Decizia nr. 201/2017 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Judecătoria Sectorului 4 București, prin Sentința nr. 1.654 din 28 februarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/4/2010, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2011. Prin Sentința civilă nr. 1.221 din 3 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea reclamantului A. împotriva pârâților SC B. SA, C. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut în esență că reclamantul nu a justificat pretențiile sale în condițiile în care terenul pentru care a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință era grevat de sarcini la momentul dobândirii proprietății de către reclamant.

Apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 1.221/2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 190A din 28 aprilie 2014. În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în esență că la data dobândirii terenului, acesta era deja grevat de sarcina subtraversării de conductele de gaz aparținând pârâtei.

Recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 190 din 28 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 189 din 27 ianuarie 2015, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. În argumentarea acestei soluții, cu puterea obligatorie a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs a reținut că instanțele de fond nu au avut în vedere că la data de 1 octombrie 2011 au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și că, legea sub imperiul căreia au tranșat raportul litigios nu mai era în vigoare, dar și că ulterior, prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale, Legea nr. 351/2004 a fost abrogată. S-a mai reținut ca fiind necesar, dând efectivitate principiului aplicării imediate a legii noi, statuat și prin art. 6 alin. (5) și (6) C. civ., instanța de apel, cu prilejul rejudecării, să analizeze incidența art. 621 C. civ. care reglementează limitele aduse dreptului de proprietate particulară prin exercitarea dreptului de trecere pe acesta a utilităților publice, cu condiția acordării de despăgubiri titularului dreptului afectat de aceste limitări, dar și incidența art. 625 din același cod. Totodată, din perspectiva noii reglementări, este justificat a fi realizată în rejudecare distincția între noțiunile juridice de servitute și uz - veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate - pe de-o parte și cea de limitare a dreptului de proprietate determinată prin suprapunerea materială asupra aceluiași bun (totală sau parțială) a dreptului de proprietate publică în concurs cu dreptul de proprietate privată, pentru corecta stabilire a situației de fapt în litigiul dedus judecății. Înalta Curte a mai arătat că dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, teza I, au în vedere nu o servitute ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o servitute legală echivalentă limitării dreptului de proprietate particulară pe toată durata amplasamentului, o restrângere impusă proprietarului, așa cum a reținut și instanța de apel. Or, acest aspect este suficient pentru a demara în cauză analiza de compatibilitate a măsurii restricției cu interesul public și caracterul rezonabil al mijloacelor folosite, precum și existența în concret a unui mecanism coerent și consecvent de rezolvare echitabilă a acestor limitări. S-a mai observat că, deși inițial instanța de apel are în vedere că legea română respectă exigențele impuse de Convenție justificând concluzia gratuității dreptului de ocupare al pârâtei, arată în considerentele finale că norma europeană stabilește că pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului poate fi conformă Convenției numai dacă respectă condițiile prevăzute de lege, respectiv plata despăgubirii către proprietar. Instanța de apel nu epuizează însă verificarea în speță a acestor aspecte, argumentând că reclamantul nu putea avea nicio speranță legitimă la reparație, deoarece a dobândit dreptul de proprietate afectat deja de aceste limitări. Dincolo de contradicția instanței de apel prin considerente succesive, sub acest aspect, este relevantă afirmația că reclamantul a dobândit astfel dreptul de proprietate asupra terenului, însă nu a constituit deopotrivă preocuparea instanței de apel să cerceteze și dacă la data dobândirii dreptului de către autorii acestuia conductele de gaze erau deja amplasate pe teren, pentru a evalua dacă acest drept la despăgubire a putut face obiectul transmiterii, pe cale de succesiune. Se observă, din suma considerentelor deciziei din apel că nu s-a dat un răspuns acestor argumente, întemeiat pe probe ale cauzei, echivalând cu nemotivarea exhaustivă a cauzei, potrivit art. 261 și art. 295 C. proc. civ.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2011*. Prin Decizia nr. 507A din 27 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1.221 din 3 iunie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. În argumentarea acestei soluții, după administrarea probei cu înscrisuri din care reiese că terenul în litigiu era traversat de conducte de gaz din anii 1951, 1973 și 1996, instanța de apel a reținut în esență că, la data cumpărării terenului de către bunicii reclamantului - D. și E., anul 1956, terenul era deja grevat de subtraversarea unei conducte de gaz încă din anul 1951, conform adresei emise de pârâtă, context în care reclamantul nu poate susține existența unui prejudiciu în patrimoniul său și nici nu poate invoca protecția art. 480 C. civ. sau a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește calitatea procesuală a Statului Român, instanța de apel a reținut că în mod legal a fost respinsă acțiunea față de acesta pentru lipsa calității procesuale pasive.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și schimbarea sentinței, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei C. SA la plata despăgubirilor în cuantum de 1.472 RON/lună, de la data de 1 octombrie 2011, pe toată durata de existență a conductelor pe terenul proprietatea reclamantului. Recurentul-reclamant, în susținerea recursului, a prezentat modificările legislative în materie, respectiv faptul că art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 a fost abrogat, normă care prevedea caracterul gratuit al dreptului de uz și servitute recunoscut concesionarilor din sectorul gazelor naturale. Astfel că, în virtutea normei tranzitorii a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, raporturilor juridice dintre părți le sunt aplicabile dispozițiile art. 621 alin. (3) C. civ., text de lege care prevede caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate, prin exercitarea dreptului de trecere a rețelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de apă, gaze sau altele asemenea. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat decizia din apel sub aspectul nemotivării capătului de cerere privitor la acordarea despăgubirilor. Astfel, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel în mod eronat a reținut că la data cumpărării terenului de către bunicii reclamantului, anul 1956, terenul era deja grevat de subtraversarea unei conducte de gaz încă din anul 1951, conform adresei emise de pârâtă. Or, din probatoriul administrat în rejudecare nu rezultă cu certitudine anul construirii primei conducte pe terenul în discuție, totodată, fiind creată o situație de neacceptat, și anume: Înscrisurile noi depuse la dosarul cauzei, de către pârâta C. SA, la termenul din 7 decembrie 2015, dovedesc faptul că anul construirii și punerii în funcțiune a primei conducte pe terenul în discuție este anul 1958, astfel că la data dobândirii dreptului de proprietate de către autorii reclamantului - 1956 -, conductele de gaz nu erau amplasate pe teren. La termenul din 25 ianuarie 2016, când instanța de apel a rămas în pronunțare, cauza a fost repusă pe rol, iar părțile citate pentru termenul din 21 martie 2016, s-a emis o adresă către pârâta C., prin care i s-a solicitat, în raport cu Procesul-verbal de casare din 20 ianuarie 2010, să comunice în mod expres dacă desființarea celor 11 km de conductă vizează și terenul în litigiu, și, în caz afirmativ, data în care terenul în litigiu a devenit liber de sarcina traversării sale de către conducta de gaze. Ca răspuns la această adresă, pârâta C. a depus la dosar o corespondență internă purtată între departamentele sale, susținând că din eroare a depus Procesul-verbal de casare din 20 ianuarie 2010 și că acesta nu are legătură cu pricina întrucât se referă la dezafectarea conductei de 5 km - Platou Izvor Sinaia DN 400, an punere în funcțiune 1958, care nu traversează terenul reclamantului. Astfel, pârâta a indus în eroare instanța cu privire la data amplasării primei conducte, susținând, la termenul din 23 mai 2016, că terenul în discuție este subtraversat de conducte de transport gaz natural puse în funcțiune în anii 1973, 1996, 1951, după ce pe parcursul litigiului aceasta a indicat în mod clar că anul punerii în funcțiune este anul 1958. Mai mult decât atât, aceste conducte indicate prin ultima adresă depusă de pârâtă în fața instanței de apel nu mai au denumirile indicate de însăși pârâtă în documentul intitulat precizări la raportul de expertiză, denumirea diferită fiind și față de Acordul de concesiune depus la dosar tot de către pârâtă. Așadar, hotărârea instanței de apel nu este motivată, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale evocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare: În prealabil, se reține că în cauză, a mai fost pronunțată o decizie de casare - Decizia nr. 189 din 27 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a dispus cu putere obligatorie, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., suplimentarea probatoriului în sensul de a se stabili dacă terenul în litigiu era grevat de limitările impuse prin traversarea conductelor de gaz și la momentul dobândirii proprietății de către autorii reclamantului, precum și să se analizeze dispozițiile legale incidente și să aplice dispozițiile de drept intertemporal, inclusiv cele referitoare la necesitatea evaluării proporționalității dintre gravitatea încălcării dreptului de proprietate comparativ cu interesul ocrotit prin stabilirea acestor limite. În rejudecare, instanța de apel a respins ca nefondat apelul reclamantului A., decizia fiind motivată pe un singur argument, respectiv acela că rețelele au preexistat titlului primordial al autorilor reclamantului, rezultând astfel că aceștia și-au asumat limitele dreptului de proprietate. Din considerentele deciziei atacate se constată că, argumentația avută în vedere în fundamentarea soluției pronunțate de instanța de apel este superficială, întrucât nu rezultă din ce probe s-a reținut această stare de fapt, în condițiile în care reclamantul susține că a produs probe apte să demonstreze contrariul, care nu au fost analizate. În aceste condiții, decizia apare ca fiind lipsită de argumente de natură să susțină corectitudinea stării de fapt reținută de instanța de apel. Mai mult decât atât, prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că în anul 2007 reclamantul a devenit proprietar prin efectul moștenirii, dată la care erau în vigoare dispozițiile Legii gazelor nr. 351/2004, și că, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că începând cu 1 octombrie 2011 această lege a gazelor a fost abrogată prin art. 230 lit. z) Legea nr. 287/2009 privind C. civ., și că, ulterior a fost adoptată Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale. Astfel, în lumina dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, aceste dispoziții de drept intertemporal trebuia aplicate. De altfel, în rejudecare trebuia aplicate dispozițiile devenite incidente prin abrogarea Legii nr. 351/2004, de vreme ce exista o limitare a dreptului de proprietate privată și, totodată, trebuia verificată compatibilitatea și justul echilibru dintre interesul ocrotit și dreptul încălcat. Având în vedere că, în cauză, este vorba despre o limitare legală a dreptului de proprietate, fiind indiferent dacă la data dobândirii dreptului de către reclamant exista deja această limitare, instanța va evalua dacă dreptul la despăgubire s-a transmis reclamantului prin succesiune. Or, motivarea hotărârii instanței de apel nu răspunde acestor exigențe impuse prin decizia de casare, fiind nesocotite dispozițiile legale ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În condițiile în care, prin Decizia nr. 189 din 27 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza pentru rejudecarea apelului, instanța trebuia să se conformeze acestor dispoziții legale și să analizeze dispozițiile legale incidente și aplicarea dispozițiilor de drept intertemporal, inclusiv cele referitoare la necesitatea evaluării dreptului încălcat comparativ cu interesul ocrotit prin stabilirea acestor limite. Nemotivarea hotărârii în privința aspectelor mai sus învederate, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare, echivalează cu nemotivarea a cauzei cu privire la aspectele principale și determinante în pronunțarea sentinței potrivit dispozițiilor art. 261 și art. 295 C. proc. civ., ceea ce împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său. Totodată, este util de subliniat că o hotărâre trebuie să respecte exigențele art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 și 9 din același cod, să admită recursul reclamantului A. împotriva Deciziei civile nr. 507A din 27 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.