ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 189/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 189/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

1.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 sub nr.

21945/4/2010, reclamantul S.B.A. a chemat în judecată pe pârâtul SC G.D.F. E.R.

SA solicitând să fie obligată pârâta la plata sumei de 709.500 lei reprezentând

despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului intravilan în suprafață de

750 mp situat în Sinaia, județul Prahova.

În drept, reclamantul a invocat art.

480 C. civ., art. 44 alin. (3) - (6) din Constituția României, Legea nr.

238/2004 și Legea nr. 351/2004.

Judecătoria sectorului 4 București a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

reclamantul și-a precizat cererea în sensul că înțelege să mai cheme în

judecată ca pârâți pe SN T.G.N.T. SA și Statul Român prin M.F.P., solicitând

obligarea pârâților la mutarea conductei de pe terenul proprietatea

reclamantului în maxim 90 de zile pe cheltuiala pârâților; plata despăgubirilor

de 709.500 lei pentru lipsa de folosință a terenului în întregime de la data

instalării conductei pe teren și până la mutarea acesteia; plata daunelor de

5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Prin precizarea din 14 noiembrie 2011,

reclamantul a invocat faptul că despăgubirile pentru lipsa de folosință le

solicită de la data de 15 decembrie 2011, iar la 17 decembrie 2012, a precizat

lipsa de folosință de la 15 decembrie 2007.

iunie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român Prin M.F.P., a

respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P.

ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală

pasivă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca

neîntemeiată, a respins acțiunea astfel cum a fost precizată, formulată de

reclamantul S.B.A. ca neîntemeiată, s-a anulat cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta SC G.D.F. E.R. SA, ca netimbrată și a respins cererea

reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă,

întrucât aceasta presupune o identitate între persoana pârâtului și cel care

este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății, altfel spus,

calitatea procesuală pasivă aparține persoanei care este obligată în cadrul

raportului juridic respectiv. De esemenea, prin încheiere interlocutorie, a

fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC G.D.F. E.R. SA.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a constatat că, potrivit

art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect

patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul

stabilit de lege, iar potrivit art. 3, termenul de prescripție este de 3 ani.

Având în vedere că acțiunea a fost depusă pe data de 15 noiembrie 2010, nu se

poate considera prescrisă solicitarea de acordare a daunelor începând cu data

de 15 decembrie 2007, pentru că nu a trecut termenul de trei ani prevăzut de

lege, fiind fără relevanță că data de la care se solicită pretențiile s-a

precizat la 17 decembrie 2012.

Pe fondul litigiului, tribunalul a

reținut că reclamantul este proprietarul terenului situat în Sinaia, județul

Prahova, intabulat în C.F. a localității Sinaia, dreptul de proprietate fiind

dobândit prin actul de partaj voluntar autentificat în 2006 de B.N.P., S.F.

În baza raportului de expertiză efectuat

de expert S.C. și a completării la acest raport, tribunalul a reținut că pe

terenul proprietatea reclamantului în suprafață totală de 760 mp, se află

conducte de gaz îngropate aparținând pârâtei SN T.G.N.T. SA, traseul fiind

menționat în schițele la raport; conductele împreună cu zona de protecție ocupă

circa 570 mp din teren pe care nu poate fi construită niciun fel de clădire,

iar pentru restul terenului de 190 mp este obligatorie obținerea avizului scris

al operatorului.

Tribunalul a constatat că potrivit

art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, exercitarea drepturilor de uz și

servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor

naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora. De

altfel, prin Decizia nr. 200/2005 a Curții Constituționale reluată ulterior și

în alte decizii s-a arătat că prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor

nr. 351/2004 instituie o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate

de capacități din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acestor.

Curtea Constituțională a apreciat că este greșită absolutizarea exercițiului

prerogativelor dreptului reclamantului de proprietate, făcând abstracție de

prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit căruia

"conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege",

precum și de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil

al proprietății private, "în condițiile legii organice". Potrivit

acestor dispoziții, legiuitorul este, așadar, competent să stabilească cadrul

juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea

conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu

interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte

de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca

drept subiectiv garantat. Prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu

a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit

competenței sale constituționale.

Analizând jurisprudența C.E.D.O.,

Curtea Constituțională a reținut că, potrivit acesteia, legiuitorul poate

aprecia în funcție de nevoia reală a comunității măsurile de limitare a

exercițiului dreptului de proprietate.

Tribunalul a constatat că, așa cum

rezultă din înscrisurile depuse, prima conductă a fost construită și pusă în

funcțiune în anul 1951, înainte ca familia reclamantului să devină proprietara

acestei suprafețe de teren, iar bunicul reclamantului a cumpărat terenul deja

grevat de sarcini în anul 1956, iar reclamantul a devenit proprietar în anul

2006.

Așadar, prin construirea conductelor

de transport de gaze, anterior dobândirii terenului de către familia

reclamantului, s-a instituit în favoarea societății pârâte un drept de uz și de

servitute legală asupra terenului proprietatea acestuia, cu titlu gratuit, iar

această servitute are caracter accesoriu și opozabilitate erga omnes, deoarece

terenul nu putea fi dobândit decât grevat cu această sarcină.

declarat apel reclamantul S.B.A. solicitând admiterea apelului, modificarea în

parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în

judecată, pronunțând o hotărâre prin care să fie obligată pârâta SN T.G.N.T. SA

la plata despăgubirilor în cuantum de 709.500 lei pentru lipsa de folosință a

terenului de la data de 15 decembrie 2007 și până la mutarea conductelor de pe

terenul proprietatea reclamantului.

ll-a civilă și secția a IV-a civilă, a soluționat apelul prin Decizia civilă

nr. 190/A din 28 aprilie 2014, respingându-l în totalitate.

Pentru a pronunța această decizie,

placând de la situația de fapt constatată la prima instanță, cu privire la

stabilirea căreia nu s-a formulat apel, instanța de apel a reținit că

prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 aplicabil cauzei

în raport de data introducerii acțiunii, instituie o sarcină gratuită care

grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe

toată durata existenței acestora. Cum a constatat Curtea Constituțională în

Decizia nr. 200/2005, dreptul de uz și dreptul de servitute asupra acestor

terenuri, stabilite potrivit alin. (1) al art. 90, privesc utilitatea publică,

au caracter legal și se exercită pe toată durata de existență a capacității

respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în

funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie.

Rezultă deci că exercitarea acestor

drepturi asupra terenurilor afectate de capacități din domeniul gazelor

naturale este determinată de un interes general și, ca atare, legiuitorul este

pe deplin competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în

concordanță cu dispozițiile constituționale. în cadrul aceleiași decizii,

analizând jurisprudența C.E.D.O., Curtea Constituțională a reținut că, potrivit

acesteia, legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității

măsurile de limitare a exercițiului dreptului de proprietate. în cauza

"James și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și

Irlandei", 1986, C.E.D.O. a statuat că nu poate fi vorba despre o

încălcare a dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit

context politic, economic sau social, dacă răspunde unei "utilități

publice", așa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

aparținând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane, deci și în

situația în care colectivitatea în ansamblul ei nu utilizează sau nu profită ea

însăși de bun. în vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de

proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigențele

interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale

individului. Or, în această materie, legea română respectă exigențele impuse de

prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Curtea de apel a subliniat în

contextul evocării deciziei Curții Constituționale că legiuitorul este

competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor

dreptului de proprietate, în accepțiunea conferită de Constituție, în așa fel

încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele

particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări

rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin

reglementarea art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, legiuitorul nu

a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit

competenței sale constituționale. Dispozițiile menționate nu contravin

dispozițiilor art. 44 din Constituție, deoarece, potrivit alin. (7) al acestui

articol, "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind

protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea

celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin

proprietarului".

Prevederile art. 90 alin. (2) teza a

ll-a din Legea nr. 351/2004, conform cărora, dacă, cu ocazia intervențiilor

pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube

proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale,

concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii,

invocate de apelant, nu sunt aplicabile speței, în cauză nepunându-se problema

unor intervenții prin care să se producă pagube proprietarului. în cauză,

proprietarul solicită despăgubiri pentru restrângerea exercițiului dreptului

său de proprietate datorită existenței conductei pe terenul său.

În acest sens, Curtea constată că în

sarcina apelantului nu a operat q. privare de proprietate, bunul fiind dobândit

de acesta în anul 2006, dată la care era deja grevat de drepturile de uz și

servitute în discuție, aspect necontestat în cauză. Astfel, patrimoniul

reclamantului nu a fost diminuat prin instituirea respectivelor drepturi, bunul

intrând în această stare în proprietatea sa.

În consecință, nu se poate reține o

încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană

fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu

poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și

în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional. Norma europeană stabilește faptul că pierderea dreptului de

proprietate privată asupra imobilului poate fi conformă Convenției numai în

măsura în care se respectă condițiile prevăzute de lege, respectiv plata de

despăgubiri către proprietar. Astfel, în urma pierderii sau restrângerii

dreptului de proprietate al unei persoane, prin acordarea despăgubirilor,

aceasta păstrează aceeași valoare a activului patrimonial.

Or, în cauză, nu se pune problema unei

diminuări a patrimoniului reclamantului prin existența conductei în discuție

întrucât dreptul de proprietate grevat de această sarcină a fost dobândit ca

atare de reclamant în anul 2006.

Într-o astfel de situație, acordarea

despăgubirilor solicitate de reclamant ar conduce la mărirea patrimoniului

acestuia, la valoarea terenului grevat de sarcini, dobândit de reclamant,

adăugându-se valoarea despăgubirilor pentru restrângerea folosinței terenului.

reclamantul a declarat recurs în termen legal, solicitând modificarea acesteia,

admiterea acțiunii sale și obligarea SN T.G.N.T. SA la plata despăgubirilor de

709.500 lei corespunzătoare lipsei de folosință a imobilului în discuție, cu

începere la 15 decembrie 2007 și pana la mutarea conductelor de pe terenul

proprietatea sa și degrevarea acestuia de aceasta ocupare.

Sintetizând argumentele hotărârilor

judecătorești aterioare, recurentul a arătat că nu contestă justețea soluției

date capătului de cerere având ca obiect obligarea SN T.G.N.T. SA la mutarea

conductelor de pe amplasamenul actual, dar nici nu poate fi ignorată ocuparea

cu caracter definitiv pe care această societatea pârâtă o realizează prin acest

amiasament, de vreme ce prin instituirea zonei de siguranța, reclamantului îi

este interzisă orice construire sau plantare cu plante cu rădăcini adânci.

Arată recurentul că art. 90 alin. (2)

din Legea nr. 351/2004 prevede dreptul proprietarului afectat la despăgubiri

pentru pagubele suferite de proprietarii terenurilor afectate de aceste

utilități, generate prin intervențiile determinate de retehnologizări,

reparații, revizii, avarii, de aceea, cu atât mai mult această obligație de

reparație se justifică pentru ipoteza în care acestea e exercită printr-o

ocupare implicită, determinată de imposibilitatea deținătorului de a construi,

planta, etc. Această abordare corespunde și garanțiilor conținute de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional al C.E.D.O., însă trebuie acceptat că, deși

reclamantul a dobândit dreptul său de proprietate afectat de acesată limitare,

totuși i se creează o restricție importantă a deptului de proprietate atins în

substanța sa, pentru care trebuie să i plătească o cmensație justă.

Sintetic, recurentul iși structurează

motivele de recurs întemeindu-le pe dispozițile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

în ceea ce priveșe modul de soliționare a capătului de cerere având ca obiect

despăgubiri.

Plecând de la dispozițiile art. 52

pct. 3 din Legea gazelor nr. 351/2004 care definește rețeaua de transport a

gazelor naturale, de la cele ale art. 21 din aceeași lege care imprimă

caracterul de serviciu al activității de transport a gazelor naturale,

recurentul a arătat că prin art. 86 s-a instituit în favoarea SN T.G.N.T. SA,

ca operator, un drept legal de uz și servitute asupra zonelor pe care aceste

conducte de traversează. In acest sens, zona traversată se situează pe terenul

proprietatea reclamantului. Acest teren are, în accepțiunea legii, calitatea de

fond aservit, consecința raportului care se creează între fondul aservit și

fondul dominant, fiind aceea a dreptului titularului fondului aservit,

reclamantul, la desăgubire.

Or, curtea de apel a apreciat greșit

că acest raport nu poate genera în favoarea reclamantului un drept la

despăgubire, printr-o greșita aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ. de la

1864 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al C.E.D.O., chiar dacă asupra

rețelelor de transport de gaze naturale, dată fiind importanța lor strategică,

acestea sunt în proprietatea publică.

Se arată că instanța de apel a ignorat

efectele art. 90 alin. (2) din Legea gazelor prin care se statuează obligația

concesionarilor de a plăti despăgubiri în condițiile legii dacă prin

exercitarea dreptului de uz și servitute se produc pagube proprietarilor ale

căror amplasamente se află în vecinătatea acestor rețele, raționând simplist că

reclamantul poartă reponsabilitatea acceptării unui teren traversat de acesta

conducte la momentul achiziției.

Obligația de despăgubire nu doar că

este recunoscută reclamantului prin legea specială, dar este înglobată în chiar

dispozițiile legii fundamentale, prin art. 44 alin. 5 și garantată prin

imperativele impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al C.E.D.O. și

confirmată jurisprudential constant prin horărârile C.E.D.O.

Astfel, respingerea capătului de

cerere având ca obiect despăgubiri, se întemeiază de o greșită alicare a legii,

în măsura in care s-a reținut că reclamantului nu i s-a produs o privare a dreptului

de proprietate, prin simpla afirmație că reclamantul a dobândit acest drept

afectat de această sarcină.

Mai arată recurentul că terenul în

discuție se află în proprietatea familiei sale încă din 1956, că i-a revenit în

proprietate prin moștenire și partaj, dar și că la data achiziției primordiale

nu a existat o asemenea amplasare de rețele. Acest aspect nu a făcut obiectul

analizei instanței de apel, deși aceste afirmații s-au constituit ca și critici

în apel.

Împotriva acestui recurs intimata SN

T.G.N.T. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca

neîntemeiat.

În apărare, intimata a arătat că legea

aplicabilă în cauză este Legea nr. 351/2004, în vigoare la data introduceri

acțiunii, care, prin art. 86 statuează că asupra terenurilor proprietate

publică sau privată concesionarii din domeniul gazelor au un drept de uz și

servitute legală, dreptul de restrângere sau de încetare a unor ativități,

precum și accesul la utilitățile publice, iar art. 90 se stabilește că acest

drept durează pe toată durata de amplasare a rețelelor și se realizează cu

titlu gratuit. Numai dacă în exercitarea acestor drepturi se produc

proprietarilor terenurilor prejudicii, aceștia au un drept la despăgubire.

De aceea, este corectă motivarea

instanței de apel conform căreia în sarcina apelantului nu a operat o privare

de proprietate de vreme ce acesta a dobândit terenul afectat de aceste sarcini,

astfel încât patrimoniul acestuia nu a suferit o pagubă, iar acordarea

despăgubirilor solicitate de acesta ar semnifica o mărire a patrimoniului

acestuia.

Se mai arată că prin numeroase decizii

Curtea Constituțională s-a pronunțat ca solicitarea de despăgubiri pleacă de la

o premisă greșită, făcându-se abstracție de dispozițiile art. 44 alin. (7) din

Constituție, de vreme ce petenții pleacă de la absolutismul dreptului de

proprietate al cărui conținut și mod de exercitare face domeniul legii

organice.

Intimata a subliniat că SN T.G.N.T. SA

a amplasat acele conducte pe terenul în cauză încă înainte ca familia

reclamantului să devină proprietara terenului, dincolo de caracterul gratuit,

consolidat prin lege, al dreptului de uz si servitute recunoscut acestei pârâte

și conservat prin jurisprudența Curții Constituționale.

Totodată, SN T.G.N.T. SA își arată

deplina disponibilitate a plăti recurentului pagubele produse, dacă se constată

că acestea se datorează exercițiului drepturilor legale, desigur, în limitele

legii.

administrat probe.

va admite, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre

rejudecare la instanța de apel, pentru considerentele sare succed.

Se impune în primul rând observația că

recurentul S.B.A. și-a limitat recursul declarat împotriva Deciziei nr. 190/A

din 28 aprilie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

exclusiv la modalitatea în care, judecând pricina în fond, aceasta a soluționat

capătul de cerere în despăgubiri bănești de 709.500 lei pentru lipsirea de

folosință a terenului intravilan în suprafață de 750 mp situat în Sinaia,

județul Prahova, calculate de la 15 decembrie 2007 și până la mutarea

conductelor de pe terenul proprietatea reclamantului în contradictoriu cu

pârâta SN T.G.N.T. SA, iar nu și cu privire la modalitatea de soluționare a

cauzei în privința celortalte petite ale acțiunii inițiale modificate, sau cu

privire la ceilalți pârâți.

Pe cale de consecință, potrivit

principiului disponibilității procesului și regulii trasate de art. 316

raportat la cele ale art. 295 C. proc. civ., judecarea recursului se va limita

la aspectele recurate.

În al doilea rând, deși suma

criticilor recurentului se fundamentează numai pe dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ. referitor la lipsa motivării deciziei recurate sau la caracterul

contradictoriu al considerentelor, în fapt, dezvoltarea lor corespunde în cea

mai mare parte unei modalități greșite de intrepretare și aplicare a

dispozițiilor Legii gazelor nr. 351/2004 și ignorarea, de către instanța de

apel, a corelării acestora cu dispozițiile de drept constituțional, cu

imperativele Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței

C.E.D.O. cât privește garantarea dreptului de proprietate în sens efectiv.

De aceea, Înalta Curte va aprecia

temeinicia recursului și prin incidența motivului reglementat de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., efectuând din oficiu încadrarea motivelor de

recurs.

În măsura în care obiectul pretenției

reclamantului-recurent este delimitat la suma de 709. 500 lei și reprezintă

despăgubiri pentru lipsa de folosința a terenului său, cuantificate pentru

intervalul 15 decembrie 2007 și până la mutarea conductelor de pe terenul

proprietatea reclamantului, Înalta Curte consideră că trebuie stabilită

modalitatea de determinare a legii incidente pentru soluționarea raportului

juridic litigios dedus judecății.

Astfel, recurentul a afirmat că în mod

greșit instanțele de fond au considerat că dreptul de uz și servitute asupra

terenului proprietatea sa este gratuit prin interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 86-90 din Legea nr. 351/2004.

Sub acest aspect, instanța de recurs

observă că raportul juridic litigios în legătură cu folosința terenului

proprietatea reclamantului, în suprafață de 750 mp situat în Sinaia, județul

Prahova a debutat în anul 2007, când reclamantul a devenit proprietar, prin

efectul moștenirii.

La acea dată activa Legea nr. 351/2004

care reglementa exercitarea dreptului de uz și servitute în favoarea

concesionarilor din domeniul gazelor asupra terenurilor sau bunurilor aflate în

proprietate publică sau privată persoanelor fizice ori juridice, drept conceput

de lege pentru executarea intervențiilor necesare realizării, reabilitării sau

retehnologizării capacităților din domeniul gazelor naturale, sau pentru

asigurarea normalei funcționării a acestora. Aceste drepturi au ca obiect

utilitatea publică stabilită conform art. 23 din lege, au caracter legal și se

exercită pe toata durata de viață a capacității respective.

Înalta Curte de Casație și Justiție

reține însă că instanțele de fond nu au avut în vedere că la 01 octombrie 2011

au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și că, din

nevoia de armonizare a . legislației, intrarea în vigoare a C. civ. a fost

însoțită de abrogarea tuturor actelor normative speciale sau complementare

preexistente care contraveneau reglementărilor sale. Astfel, prin dispozițiile

art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011 privitoare la punerea în aplicare a

Legii nr. 287/2009 au fost abrogate dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea

gazelor nr. 351/2004 cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, instanțele de fond nu au avut

în vedere că începând cu data menționată, 01 octombrie 2011, legea sub imperiul

căreia au tranșat raportul litigios nu mai era in vigoare, dar și că ulterior,

prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor

naturale, Legea nr. 351/2004 a fost abrogată în totalitate.

Totodată, potrivit art. 5 alin. (2) al

Legii nr. 71/2011, dispozițiile C. civ. se aplică și efectelor viitoare ale

situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate

din starea și capacitatea persoanelor, căsătorie, filiație, adopție, obligația

legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general

al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații subzistă și

după intrarea în vigoare a C. civ.

Niciuna dintre instanțele de fond nu a

reflectat asupra acestei sucesiuni a actelor normative și modului în care

dispozițiile legale consecutive au incidență în cauză.

Instanța de recurs consideră că este

necesar ca, dând efectivitate principiului aplicării imediate a legii noi

statuat și prin art. 6 alin. (5) și (6) C. civ., instanța de apel, cu prilejul

rejudecării, să analizeze incidența art. 621 C. civ. care reglementează

limitele legale aduse dreptului de proprietate particulară prin exercitarea

dreptului de trecere pe acesta a utilităților publice, cu condiția acordării de

despăgubiri titularului dreptului afectat de aceste limitări, dar și incidența

dispozițiilor art. 625 din același Cod care arată că îngrădirile cuprinse în

secțiunea corespunzătoare a Codului se completează cu dispozițiile legilor

speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri.

Totodată, din perspectiva noii

reglementări, este justificat a. fi realizată în rejudecare distincția între

noțiunile juridice de servitute și uz -veritabile dezmembrăminte ale dreptului

de proprietate - pe de-o parte și cea de limitare a dreptului de proprietate

determinată prin suprapunerea materială asupra aceluiași bun (totală sau

parțială) a dreptului de proprietate publică în concurs cu dreptul de

proprietate privată, pentru corecta stabilire a situației de fapt în litigiul

dedus judecății.

În ceea ce privește delimitarea

pretenției pentru durata de timp cuprinsă între 15 decembrie 2007, dată de la

care reclamantul a pretins despăgubire, și până la data intrării în vigoare a

C. civ., dând efectivitate principiului tempus regit actum, Înalta Curte

apreciază că în mod corect instanța de apel s-a raportat la incidența în cauză

a dispozițiilor Legii nr. 351/2004, respectiv, art. 86-90 din această lege.

Astfel, începând cu perioada arătată,

reclamantului, titular al dreptului de proprietate asupra terenului intravilan

în suprafață de 750 mp situat în Sinaia, județul Prahova i s-a impus o limitare

pentru o suprafață totală de 570 mp, reprezentată de zona ocupată de conductele

de gaze exploatate de către SN T.G.N.T. SA, precum și de zona de protecție

inclusă în distanța de siguranță. Această limitare constă în imposibilitatea exploatării

terenului ca perimetru construibil, ori pentru plantarea plantelor cu rădăcini

adânci, deși terenul se află în zona intravilană a orașului Sinaia.

Aceasă interdicție plasată în sarcina

proprietarului semnifică o limitare a dreptului său de proprietate, o ocupare

continuă a terenului pe durata existenței rețelei cu privire la această

suprafață, deși, teoretic, reclamantul se bucură de toate atributele

proprietății. Dincolo de aparențe, această limitare afectează în realitate

însăși substanța dreptului de proprietate(în acest sens, a se vedea Cauza Vergu

împotriva României, hotărârea din 11 ianuarie 2011). Mergând pe argumente date

de prevalenta Convenției în ordinea de drept intern și a jurisprudenței C.E.D.O.

în materie, la care chiar instanța de apel face referire, atingerea adusă

respectării bunurilor trebuie să păstreze un echilibru just între cerințele

interesului general și imperativul apărării dreptului fundamental de

proprietate. în mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele utilizate și scopul urmărit, inclusiv, măsurile care privează

o persoană de proprietatea sa (cauza M. Atanasiu împotriva României, hotărârea

din 12 octombrie 2010).

Pentru a aprecia această conduită

trebuie verificate nu numai existența, în concret, a modalităților de

despăgubire aplicate, ci și subordonarea lor scopului reparator comparativ cu

natura interesului general ocrotit. Chiar dacă s-a acceptat că statul are

dreptul de a reduce foarte mult nivelul acestor reparații, mijloacele legale

opuse trebuie să fie nu doar apte să justifice proporționalitatea anterior

amintită, dar și să prezinte un mecanism coerent și consecvent de soluționare a

acestor limitări.

De aceea, chiar plecând de la aceste

concepte, considerentele expuse în Decizia nr. 856/2006 a Curții

Constituționale nu exclud că instanțele au căderea de a aprecia cazual asupra

încălcării dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un

anumit context politic, economic sau social și dacă răspunde unei utilități

publice și dacă, potrivit cosiderentelor anterioare, păstrază un echilibru just

între cerințele interesului general și imperativul apărării dreptului

fundamental de proprietate.

Plecând așadar de la chiar aceste

premise, Curtea de Apel a arătat că legea română respectă exigențele impuse de

Convenție, concluzie susținută pe considerentele deciziei Curții

Constituționale cu prilejul verificării constituționalității dispozițiilor art.

90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, în care s-a arătat că este just să se

instituie limitări rezonabile în exercitarea dreptului de proprietate

particulară, astfel încât acestea să nu vină în coliziune cu interesele

generale, aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit dispozițiilor art. 44 alin.

(7) din Constituție, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor

privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la

respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin

proprietarilor. S-a considerat astfel că prevederile art. 90 alin. (2) teza a

ll-a din Legea nr. 351/2004, invocate de apelant, nu sunt aplicabile speței

deoarece se referă la pagubele cuvenite proprietarilor terenurilor învecinate

terenurilor afectate de aceste utilități, or în cauză reclamantul solicită

despăgubiri pentru restrângerea dreptului său de proprietate.

Înalta Curte arată că dispozițiile

art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, teza I, au in vedere nu o servitute

ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o servitute legală echivalentă

limitării dreptului de proprietate particulară pe toată durata amplasamentului,

o restângere impusă proprietarului, așa cum a reținut și instanța de apel.

Acest aspect este suficient pentru a

demara în cauză analiza de compatibilitate a măsurii restricției cu interesul

public și caracterul rezonabil al mijloacelor folosite precum și existența în

concret a unui mecanism coerent și consecvent de rezolvare echitabilă a acestor

limitări.

Înalta Curte mai observă că, deși

inițial instanța de apel are în vedere că legea română respectă exigențele

impuse de Convenție justificând concluzia gratuității dreptului de ocupare al

pârâtei, arată în considerentele finale că norma europeană stabilește că pierderea

dreptului de proprietate asupra imobilului poate fi conformă Convenției numai

dacă respectă condițiile prevăzute de lege, respectiv plata despăgubirii către

proprietar. Instanța de apel nu epuizează însă verificarea în speță a acestor

aspecte, argumentând că reclamantul nu putea avea nicio speranță legitimă la

reparație, deoarece a dobândit dreptul de proprietate afectat deja de aceste

limitări.

Dincolo de contradicția instanței de

apel prin considerente succesive, sub acest aspect, este relevantă afirmația că

reclamantul a dobândit astfel dreptul de proprietate asupra terenului, însă nu

a constituit deopotrivă preocuparea instanței de apel să cerceteze și dacă la

data dobândirii dreptului de către autorii acestuia conductele de gaze erau

deja amplasate pe teren, pentru a evalua dacă acest drept la despăgubire a

putut face obiectul transmiterii, pe cale de sucesiune. Se observă, din suma

considerentelor deciziei din apel că nu s-a dat un răspuns acestor argumente,

întemeiat pe probe ale cauzei, echivalând cu nemotivarea exhaustivă a cauzei,

potrivit art. 261 și art. 295 C. proc. civ.

De aceea, pentru toate argumentele

redate în prezenta decizie, recursul va fi admis în temeiul art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., iar decizia atacată va fi casată, cu consecința trimiterii

cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului în limitele arătate,

implicând cercetarea temeiniciei cererii în baza temeiurilor de drept incidente

și pentru a se răspunde argumentelor părților în mod exhaustiv, potrivit

dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

Totodată, cu prilejul rejudecării va

fi soluționată și cererea formulată în recurs de către recurent, vizând

acordarea, în favoarea acestuia, a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul S.B.A. împotriva Deciziei civile nr. 190/A din 28 aprilie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 ianuarie 2015.