ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 201/2017
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 201/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia Nr.
201/2017
Judecătoria Sectorului 4
București, prin Sentința nr. 1.654 din 28 februarie 2011,
pronunțată în Dosarul nr. x/4/2010, a admis excepția
necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în
favoarea Tribunalului București.
Cauza a
fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a
civilă, sub nr. x/3/2011.
Prin
Sentința civilă nr. 1.221 din 3 iunie 2013 pronunțată de
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă
acțiunea reclamantului A. împotriva pârâților SC B. SA, C. SA și
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În
argumentarea acestei soluții, instanța a reținut în
esență că reclamantul nu a justificat pretențiile sale în
condițiile în care terenul pentru care a solicitat despăgubiri pentru
lipsa de folosință era grevat de sarcini la momentul dobândirii
proprietății de către reclamant.
Apelul
declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 1.221/2013 a
Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca
nefondat de către Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă, prin Decizia civilă nr. 190A din 28 aprilie 2014.
În
argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în
esență că la data dobândirii terenului, acesta era deja grevat
de sarcina subtraversării de conductele de gaz aparținând pârâtei.
Recursul
declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 190 din 28 aprilie 2014 a
Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost
admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 189 din 27
ianuarie 2015, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași
instanțe.
În
argumentarea acestei soluții, cu puterea obligatorie a dispozițiilor
art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs a reținut
că instanțele de fond nu au avut în vedere că la data de 1
octombrie 2011 au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr. 287/2009
privind C. civ. și că, legea sub imperiul căreia au tranșat
raportul litigios nu mai era în vigoare, dar și că ulterior, prin
art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor
naturale, Legea nr. 351/2004 a fost abrogată.
S-a mai
reținut ca fiind necesar, dând efectivitate principiului aplicării
imediate a legii noi, statuat și prin art. 6 alin. (5) și (6) C.
civ., instanța de apel, cu prilejul rejudecării, să analizeze
incidența art. 621 C. civ. care reglementează limitele aduse
dreptului de proprietate particulară prin exercitarea dreptului de trecere
pe acesta a utilităților publice, cu condiția acordării de
despăgubiri titularului dreptului afectat de aceste limitări, dar
și incidența art. 625 din același cod.
Totodată,
din perspectiva noii reglementări, este justificat a fi realizată în
rejudecare distincția între noțiunile juridice de servitute și
uz - veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate - pe de-o
parte și cea de limitare a dreptului de proprietate determinată prin
suprapunerea materială asupra aceluiași bun (totală sau
parțială) a dreptului de proprietate publică în concurs cu
dreptul de proprietate privată, pentru corecta stabilire a situației
de fapt în litigiul dedus judecății.
Înalta Curte
a mai arătat că dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea nr.
351/2004, teza I, au în vedere nu o servitute ca dezmembrământ al
dreptului de proprietate, ci o servitute legală echivalentă
limitării dreptului de proprietate particulară pe toată durata
amplasamentului, o restrângere impusă proprietarului, așa cum a
reținut și instanța de apel. Or, acest aspect este suficient
pentru a demara în cauză analiza de compatibilitate a măsurii
restricției cu interesul public și caracterul rezonabil al
mijloacelor folosite, precum și existența în concret a unui mecanism
coerent și consecvent de rezolvare echitabilă a acestor
limitări.
S-a mai
observat că, deși inițial instanța de apel are în vedere
că legea română respectă exigențele impuse de
Convenție justificând concluzia gratuității dreptului de ocupare
al pârâtei, arată în considerentele finale că norma europeană
stabilește că pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului
poate fi conformă Convenției numai dacă respectă
condițiile prevăzute de lege, respectiv plata despăgubirii
către proprietar. Instanța de apel nu epuizează însă
verificarea în speță a acestor aspecte, argumentând că
reclamantul nu putea avea nicio speranță legitimă la
reparație, deoarece a dobândit dreptul de proprietate afectat deja de aceste
limitări.
Dincolo de
contradicția instanței de apel prin considerente succesive, sub acest
aspect, este relevantă afirmația că reclamantul a dobândit
astfel dreptul de proprietate asupra terenului, însă nu a constituit
deopotrivă preocuparea instanței de apel să cerceteze și
dacă la data dobândirii dreptului de către autorii acestuia
conductele de gaze erau deja amplasate pe teren, pentru a evalua dacă
acest drept la despăgubire a putut face obiectul transmiterii, pe cale de
succesiune. Se observă, din suma considerentelor deciziei din apel că
nu s-a dat un răspuns acestor argumente, întemeiat pe probe ale cauzei,
echivalând cu nemotivarea exhaustivă a cauzei, potrivit art. 261 și
art. 295 C. proc. civ.
Cauza a
fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2011*.
Prin Decizia
nr. 507A din 27 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat
apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1.221 din
3 iunie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.
În
argumentarea acestei soluții, după administrarea probei cu înscrisuri
din care reiese că terenul în litigiu era traversat de conducte de gaz din
anii 1951, 1973 și 1996, instanța de apel a reținut în
esență că, la data cumpărării terenului de către
bunicii reclamantului - D. și E., anul 1956, terenul era deja grevat de
subtraversarea unei conducte de gaz încă din anul 1951, conform adresei
emise de pârâtă, context în care reclamantul nu poate susține existența
unui prejudiciu în patrimoniul său și nici nu poate invoca
protecția art. 480 C. civ. sau a art. 1 din Protocolul adițional nr.
1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce
privește calitatea procesuală a Statului Român, instanța de apel
a reținut că în mod legal a fost respinsă acțiunea
față de acesta pentru lipsa calității procesuale pasive.
Împotriva
acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, în temeiul
dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., solicitând admiterea
acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și
schimbarea sentinței, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în
judecată și obligarea pârâtei C. SA la plata despăgubirilor în
cuantum de 1.472 RON/lună, de la data de 1 octombrie 2011, pe toată
durata de existență a conductelor pe terenul proprietatea
reclamantului.
Recurentul-reclamant,
în susținerea recursului, a prezentat modificările legislative în
materie, respectiv faptul că art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr.
351/2004 a fost abrogat, normă care prevedea caracterul gratuit al
dreptului de uz și servitute recunoscut concesionarilor din sectorul
gazelor naturale. Astfel că, în virtutea normei tranzitorii a art. 5 alin.
(2) din Legea nr. 71/2011, raporturilor juridice dintre părți le sunt
aplicabile dispozițiile art. 621 alin. (3) C. civ., text de lege care
prevede caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate,
prin exercitarea dreptului de trecere a rețelelor edilitare ce deservesc
fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de
apă, gaze sau altele asemenea.
În
susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.
civ., recurentul-reclamant a criticat decizia din apel sub aspectul
nemotivării capătului de cerere privitor la acordarea
despăgubirilor.
Astfel, recurentul-reclamant
a arătat că instanța de apel în mod eronat a reținut
că la data cumpărării terenului de către bunicii
reclamantului, anul 1956, terenul era deja grevat de subtraversarea unei
conducte de gaz încă din anul 1951, conform adresei emise de pârâtă.
Or, din
probatoriul administrat în rejudecare nu rezultă cu certitudine anul
construirii primei conducte pe terenul în discuție, totodată, fiind
creată o situație de neacceptat, și anume:
Înscrisurile
noi depuse la dosarul cauzei, de către pârâta C. SA, la termenul din 7
decembrie 2015, dovedesc faptul că anul construirii și punerii în
funcțiune a primei conducte pe terenul în discuție este anul 1958,
astfel că la data dobândirii dreptului de proprietate de către autorii
reclamantului - 1956 -, conductele de gaz nu erau amplasate pe teren.
La termenul
din 25 ianuarie 2016, când instanța de apel a rămas în
pronunțare, cauza a fost repusă pe rol, iar părțile citate
pentru termenul din 21 martie 2016, s-a emis o adresă către pârâta
C., prin care i s-a solicitat, în raport cu Procesul-verbal de casare din 20
ianuarie 2010, să comunice în mod expres dacă desființarea celor
11 km de conductă vizează și terenul în litigiu, și, în caz
afirmativ, data în care terenul în litigiu a devenit liber de sarcina traversării
sale de către conducta de gaze.
Ca
răspuns la această adresă, pârâta C. a depus la dosar o
corespondență internă purtată între departamentele sale,
susținând că din eroare a depus Procesul-verbal de casare din 20
ianuarie 2010 și că acesta nu are legătură cu pricina
întrucât se referă la dezafectarea conductei de 5 km - Platou Izvor Sinaia
DN 400, an punere în funcțiune 1958, care nu traversează terenul
reclamantului.
Astfel,
pârâta a indus în eroare instanța cu privire la data amplasării
primei conducte, susținând, la termenul din 23 mai 2016, că terenul
în discuție este subtraversat de conducte de transport gaz natural puse în
funcțiune în anii 1973, 1996, 1951, după ce pe parcursul litigiului
aceasta a indicat în mod clar că anul punerii în funcțiune este anul
1958.
Mai mult
decât atât, aceste conducte indicate prin ultima adresă depusă de
pârâtă în fața instanței de apel nu mai au denumirile indicate
de însăși pârâtă în documentul intitulat precizări la
raportul de expertiză, denumirea diferită fiind și
față de Acordul de concesiune depus la dosar tot de către
pârâtă.
Așadar,
hotărârea instanței de apel nu este motivată, fiind incident
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Analizând
recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale
evocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru
argumentele ce vor fi expuse în continuare:
În prealabil,
se reține că în cauză, a mai fost pronunțată o decizie
de casare - Decizia nr. 189 din 27 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a
dispus cu putere obligatorie, în conformitate cu dispozițiile art. 315
alin. (1) C. proc. civ., suplimentarea probatoriului în sensul de a se stabili
dacă terenul în litigiu era grevat de limitările impuse prin
traversarea conductelor de gaz și la momentul dobândirii
proprietății de către autorii reclamantului, precum și
să se analizeze dispozițiile legale incidente și să aplice
dispozițiile de drept intertemporal, inclusiv cele referitoare la
necesitatea evaluării proporționalității dintre gravitatea
încălcării dreptului de proprietate comparativ cu interesul ocrotit
prin stabilirea acestor limite.
În
rejudecare, instanța de apel a respins ca nefondat apelul reclamantului
A., decizia fiind motivată pe un singur argument, respectiv acela că
rețelele au preexistat titlului primordial al autorilor reclamantului,
rezultând astfel că aceștia și-au asumat limitele dreptului de
proprietate.
Din
considerentele deciziei atacate se constată că, argumentația
avută în vedere în fundamentarea soluției pronunțate de
instanța de apel este superficială, întrucât nu rezultă din ce
probe s-a reținut această stare de fapt, în condițiile în care
reclamantul susține că a produs probe apte să demonstreze contrariul,
care nu au fost analizate.
În aceste
condiții, decizia apare ca fiind lipsită de argumente de natură
să susțină corectitudinea stării de fapt reținută
de instanța de apel.
Mai mult
decât atât, prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, s-a statuat că în anul 2007 reclamantul a devenit
proprietar prin efectul moștenirii, dată la care erau în vigoare
dispozițiile Legii gazelor nr. 351/2004, și că, instanța de
fond nu a avut în vedere faptul că începând cu 1 octombrie 2011
această lege a gazelor a fost abrogată prin art. 230 lit. z) Legea
nr. 287/2009 privind C. civ., și că, ulterior a fost adoptată
Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale.
Astfel, în
lumina dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, aceste
dispoziții de drept intertemporal trebuia aplicate.
De altfel, în
rejudecare trebuia aplicate dispozițiile devenite incidente prin abrogarea
Legii nr. 351/2004, de vreme ce exista o limitare a dreptului de proprietate
privată și, totodată, trebuia verificată compatibilitatea
și justul echilibru dintre interesul ocrotit și dreptul
încălcat.
Având în
vedere că, în cauză, este vorba despre o limitare legală a
dreptului de proprietate, fiind indiferent dacă la data dobândirii
dreptului de către reclamant exista deja această limitare,
instanța va evalua dacă dreptul la despăgubire s-a transmis
reclamantului prin succesiune.
Or, motivarea
hotărârii instanței de apel nu răspunde acestor exigențe
impuse prin decizia de casare, fiind nesocotite dispozițiile legale ale
art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare,
hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate
sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În
condițiile în care, prin Decizia nr. 189 din 27 ianuarie 2015, Înalta
Curte de Casație și Justiție a trimis cauza pentru rejudecarea
apelului, instanța trebuia să se conformeze acestor dispoziții
legale și să analizeze dispozițiile legale incidente și
aplicarea dispozițiilor de drept intertemporal, inclusiv cele referitoare
la necesitatea evaluării dreptului încălcat comparativ cu interesul
ocrotit prin stabilirea acestor limite.
Nemotivarea
hotărârii în privința aspectelor mai sus învederate, astfel cum s-a
dispus prin decizia de casare, echivalează cu nemotivarea a cauzei cu
privire la aspectele principale și determinante în pronunțarea
sentinței potrivit dispozițiilor art. 261 și art. 295 C. proc.
civ., ceea ce împiedică exercitarea controlului judiciar, punând
instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea
soluției adoptate în întregul său.
Totodată,
este util de subliniat că o hotărâre trebuie să respecte
exigențele art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului, întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a
Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o
instanță internă să fi examinat în mod real problemele
esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le
aprecia pertinența.
Pentru
considerentele expuse, Înalta Curte, urmează ca, în temeiul dispozițiilor
art. 312 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 și 9 din
același cod, să admită recursul reclamantului A. împotriva
Deciziei civile nr. 507A din 27 iunie 2016 a Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă, pe care o va casa și va
trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 507A din 27
iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare
aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 14 februarie 2017.
Procesat de