prejudiciului material constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului-teren situat în București, str. x, pentru perioada ianuarie 2015 - mai 2016, pe care reclamanta îl afirmă prin raportare la casa pe care a dorit să o edifice pe acest teren și la chiria pe care ar fi putut-o încasa pentru acest tip de proprietate.

Astfel, instanța de apel apreciază în mod greșit că acest aspect a fost tranșat cu caracter obligatoriu pentru părțile cauzei în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, decizia civilă nr. 2650 din 21 iunie 2016 s-a mărginit la a constata limitarea reclamantei în exercitarea atributelor dreptului de proprietate prin refuzul eliberării autorizației de construire câtă vreme există conducta de gaze și la a reține, cu caracter generic, îndrituirea proprietarului terenului la despăgubiri potrivit art. 621 C. civ., fără a analiza existența concretă a unui prejudiciu material, prin raportare la posibilitatea reclamantei de a edifica casa pentru care a solicitat eliberarea autorizației de construire.

În considerentele deciziei civile nr. 2650 din 21 iunie 2016 nu s-a analizat răspunderea civilă delictuală și prevederile art. 1381-1395 din noul C. civ., care reglementează regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 1381 alin. (3) C. civ. coroborat cu art. 1532 C. civ. și a art. 1371 din același cod, instanța de apel avea obligația de a examina susținerile apelantei-pârâte B. privind lipsa caracterului cert al prejudiciul material pretins de intimată, așa cum a procedat în ceea ce privește cealaltă componentă a prejudiciului material solicitat, respectiv diferența de preț în minus încasată de reclamantă pentru vânzarea acestui imobil-teren.

Astfel, în măsura constatării ca îndeplinite a celorlalte c