Decizia nr. 189/2015 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 sub nr. 21945/4/2010, reclamantul S.B.A. a chemat în judecată pe pârâtul SC G.D.F. E.R. SA solicitând să fie obligată pârâta la plata sumei de 709.500 lei reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului intravilan în suprafață de 750 mp situat în Sinaia, județul Prahova. În drept, reclamantul a invocat art. 480 C. civ., art. 44 alin. (3) - (6) din Constituția României, Legea nr. 238/2004 și Legea nr. 351/2004.

Prin sentința civilă nr. 1654/2011, Judecătoria sectorului 4 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La data de 15 septembrie 2011, reclamantul și-a precizat cererea în sensul că înțelege să mai cheme în judecată ca pârâți pe SN T.G.N.T. SA și Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea pârâților la mutarea conductei de pe terenul proprietatea reclamantului în maxim 90 de zile pe cheltuiala pârâților; plata despăgubirilor de 709.500 lei pentru lipsa de folosință a terenului în întregime de la data instalării conductei pe teren și până la mutarea acesteia; plata daunelor de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere. Prin precizarea din 14 noiembrie 2011, reclamantul a invocat faptul că despăgubirile pentru lipsa de folosință le solicită de la data de 15 decembrie 2011, iar la 17 decembrie 2012, a precizat lipsa de folosință de la 15 decembrie 2007.

Prin sentința civilă nr. 1221 din 03 iunie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român Prin M.F.P., a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, a respins acțiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul S.B.A. ca neîntemeiată, s-a anulat cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC G.D.F. E.R. SA, ca netimbrată și a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât aceasta presupune o identitate între persoana pârâtului și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății, altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv. De esemenea, prin încheiere interlocutorie, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC G.D.F. E.R. SA. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a constatat că, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3, termenul de prescripție este de 3 ani. Având în vedere că acțiunea a fost depusă pe data de 15 noiembrie 2010, nu se poate considera prescrisă solicitarea de acordare a daunelor începând cu data de 15 decembrie 2007, pentru că nu a trecut termenul de trei ani prevăzut de lege, fiind fără relevanță că data de la care se solicită pretențiile s-a precizat la 17 decembrie 2012. Pe fondul litigiului, tribunalul a reținut că reclamantul este proprietarul terenului situat în Sinaia, județul Prahova, intabulat în C.F. a localității Sinaia, dreptul de proprietate fiind dobândit prin actul de partaj voluntar autentificat în 2006 de B.N.P., S.F. În baza raportului de expertiză efectuat de expert S.C. și a completării la acest raport, tribunalul a reținut că pe terenul proprietatea reclamantului în suprafață totală de 760 mp, se află conducte de gaz îngropate aparținând pârâtei SN T.G.N.T. SA, traseul fiind menționat în schițele la raport; conductele împreună cu zona de protecție ocupă circa 570 mp din teren pe care nu poate fi construită niciun fel de clădire, iar pentru restul terenului de 190 mp este obligatorie obținerea avizului scris al operatorului. Tribunalul a constatat că potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora. De altfel, prin Decizia nr. 200/2005 a Curții Constituționale reluată ulterior și în alte decizii s-a arătat că prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 instituie o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acestor. Curtea Constituțională a apreciat că este greșită absolutizarea exercițiului prerogativelor dreptului reclamantului de proprietate, făcând abstracție de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit căruia "conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege", precum și de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietății private, "în condițiile legii organice". Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul este, așadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale. Analizând jurisprudența C.E.D.O., Curtea Constituțională a reținut că, potrivit acesteia, legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității măsurile de limitare a exercițiului dreptului de proprietate. Tribunalul a constatat că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse, prima conductă a fost construită și pusă în funcțiune în anul 1951, înainte ca familia reclamantului să devină proprietara acestei suprafețe de teren, iar bunicul reclamantului a cumpărat terenul deja grevat de sarcini în anul 1956, iar reclamantul a devenit proprietar în anul 2006. Așadar, prin construirea conductelor de transport de gaze, anterior dobândirii terenului de către familia reclamantului, s-a instituit în favoarea societății pârâte un drept de uz și de servitute legală asupra terenului proprietatea acestuia, cu titlu gratuit, iar această servitute are caracter accesoriu și opozabilitate erga omnes, deoarece terenul nu putea fi dobândit decât grevat cu această sarcină. 5. împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S.B.A. solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, pronunțând o hotărâre prin care să fie obligată pârâta SN T.G.N.T. SA la plata despăgubirilor în cuantum de 709.500 lei pentru lipsa de folosință a terenului de la data de 15 decembrie 2007 și până la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea reclamantului.

Curtea de Apel București, secția a ll-a civilă și secția a IV-a civilă, a soluționat apelul prin Decizia civilă nr. 190/A din 28 aprilie 2014, respingându-l în totalitate. Pentru a pronunța această decizie, placând de la situația de fapt constatată la prima instanță, cu privire la stabilirea căreia nu s-a formulat apel, instanța de apel a reținit că prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 aplicabil cauzei în raport de data introducerii acțiunii, instituie o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acestora. Cum a constatat Curtea Constituțională în Decizia nr. 200/2005, dreptul de uz și dreptul de servitute asupra acestor terenuri, stabilite potrivit alin. (1) al art. 90, privesc utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe toată durata de existență a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie. Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de capacități din domeniul gazelor naturale este determinată de un interes general și, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în concordanță cu dispozițiile constituționale. în cadrul aceleiași decizii, analizând jurisprudența C.E.D.O., Curtea Constituțională a reținut că, potrivit acesteia, legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității măsurile de limitare a exercițiului dreptului de proprietate. în cauza "James și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei", 1986, C.E.D.O. a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei "utilități publice", așa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aparținând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane, deci și în situația în care colectivitatea în ansamblul ei nu utilizează sau nu profită ea însăși de bun. în vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului. Or, în această materie, legea română respectă exigențele impuse de prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea de apel a subliniat în contextul evocării deciziei Curții Constituționale că legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale. Dispozițiile menționate nu contravin dispozițiilor art. 44 din Constituție, deoarece, potrivit alin. (7) al acestui articol, "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului". Prevederile art. 90 alin. (2) teza a ll-a din Legea nr. 351/2004, conform cărora, dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii, invocate de apelant, nu sunt aplicabile speței, în cauză nepunându-se problema unor intervenții prin care să se producă pagube proprietarului. în cauză, proprietarul solicită despăgubiri pentru restrângerea exercițiului dreptului său de proprietate datorită existenței conductei pe terenul său. În acest sens, Curtea constată că în sarcina apelantului nu a operat q. privare de proprietate, bunul fiind dobândit de acesta în anul 2006, dată la care era deja grevat de drepturile de uz și servitute în discuție, aspect necontestat în cauză. Astfel, patrimoniul reclamantului nu a fost diminuat prin instituirea respectivelor drepturi, bunul intrând în această stare în proprietatea sa. În consecință, nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Norma europeană stabilește faptul că pierderea dreptului de proprietate privată asupra imobilului poate fi conformă Convenției numai în măsura în care se respectă condițiile prevăzute de lege, respectiv plata de despăgubiri către proprietar. Astfel, în urma pierderii sau restrângerii dreptului de proprietate al unei persoane, prin acordarea despăgubirilor, aceasta păstrează aceeași valoare a activului patrimonial. Or, în cauză, nu se pune problema unei diminuări a patrimoniului reclamantului prin existența conductei în discuție întrucât dreptul de proprietate grevat de această sarcină a fost dobândit ca atare de reclamant în anul 2006. Într-o astfel de situație, acordarea despăgubirilor solicitate de reclamant ar conduce la mărirea patrimoniului acestuia, la valoarea terenului grevat de sarcini, dobândit de reclamant, adăugându-se valoarea despăgubirilor pentru restrângerea folosinței terenului.

Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs în termen legal, solicitând modificarea acesteia, admiterea acțiunii sale și obligarea SN T.G.N.T. SA la plata despăgubirilor de 709.500 lei corespunzătoare lipsei de folosință a imobilului în discuție, cu începere la 15 decembrie 2007 și pana la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea sa și degrevarea acestuia de aceasta ocupare. Sintetizând argumentele hotărârilor judecătorești aterioare, recurentul a arătat că nu contestă justețea soluției date capătului de cerere având ca obiect obligarea SN T.G.N.T. SA la mutarea conductelor de pe amplasamenul actual, dar nici nu poate fi ignorată ocuparea cu caracter definitiv pe care această societatea pârâtă o realizează prin acest amiasament, de vreme ce prin instituirea zonei de siguranța, reclamantului îi este interzisă orice construire sau plantare cu plante cu rădăcini adânci. Arată recurentul că art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 prevede dreptul proprietarului afectat la despăgubiri pentru pagubele suferite de proprietarii terenurilor afectate de aceste utilități, generate prin intervențiile determinate de retehnologizări, reparații, revizii, avarii, de aceea, cu atât mai mult această obligație de reparație se justifică pentru ipoteza în care acestea e exercită printr-o ocupare implicită, determinată de imposibilitatea deținătorului de a construi, planta, etc. Această abordare corespunde și garanțiilor conținute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al C.E.D.O., însă trebuie acceptat că, deși reclamantul a dobândit dreptul său de proprietate afectat de acesată limitare, totuși i se creează o restricție importantă a deptului de proprietate atins în substanța sa, pentru care trebuie să i plătească o cmensație justă. Sintetic, recurentul iși structurează motivele de recurs întemeindu-le pe dispozițile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în ceea ce priveșe modul de soliționare a capătului de cerere având ca obiect despăgubiri. Plecând de la dispozițiile art. 52 pct. 3 din Legea gazelor nr. 351/2004 care definește rețeaua de transport a gazelor naturale, de la cele ale art. 21 din aceeași lege care imprimă caracterul de serviciu al activității de transport a gazelor naturale, recurentul a arătat că prin art. 86 s-a instituit în favoarea SN T.G.N.T. SA, ca operator, un drept legal de uz și servitute asupra zonelor pe care aceste conducte de traversează. In acest sens, zona traversată se situează pe terenul proprietatea reclamantului. Acest teren are, în accepțiunea legii, calitatea de fond aservit, consecința raportului care se creează între fondul aservit și fondul dominant, fiind aceea a dreptului titularului fondului aservit, reclamantul, la desăgubire. Or, curtea de apel a apreciat greșit că acest raport nu poate genera în favoarea reclamantului un drept la despăgubire, printr-o greșita aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ. de la 1864 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al C.E.D.O., chiar dacă asupra rețelelor de transport de gaze naturale, dată fiind importanța lor strategică, acestea sunt în proprietatea publică. Se arată că instanța de apel a ignorat efectele art. 90 alin. (2) din Legea gazelor prin care se statuează obligația concesionarilor de a plăti despăgubiri în condițiile legii dacă prin exercitarea dreptului de uz și servitute se produc pagube proprietarilor ale căror amplasamente se află în vecinătatea acestor rețele, raționând simplist că reclamantul poartă reponsabilitatea acceptării unui teren traversat de acesta conducte la momentul achiziției. Obligația de despăgubire nu doar că este recunoscută reclamantului prin legea specială, dar este înglobată în chiar dispozițiile legii fundamentale, prin art. 44 alin. 5 și garantată prin imperativele impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al C.E.D.O. și confirmată jurisprudential constant prin horărârile C.E.D.O. Astfel, respingerea capătului de cerere având ca obiect despăgubiri, se întemeiază de o greșită alicare a legii, în măsura in care s-a reținut că reclamantului nu i s-a produs o privare a dreptului de proprietate, prin simpla afirmație că reclamantul a dobândit acest drept afectat de această sarcină. Mai arată recurentul că terenul în discuție se află în proprietatea familiei sale încă din 1956, că i-a revenit în proprietate prin moștenire și partaj, dar și că la data achiziției primordiale nu a existat o asemenea amplasare de rețele. Acest aspect nu a făcut obiectul analizei instanței de apel, deși aceste afirmații s-au constituit ca și critici în apel. Împotriva acestui recurs intimata SN T.G.N.T. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat. În apărare, intimata a arătat că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 351/2004, în vigoare la data introduceri acțiunii, care, prin art. 86 statuează că asupra terenurilor proprietate publică sau privată concesionarii din domeniul gazelor au un drept de uz și servitute legală, dreptul de restrângere sau de încetare a unor ativități, precum și accesul la utilitățile publice, iar art. 90 se stabilește că acest drept durează pe toată durata de amplasare a rețelelor și se realizează cu titlu gratuit. Numai dacă în exercitarea acestor drepturi se produc proprietarilor terenurilor prejudicii, aceștia au un drept la despăgubire. De aceea, este corectă motivarea instanței de apel conform căreia în sarcina apelantului nu a operat o privare de proprietate de vreme ce acesta a dobândit terenul afectat de aceste sarcini, astfel încât patrimoniul acestuia nu a suferit o pagubă, iar acordarea despăgubirilor solicitate de acesta ar semnifica o mărire a patrimoniului acestuia. Se mai arată că prin numeroase decizii Curtea Constituțională s-a pronunțat ca solicitarea de despăgubiri pleacă de la o premisă greșită, făcându-se abstracție de dispozițiile art. 44 alin. (7) din Constituție, de vreme ce petenții pleacă de la absolutismul dreptului de proprietate al cărui conținut și mod de exercitare face domeniul legii organice. Intimata a subliniat că SN T.G.N.T. SA a amplasat acele conducte pe terenul în cauză încă înainte ca familia reclamantului să devină proprietara terenului, dincolo de caracterul gratuit, consolidat prin lege, al dreptului de uz si servitute recunoscut acestei pârâte și conservat prin jurisprudența Curții Constituționale. Totodată, SN T.G.N.T. SA își arată deplina disponibilitate a plăti recurentului pagubele produse, dacă se constată că acestea se datorează exercițiului drepturilor legale, desigur, în limitele legii.

În cadrul recursului, nu s-au administrat probe.

Analizând recursul, Înalta Curte în va admite, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru considerentele sare succed. Se impune în primul rând observația că recurentul S.B.A. și-a limitat recursul declarat împotriva Deciziei nr. 190/A din 28 aprilie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, exclusiv la modalitatea în care, judecând pricina în fond, aceasta a soluționat capătul de cerere în despăgubiri bănești de 709.500 lei pentru lipsirea de folosință a terenului intravilan în suprafață de 750 mp situat în Sinaia, județul Prahova, calculate de la 15 decembrie 2007 și până la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea reclamantului în contradictoriu cu pârâta SN T.G.N.T. SA, iar nu și cu privire la modalitatea de soluționare a cauzei în privința celortalte petite ale acțiunii inițiale modificate, sau cu privire la ceilalți pârâți. Pe cale de consecință, potrivit principiului disponibilității procesului și regulii trasate de art. 316 raportat la cele ale art. 295 C. proc. civ., judecarea recursului se va limita la aspectele recurate. În al doilea rând, deși suma criticilor recurentului se fundamentează numai pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitor la lipsa motivării deciziei recurate sau la caracterul contradictoriu al considerentelor, în fapt, dezvoltarea lor corespunde în cea mai mare parte unei modalități greșite de intrepretare și aplicare a dispozițiilor Legii gazelor nr. 351/2004 și ignorarea, de către instanța de apel, a corelării acestora cu dispozițiile de drept constituțional, cu imperativele Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței C.E.D.O. cât privește garantarea dreptului de proprietate în sens efectiv. De aceea, Înalta Curte va aprecia temeinicia recursului și prin incidența motivului reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., efectuând din oficiu încadrarea motivelor de recurs. În măsura în care obiectul pretenției reclamantului-recurent este delimitat la suma de 709. 500 lei și reprezintă despăgubiri pentru lipsa de folosința a terenului său, cuantificate pentru intervalul 15 decembrie 2007 și până la mutarea conductelor de pe terenul proprietatea reclamantului, Înalta Curte consideră că trebuie stabilită modalitatea de determinare a legii incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios dedus judecății. Astfel, recurentul a afirmat că în mod greșit instanțele de fond au considerat că dreptul de uz și servitute asupra terenului proprietatea sa este gratuit prin interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 86-90 din Legea nr. 351/2004. Sub acest aspect, instanța de recurs observă că raportul juridic litigios în legătură cu folosința terenului proprietatea reclamantului, în suprafață de 750 mp situat în Sinaia, județul Prahova a debutat în anul 2007, când reclamantul a devenit proprietar, prin efectul moștenirii. La acea dată activa Legea nr. 351/2004 care reglementa exercitarea dreptului de uz și servitute în favoarea concesionarilor din domeniul gazelor asupra terenurilor sau bunurilor aflate în proprietate publică sau privată persoanelor fizice ori juridice, drept conceput de lege pentru executarea intervențiilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităților din domeniul gazelor naturale, sau pentru asigurarea normalei funcționării a acestora. Aceste drepturi au ca obiect utilitatea publică stabilită conform art. 23 din lege, au caracter legal și se exercită pe toata durata de viață a capacității respective. Înalta Curte de Casație și Justiție reține însă că instanțele de fond nu au avut în vedere că la 01 octombrie 2011 au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și că, din nevoia de armonizare a . legislației, intrarea în vigoare a C. civ. a fost însoțită de abrogarea tuturor actelor normative speciale sau complementare preexistente care contraveneau reglementărilor sale. Astfel, prin dispozițiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011 privitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 au fost abrogate dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 cu modificările și completările ulterioare. Așadar, instanțele de fond nu au avut în vedere că începând cu data menționată, 01 octombrie 2011, legea sub imperiul căreia au tranșat raportul litigios nu mai era in vigoare, dar și că ulterior, prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale, Legea nr. 351/2004 a fost abrogată în totalitate. Totodată, potrivit art. 5 alin. (2) al Legii nr. 71/2011, dispozițiile C. civ. se aplică și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea și capacitatea persoanelor, căsătorie, filiație, adopție, obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații subzistă și după intrarea în vigoare a C. civ. Niciuna dintre instanțele de fond nu a reflectat asupra acestei sucesiuni a actelor normative și modului în care dispozițiile legale consecutive au incidență în cauză. Instanța de recurs consideră că este necesar ca, dând efectivitate principiului aplicării imediate a legii noi statuat și prin art. 6 alin. (5) și (6) C. civ., instanța de apel, cu prilejul rejudecării, să analizeze incidența art. 621 C. civ. care reglementează limitele legale aduse dreptului de proprietate particulară prin exercitarea dreptului de trecere pe acesta a utilităților publice, cu condiția acordării de despăgubiri titularului dreptului afectat de aceste limitări, dar și incidența dispozițiilor art. 625 din același Cod care arată că îngrădirile cuprinse în secțiunea corespunzătoare a Codului se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri. Totodată, din perspectiva noii reglementări, este justificat a. fi realizată în rejudecare distincția între noțiunile juridice de servitute și uz -veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate - pe de-o parte și cea de limitare a dreptului de proprietate determinată prin suprapunerea materială asupra aceluiași bun (totală sau parțială) a dreptului de proprietate publică în concurs cu dreptul de proprietate privată, pentru corecta stabilire a situației de fapt în litigiul dedus judecății. În ceea ce privește delimitarea pretenției pentru durata de timp cuprinsă între 15 decembrie 2007, dată de la care reclamantul a pretins despăgubire, și până la data intrării în vigoare a C. civ., dând efectivitate principiului tempus regit actum, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel s-a raportat la incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 351/2004, respectiv, art. 86-90 din această lege. Astfel, începând cu perioada arătată, reclamantului, titular al dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 750 mp situat în Sinaia, județul Prahova i s-a impus o limitare pentru o suprafață totală de 570 mp, reprezentată de zona ocupată de conductele de gaze exploatate de către SN T.G.N.T. SA, precum și de zona de protecție inclusă în distanța de siguranță. Această limitare constă în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, ori pentru plantarea plantelor cu rădăcini adânci, deși terenul se află în zona intravilană a orașului Sinaia. Aceasă interdicție plasată în sarcina proprietarului semnifică o limitare a dreptului său de proprietate, o ocupare continuă a terenului pe durata existenței rețelei cu privire la această suprafață, deși, teoretic, reclamantul se bucură de toate atributele proprietății. Dincolo de aparențe, această limitare afectează în realitate însăși substanța dreptului de proprietate(în acest sens, a se vedea Cauza Vergu împotriva României, hotărârea din 11 ianuarie 2011). Mergând pe argumente date de prevalenta Convenției în ordinea de drept intern și a jurisprudenței C.E.D.O. în materie, la care chiar instanța de apel face referire, atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un echilibru just între cerințele interesului general și imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate. în mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, inclusiv, măsurile care privează o persoană de proprietatea sa (cauza M. Atanasiu împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010). Pentru a aprecia această conduită trebuie verificate nu numai existența, în concret, a modalităților de despăgubire aplicate, ci și subordonarea lor scopului reparator comparativ cu natura interesului general ocrotit. Chiar dacă s-a acceptat că statul are dreptul de a reduce foarte mult nivelul acestor reparații, mijloacele legale opuse trebuie să fie nu doar apte să justifice proporționalitatea anterior amintită, dar și să prezinte un mecanism coerent și consecvent de soluționare a acestor limitări. De aceea, chiar plecând de la aceste concepte, considerentele expuse în Decizia nr. 856/2006 a Curții Constituționale nu exclud că instanțele au căderea de a aprecia cazual asupra încălcării dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social și dacă răspunde unei utilități publice și dacă, potrivit cosiderentelor anterioare, păstrază un echilibru just între cerințele interesului general și imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate. Plecând așadar de la chiar aceste premise, Curtea de Apel a arătat că legea română respectă exigențele impuse de Convenție, concluzie susținută pe considerentele deciziei Curții Constituționale cu prilejul verificării constituționalității dispozițiilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, în care s-a arătat că este just să se instituie limitări rezonabile în exercitarea dreptului de proprietate particulară, astfel încât acestea să nu vină în coliziune cu interesele generale, aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (7) din Constituție, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarilor. S-a considerat astfel că prevederile art. 90 alin. (2) teza a ll-a din Legea nr. 351/2004, invocate de apelant, nu sunt aplicabile speței deoarece se referă la pagubele cuvenite proprietarilor terenurilor învecinate terenurilor afectate de aceste utilități, or în cauză reclamantul solicită despăgubiri pentru restrângerea dreptului său de proprietate. Înalta Curte arată că dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, teza I, au in vedere nu o servitute ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o servitute legală echivalentă limitării dreptului de proprietate particulară pe toată durata amplasamentului, o restângere impusă proprietarului, așa cum a reținut și instanța de apel. Acest aspect este suficient pentru a demara în cauză analiza de compatibilitate a măsurii restricției cu interesul public și caracterul rezonabil al mijloacelor folosite precum și existența în concret a unui mecanism coerent și consecvent de rezolvare echitabilă a acestor limitări. Înalta Curte mai observă că, deși inițial instanța de apel are în vedere că legea română respectă exigențele impuse de Convenție justificând concluzia gratuității dreptului de ocupare al pârâtei, arată în considerentele finale că norma europeană stabilește că pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului poate fi conformă Convenției numai dacă respectă condițiile prevăzute de lege, respectiv plata despăgubirii către proprietar. Instanța de apel nu epuizează însă verificarea în speță a acestor aspecte, argumentând că reclamantul nu putea avea nicio speranță legitimă la reparație, deoarece a dobândit dreptul de proprietate afectat deja de aceste limitări. Dincolo de contradicția instanței de apel prin considerente succesive, sub acest aspect, este relevantă afirmația că reclamantul a dobândit astfel dreptul de proprietate asupra terenului, însă nu a constituit deopotrivă preocuparea instanței de apel să cerceteze și dacă la data dobândirii dreptului de către autorii acestuia conductele de gaze erau deja amplasate pe teren, pentru a evalua dacă acest drept la despăgubire a putut face obiectul transmiterii, pe cale de sucesiune. Se observă, din suma considerentelor deciziei din apel că nu s-a dat un răspuns acestor argumente, întemeiat pe probe ale cauzei, echivalând cu nemotivarea exhaustivă a cauzei, potrivit art. 261 și art. 295 C. proc. civ. De aceea, pentru toate argumentele redate în prezenta decizie, recursul va fi admis în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar decizia atacată va fi casată, cu consecința trimiterii cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului în limitele arătate, implicând cercetarea temeiniciei cererii în baza temeiurilor de drept incidente și pentru a se răspunde argumentelor părților în mod exhaustiv, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. Totodată, cu prilejul rejudecării va fi soluționată și cererea formulată în recurs de către recurent, vizând acordarea, în favoarea acestuia, a cheltuielilor de judecată.