ÎCCJ, decizie (scj.ro #155552)

Acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 351/2004. Importanța respectării principiilor care guvernează aplicarea legii civile în timp

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații

Index alfabetic : acțiune în pretenții

servitute legală

conductă de gaze

lipsă de folosință

C. civ., art. 6 alin. (2), (5), (6), art. 621

Legea nr. 71/2011, art. 59, art. 230 lit. z)

Legea nr. 351/2004, art. 86, art.90

Legea nr. 123/2012, art. 113

În raportul juridic civil dintre părțile litigante sunt aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora s-a născut acel raport juridic.

Astfel, pentru capacitățile energetice realizate anterior intrării în vigoare a noilor dispoziții legale în materie, respectiv a Legii nr. 123/2012, titularii dreptului de proprietate privată, afectați de aceste capacități, nu pot pretinde indemnizații pentru lipsa de folosință, exercitarea de către titularii licențelor a drepturilor de uz și de servitute făcându-se cu titlu gratuit, potrivit dispozițiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcțiune, respectiv a Legii nr. 351/2004.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2292 din 5 decembrie 2019

Notă

: Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale a fost abrogată la data de 19 iulie 2012 de Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 17 noiembrie 2010 sub nr. x/3/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în principal, obligarea pârâtei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea sa, situat pe raza comunei Y, județul Galați, care se compune din suprafața totală de 5.493 mp teren arabil (din care 981 mp teren intravilan și 4.512 mp teren extravilan), tarlaua 60/4, parcela 569/25, număr cadastral 143, carte funciară nr. 1073 a Comunei Y, județul Galați; în subsidiar, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a suprafeței de 981 mp teren intravilan.

Prin sentința civilă nr. 2884 din 4 iunie 2014, prima instanță a respins cererea, ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1891 din 29 aprilie 2010 la BNPA C., reclamanta S.C. A. S.R.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna Y, județul Galați, în suprafață de 5.493 mp, din care 981 mp teren intravilan, iar 4.512 mp teren extravilan.

Reclamanta a obținut certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010 eliberat de Primăria Comunei Y în scopul construirii unei hale. Potrivit pct. 5 lit. 3d din acest certificat, reclamanta avea obligația de a depune avizul B. SA, în considerarea faptului că în subteran, unde se află tarlaua 60/4/parcela 569/25, este amplasată conducta magistrală de gaze X.

După cum rezultă din adresa nr. 2091 din 29 iunie 2010 emisă de pârâta B. SA, aceasta nu a eliberat avizul necesar, precizând că, în conformitate cu Ordinul nr. 1220 din 7 noiembrie 2007, construcția trebuie să fie amplasată la o distanță de minim 20 m, condiție care nu este îndeplinită.

Prima instanță a reținut concluziile raportului de expertiză tehnică, specialitatea petrol și gaze, potrivit cărora pe terenul în cauză nu se pot efectua construcții, dat fiind amplasamentul conductei magistrale de gaze (întreaga lungime a terenului este traversată aproximativ diagonal de aceasta), precum și dispozițiile legale care instituie zona de siguranță a conductei pe o lățime de minim 20 mp de o parte și de alta, pe această suprafață de teren neputându-se amplasa construcții chiar temporare.

Cu privire la cererea principală, instanța a reținut că impedimentul la construire este determinat de o cauză specială (existența conductei magistrale subterane) reglementată în mod expres de Legea nr. 351/2004, în prezent abrogată, dar aplicabilă deoarece aceasta era în vigoare la momentul nașterii raportului de drept.

După cum rezultă din dispozițiile acestui act normativ, în forma de la data dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate, asupra terenurilor aflate în proprietatea privată a persoanelor juridice, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază în condițiile legii pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv exploatare și de întreținere a capacităților respective de dreptul de servitute legală de trecere subterană pentru instalarea de rețele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacității și pentru accesul la locul de amplasare a acestora (art. 86 lit. c).

De asemenea, potrivit art. 89, servitutea legală de trecere (subterană - în speță) cuprinde dreptul la instalare de rețele, de conducte, linii, stâlpi și de alte echipamente aferente capacității, precum și accesul la locul de amplasare a acestora pentru intervenții, întreținere, reparații, revizii, modificări și exploatare, conform prevederilor legale în vigoare.

Prin urmare, terenul dobândit în proprietate de către reclamantă este afectat de acest drept de servitute legală, pe toată durata funcționării și exploatării conductei magistrale, servitute preexistentă dobândirii dreptului de proprietate de către S.C. A. S.R.L., întrucât magistrala a fost inaugurată mult anterior anului 2010.

S-a concluzionat, astfel, că cererea vizând ridicarea conductei este lipsită de temei legal, atât timp cât pârâta poate opune reclamantei un titlu valabil pentru exercitarea dreptului de trecere subterană, acesta fiind instituit de lege în considerarea utilității publice a conductei de gaze, așadar operând de drept și neputând fi infirmat de o instanță judecătorească; de asemenea, neîndeplinirea formalităților de publicitate în privința servituții (aceasta nefiind înscrisă în cartea funciară) nu produce efecte juridice în privința reclamantei, deoarece aceasta este chiar titularul obligației de respectare a servituții, transmisă odată cu proprietatea asupra fondului dominat.

În privința capătului de cerere subsidiar, referitor la despăgubirea solicitată de la pârâtă pentru restrângerea dreptului de folosință, s-a reținut că, potrivit art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, în forma de la momentul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate, exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora. Dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii se produc pagube, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii.

În acest sens, s-a constatat că art. 91, care instituie criterii de stabilire a despăgubirilor acordate potrivit limitelor legale mai sus stabilite, nu poate fi invocat cu succes de către reclamantă deoarece nu este aplicabil în cauză, instanța fiind chemată să analizeze un eventual drept la despăgubire pentru normala exploatare a instalației de gaze naturale.

De asemenea, s-a considerat că abrogarea dispozițiilor art. 90 așa cum au fost analizate, începând cu data de 1 octombrie 2011, potrivit art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, nu prezintă relevanță pentru prezenta cauză, deoarece raportul juridic dedus judecății s-a născut odată cu preluarea dreptului de proprietate de către reclamant în condițiile preexistenței servituții legale în anul 2010, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile de drept material în vigoare la acel moment.

S-a mai reținut că, în orice caz, criteriul de evaluare a prejudiciului propus de reclamantă (respectiv valoarea de circulație a imobilului afectat) nu este operabil.

În privința prejudiciului produs, instanța a reținut, totodată, că reclamanta se referă la imposibilitatea edificării unei construcții, în condițiile în care, potrivit probelor administrate, categoria de folosință a terenului este teren arabil intravilan, așa încât utilizarea terenului potrivit destinației sale agricole nu este împiedicată în niciun mod de existența în subteran a conductei magistrale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., cauza fiind înregistrată sub nr. x/3/2010 (x/2015) pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1938 din 18 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2884 din 4  iunie 2014, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, ca fiind nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat ca nefondat primul motiv de apel referitor la greșita respingere a capătului principal de cerere, prin care a solicitat instanței obligarea pârâtei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea sa.

În acest sens, instanța de apel a reținut că la data când apelanta a dobândit în proprietate terenul în litigiu, acesta era afectat de drepturile de uz și servitute legale reglementate de art. 86 și urm. din Legea nr. 351/2004, abrogată prin actuala lege a energiei electrice și a gazelor naturale, dar menținute și în normele legale în vigoare, astfel că dreptului său de proprietate i se opune dreptul legal al pârâtei de a transporta gaze prin conducta amplasată în subsolul terenului. Existența acestei servituți legale duce la concluzia că pârâta nu poate fi obligată să ridice conducta magistrală de gaze naturale X.

În ceea ce privește încălcarea dreptului de proprietate, care este garantat potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ. 1864, respectiv art. 555 NCC și art. 44 din Constituția României, instanța de apel a constatat că prevederile legale invocate de reclamantă consacră posibilitatea existenței unor limitări legale ale proprietății private.

Titularul dreptului de proprietate este îndreptățit să exercite atributele pe care legea i le recunoaște, însă numai în interiorul limitelor materiale și legale, dreptul de proprietate nefiind nici nelimitat și nici discreționar.

Având în vedere situația de fapt constatată, instanța de apel a motivat că prevederile art. 86 și urm. din Legea nr. 351/2004, aplicabile cauzei în raport de data introducerii acțiunii, precum și dispozițiile actuale similare, în general ale art. 109 și urm. din Legea nr. 123/2012, instituie o sarcină legală care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acestora.

Reclamantei, ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, i s-a impus o limitare, constând în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, or această interdicție semnifică o limitare semnificativă a dreptului său de proprietate.

Dată fiind prevalența Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale  în ordinea de drept intern și a jurisprudenței CEDO în materie, instanța de apel a considerat că se impune a cerceta dacă atingerea adusă bunului păstrează un echilibru just între cerințele interesului general și imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate, trebuind să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, criterii reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu în cauza

Vergu împotriva României

sau

M. Atanasiu împotriva României

(hotărârea din 11 ianuarie 2011, respectiv hotărârea din 12 octombrie 2010).

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că limitarea dreptului de proprietate s-a realizat într-un context economic care răspunde unei utilități publice, conducta magistrală de gaze X făcând parte din Sistemul Național de Transport al gazelor naturale, activitatea de transport a gazelor naturale constituind un serviciu public de interes național (art. 21 din Legea nr. 351/2004, art. 90 din Legea nr. 351/2004 și art. 113 alin. 1 din Legea nr. 123/2012).

În consecință, limitarea dreptului de proprietate a avut ca temei o cauză de utilitate publică și, cum nu se poate considera că ar fi încălcate nici principiile justei despăgubiri, reiese că nu sunt încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prin cel de-al doilea motiv de apel s-a criticat respingerea cererii subsidiare, de plată a contravalorii lipsei de folosință a terenului, cerere respinsă de prima instanță, în principal în baza art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, subsecvent pentru criteriul greșit de evaluare a prejudiciului pretins.

O primă analiză pe care a efectuat-o instanța de apel în cadrul acestui motiv a vizat incidența în cauză a noilor dispoziții legale în materie, respectiv a dispozițiilor noului Cod civil și ale Legii nr. 123/2012.

S-a relevat că raportul juridic litigios în legătură cu folosința terenului proprietatea reclamantei a debutat în anul 2010, când reclamanta a devenit proprietar, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1891 din 29 aprilie 2010.

La acea dată era în vigoare Legea gazelor nr. 351/2004, care reglementa exercitarea dreptului de uz și servitute în favoarea concesionarilor din domeniul gazelor asupra terenurilor sau bunurilor aflate în proprietatea publică sau privată a persoanelor fizice ori juridice, drept recunoscut de lege pentru executarea intervențiilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităților din domeniul gazelor naturale sau pentru asigurarea normalei funcționări a acestora.

La 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul Cod civil care, în cuprinsul art. 621, reglementează dreptul de trecere pentru utilități, limita legală adusă dreptului de proprietate.

Conform acestei reglementări, proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de apă, gaze sau altele asemenea, a canalelor și a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum și a oricăror alte instalații sau materiale cu același scop, în toate cazurile proprietarul având dreptul la plata unei despăgubiri juste.

Potrivit art. 625 C. civ., îngrădirile cuprinse în prezenta secțiune se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul național-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum și altele asemenea.

Din nevoia de armonizare a legislației, intrarea în vigoare a noului Cod civil a fost însoțită de abrogarea tuturor actelor normative ori a dispozițiilor din actele normative speciale ori complementare existente, care contraveneau reglementărilor sale, prin dispozițiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, privitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, fiind abrogate și dispozițiile art. 90 alin. 2 din Legea gazelor nr. 351/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 351/2004 a fost abrogată prin dispozițiile art. 200 alin. 2 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale, care constituie actualul cadru legal al reglementării în acest domeniu.

S-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile Codului civil, așadar și dispozițiile art. 621 C. civ., sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.

Această normă de drept intertemporal, care dă expresie principiului aplicării imediate a legii civile noi, consacrat și prin art. 6 alin. 5 și 6 C. civ., este aplicabilă situațiilor juridice în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a Codului civil, în categoria cărora se înscrie și raportul juridic născut între actualele părți litigante.

Prin urmare, raporturilor civile dintre părți le sunt aplicabile dispozițiile art. 621 și 625 C. civ. și cele cuprinse în Legea specială nr. 123/2012.

Instanța de apel a înlăturat susținerile intimatei-pârâte potrivit cărora, prin invocarea noilor dispoziții legale ce reglementează raportul juridic specific al părților, apelanta încalcă limitele impuse de art. 294 C. proc. civ., schimbând cauza și obiectul cererii de chemare în judecată și formulând cereri noi.

Chiar dacă apelanta-reclamantă nu a indicat în fața primei instanțe incidența în speță a noilor reglementări, odată cu intrarea acestora în vigoare, ținând cont de împrejurarea că acțiunea a fost promovată la data de 16 noiembrie 2010, deci sub imperiul vechiului Cod civil și al Legii nr. 351/2004, în stabilirea regimului juridic al drepturilor invocate de părți instanța trebuie să aibă în vedere succesiunea actelor normative și modul în care dispozițiile legale consecutive au incidență în cauză.

Invocând prin cererea de apel reglementările legale actuale, aplicabile raportului juridic dedus judecății, s-a considerat că apelanta nu încalcă dispozițiile art. 294 C. proc. civ., cauza și obiectul cererii de chemare în judecată, limitele acesteia rămânând neschimbate.

De asemenea, instanța de apel a constatat că, în mod greșit, prima instanță nu s-a raportat și la noile reglementări în materie, reținând că raportului juridic în litigiu, născut în anul 2010 odată cu preluarea dreptului de proprietate de către reclamantă în condițiile preexistenței servituții legale, îi sunt aplicabile dispozițiile de drept material în vigoare la acel moment.

În virtutea normei tranzitorii a art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 și a art. 6 alin. 6 C. civ., raporturilor juridice dintre părți le sunt aplicabile dispozițiile art. 621 și art. 625 C. civ., precum și prevederile art. 109 și urm. din Legea nr. 123/2012, de la data intrării acestora în vigoare, reținându-se susținerile în acest sens ale apelantei și înlăturându-se susținerile subsidiare privind ultraactivitatea vechiului Cod civil și a Legii nr. 351/2004.

În ceea ce privește dreptul apelantei la despăgubiri, instanța de apel a reținut că raportul juridic litigios s-a născut în anul 2010, că la data respectivă erau în vigoare prevederile Legii gazelor nr. 351/2004 care, prin dispozițiile sale de la art. 86-90, prevedeau în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale un drept legal de uz și servitute asupra terenurilor și bunurilor proprietate publică sau privată a persoanelor fizice sau juridice.

Conform art. 90 alin. 2, exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora, așadar, anterior datei de 1 octombrie 2011, apelanta reclamantă nu are dreptul la despăgubiri.

Art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 nu a fost declarat neconstituțional, însă această împrejurare nu exclude competența instanțelor de a aprecia asupra încălcării dispozițiilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Curtea de apel, în analiza primului motiv de apel, a constatat că limitarea dreptului de proprietate are la bază o cauză de utilitate publică, iar în ceea ce privește plata despăgubirii, reclamanta nu avea nicio speranță legitimă la reparație, deoarece a dobândit dreptul de proprietate afectat deja de aceste limitări.

Curtea a înlăturat susținerile apelantei, potrivit cărora despăgubirile pot fi acordate în baza art. 91 din legea anterioară a gazelor, având în vedere că acest text se referă la o ipoteză ce nu se regăsește în speță, respectiv la situația în care, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale.

Începând cu 1 octombrie 2011, art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 a fost abrogat.

Ulterior acestui moment raportului juridic dintre părți îi sunt aplicabile dispozițiile art. 621 alin. 3 C. civ., care prevăd caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere (ce corespunde dreptului legal de uz și servitute aparținând intimatei pârâte). Instanța de apel a precizat că are în vedere, de asemenea, că reglementarea actuală a raporturilor juridice dintre concesionarii din sectorul gazelor naturale și titularii proprietăților grevate de exercițiul dreptului de uz și servitute, recunoscut legal în favoarea celor dintâi, în legătură cu exploatarea și întreținerea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, regăsită în Titlul II al Legii nr. 123/2012, nu mai prevede și caracterul gratuit al acestor drepturi, așa cum a făcut-o, până la 1 octombrie 2011, art. 90 alin. 2 teza I din Legea nr. 351/2004.

Instanța de apel a recunoscut, de principiu, dreptul apelantei reclamante la despăgubiri după data de 1 octombrie 2011, dar a constatat că acestea nu pot fi circumscrise criteriilor arătate de apelanta reclamantă.

Contravaloarea lipsei de folosință reclamată de apelantă nu poate fi raportată la valoarea de circulație a terenului. Terenul este în circuitul civil, apelanta reclamantă este și rămâne proprietara bunului și poate dispune de acesta, fiindu-i limitat doar dreptul de folosință, prin imposibilitatea de a construi.

În consecință, s-a reținut că partea nu are dreptul la despăgubiri la nivelul valorii de circulație a terenului, cu atât mai mult cu cât, în speță, limitarea legală se raportează la suprafața de 981 mp teren intravilan, pe care nu se poate construi, nu și la diferența de 4.521 mp teren arabil extravilan, care poate fi folosit potrivit categoriei sale de folosință.

S-a arătat că art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012, ca și art. 91 din reglementarea anterioară, nu se aplică situației apelantei, care nu solicită despăgubiri pentru pagubele cauzate cu ocazia intervențiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparații, revizii, avarii, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță.

A fost înlăturată și ultima critică adusă sentinței apelate, prin care s-a susținut că pe terenul în cauză pot fi edificate construcții.

Primăria Comunei Y a eliberat certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010, în care se precizează că destinația propusă, construire hală, este compatibilă cu prevederile PUG și RLU aprobat, însă a condiționat emiterea autorizației de construire de prezentarea avizelor de la Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, D. și B. SA. Prin adresa nr. 2091 din 29 iunie 2010, B. SA a comunicat că lucrarea propusă nu poate fi construită, nefiind îndeplinite condițiile distanței minime de 20 m față de conducta magistrală de gaze X.

Această concluzie este confirmată în cauză și de expertul specializat în domeniul petrolului și gazelor, care arată că pe terenul intravilan analizat nu se pot admite construcții.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 2151 din 19 decembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că analiza memoriului de recurs relevă faptul că acesta conține critici aduse deciziei instanței de apel într-o manieră nestructurată sub aspectul încadrării în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. 1 pct. 1-9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a indicat, generic, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și apoi a dezvoltat critici care se subscriu analizei greșite efectuate de instanța de apel în privința modului de soluționare a apelului prin raportare la cele două capete de cerere respinse de prima instanță și anume obligarea pârâtei la ridicarea conductei de gaze naturale X de pe terenul proprietatea sa, situat pe raza comunei Y, județul Galați, care se compune din suprafața totală de 5.493 mp. teren arabil (din care 981 mp. teren intravilan și 4.512 mp. teren extravilan) și, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a suprafeței de 981 mp teren intravilan începând cu data de 29 aprilie 2010 (data cumpărării terenului) sau cel mai târziu începând cu 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil.

Analiza efectuată de instanța de recurs asupra criticilor prezentate a pornit de la examinarea cazului de nelegalitate invocat și în măsura identificării (în dezvoltarea criticilor prezentate) a unor motive de recurs care pot fi încadrate în alte motive de nelegalitate decât cel indicat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 306 alin. 2 C. proc. civ. s-a procedat la reliefarea motivelor de nelegalitate incidente.

Preliminar, s-a subliniat că ambele părți au confirmat faptul că intimata-pârâtă B. SA operează propria rețea de transport și distribuție a gazelor naturale și deține în zona în care recurenta-reclamantă este proprietară pe o suprafață de 5.493 mp. teren arabil o conductă de gaze care face parte din sistemul național de transport al gazelor naturale, conform prevederilor art. 3 pct. 52 din Legea nr. 351/2004 preluate în art. 100 pct. 84 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale.

Sunt neîntemeiate criticile prezentate în legătură cu soluționarea apelului prin raportare la hotărârea primei instanțe de respingere a capătului de cerere principal având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea reclamantei.

Din această perspectivă recurenta-reclamantă a invocat, în esență, prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555 C. civ. din 2011 și art. 44 din Constituție pentru a susține atingerea adusă dreptului de proprietate asupra terenului prin lipsirea de prerogativa folosinței, aspect reținut de instanța de apel în decizia pronunțată, dar fără a dispune obligarea pârâtei la ridicarea conductei.

Este adevărat că recurenta-reclamantă a dobândit proprietatea asupra terenului de 5.493 mp în anul 2010 și că acest teren este grevat de o servitute continuă și neaparentă, care are caracter legal și se exercită pe toată durata de existență a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie.

La data introducerii acțiunii, 16 noiembrie 2010, era în vigoare Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale, act normativ care reglementa o serie de servituți și îngrădiri ale folosinței dreptului de proprietate, relevante fiind prevederile art. 90 alin. 1 și 2 din Legea nr. 351/2004, până la abrogarea sa prin art. 200 alin. 2 din Legea nr. 123/2012 a energiei și gazelor naturale. Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, se menține caracterul legal al dreptului de uz și de servitute așa cum rezultă din reglementarea cuprinsă în art. 109 și urm. din Legea nr. 123/2012.

Prin urmare, instanța a reținut că aceste acte normative speciale, privitoare la regimul juridic al exploatării gazelor naturale, instituie sub denumirea de „drept de uz și de servitute” anumite obligații de natură administrativă ce revin proprietarilor de terenuri, necesare exploatării resurselor naturale, care pot fi circumscrise limitelor aduse dreptului de proprietate, stabilite prin lege, prevăzute de art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555 C. civ. din 2011 și art. 44 din Constituție.

Așa fiind, limitările aduse dreptului de proprietate în ceea ce privește prerogativa folosinței terenului sunt prevăzute de lege, așa cum corect a stabilit instanța de prim control judiciar.

Recurenta-reclamantă nu a prezentat alte critici de nelegalitate din perspectiva analizei hotărârii sub aspectul menținerii soluției de respingere a cererii de obligare a pârâtei la ridicarea conductei, situație în care se poate concluziona că hotărârea instanțelor de fond în privința soluționării primului capăt de cerere este legală.

În ceea ce privește criticile circumscrise modului de soluționare a apelului prin raportare la respingerea capătului de cerere subsidiar, de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri pentru atingerea adusă dreptului de proprietate în ceea ce privește exercitarea atributului folosinței acestui drept, instanța supremă a reținut că dezvoltarea criticilor prezentate se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

O analiză de ansamblu a acestor critici a relevat că recurenta a invocat aplicarea greșită a legii de către instanța de prim control judiciar și, în strânsă legătură cu această deficiență, lipsa motivelor care au stat la baza adoptării hotărârii și motivarea contradictorie. În esență, s-a motivat că, deși instanța de prim control judiciar a reținut că actuala reglementare stabilește caracterul pecuniar al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de uz și de servitute și că aceste limitări sunt suportate de către recurenta-reclamantă prin imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, totuși instanța de apel nu a acordat o despăgubire de natură să compenseze lipsa de folosință sau lipsa unei folosințe adecvate a suprafeței de teren indisponibilizate de conducta magistrală de gaze X și nici nu a motivat acest refuz.

Criticile recurentei din această perspectivă au fost găsite întemeiate pentru considerentele ce succed.

La data introducerii acțiunii, 16 noiembrie 2010, era în vigoare Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale, act normativ care reglementa o serie de servituți și îngrădiri ale folosinței dreptului de proprietate. În acest sens, relevante sunt prevederile art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 prin care s-a instituit o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acestora.

Prin art. 320 lit. z) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil au fost abrogate dispozițiile art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, iar această lege, la rândul său, a fost abrogată prin art. 200 alin. 2 din Legea nr. 123/2012 a energiei și a gazelor naturale, care constituie actualul cadru legal al reglementării în acest domeniu.

Legea nr. 123/2012 prevede expres, prin art. 113 alin. 3, posibilitatea acordării de indemnizații și despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz și de servitute de către titularii de licențe sau autorizații în favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz și de servitute.

În acest cadru, instanța supremă a înlăturat considerentele instanței de apel, precum și criticile recurentei referitoare la incidența art. 621 alin. 3 C. civ. din 2011, deoarece acestea nu țin seama de dispozițiile tranzitorii prevăzute de art. 59 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora art. 621 C. civ. nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestora.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a reținut caracterul gratuit al servituții legale în temeiul art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 până la 1 octombrie 2011, dar nu exclude, totodată, competența instanței de a aprecia, în raport de toate circumstanțele factuale ale cauzei, dacă s-a adus vreo încălcare dreptului de proprietate în raport de prevederile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituție, art. 1 protocolul 1 din CEDO.

După data de 1 octombrie 2011, instanța de apel a reținut caracterul pecuniar al exercițiului dreptului de uz și de servitute în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012, dar nu a acordat despăgubiri deoarece criteriile indicate de reclamantă în determinarea acestora nu sunt aplicabile situației de fapt descrise de recurentă în justificarea prejudiciului încercat prin afectarea exercițiului dreptului de proprietate.

Așa cum au reținut atât prima instanță, cât și instanța de apel, este de subliniat că recurenta-reclamantă a solicitat o despăgubire justă pentru normala exploatare a instalației de gaze de către intimata-pârâtă, corelativ cu lipsirea proprietarului terenului de exercițiul deplin al dreptului său de proprietate, iar analiza existenței prejudiciului din această perspectivă nu a fost făcută sub motiv că nu sunt pertinente criteriile propuse de recurenta-reclamantă în determinarea prejudiciului.

Această situație echivalează cu necercetarea fondului cauzei de către instanța de apel, dar și cu o motivare contradictorie a hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care s-a reținut că există o limitare legală a dreptului de folosință a terenului recurentei-reclamante pentru suprafața de 981 mp intravilan, dar nu s-au acordat despăgubiri pentru că nu sunt incidente prevederile art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012. Este adevărat că nu sunt incidente prevederile art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012, deoarece acestea se referă la stabilirea despăgubirilor ce se acordă pentru pagube produse cu prilejul intervențiilor enumerate la art. 113 alin. 5 din Legea nr. 123/2012, însă o atare situație nu a fost evocată de recurenta-reclamantă în descrierea situației de fapt.

Indicarea unor criterii în stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă care nu pot fi aplicate situației de fapt descrise în legătură cu producerea prejudiciului nu poate duce, însă, în mod automat, la neanalizarea prejudiciului cauzat în mod real, în contextul în care s-a reținut totuși afectarea dreptului de proprietate. În virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, judecătorul este în drept să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele.

Or, în cauză analiza prejudiciului pretins încercat pentru limitarea exercițiului dreptului de proprietate nu a fost efectuată de către instanțele de fond, sub aspectul capătului subsidiar de cerere așa cum a fost precizat pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță.

Raportat la considerentele mai sus reținute rezultă că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, reținând incidența art. 621 alin. 3 C. civ. din 2011 fără a observa dispozițiile tranzitorii prevăzute de art. 59 din Legea nr. 71/2011 și nu a analizat dacă prin grevarea dreptului de proprietate cu dreptul de servitute legală în favoarea intimatei, reclamanta a încercat un prejudiciu efectiv, de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporționale cu sarcina impusă prin instituirea dreptului de uz și de servitute.

În rejudecarea apelului s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză tehnică de către expertul E., pentru determinarea contravalorii lipsei de folosință, respectiv contravaloarea chiriei care s-ar fi perceput pentru o hală cu caracteristicile celei din proiectul aflat la dosarul cauzei, dacă s-ar fi construit pe terenul respectiv începând cu data de 1 octombrie 2011. A fost depus la dosarul cauzei suplimentul la raportul de expertiză, la care intimata a formulat obiecțiuni, respinse prin încheierea de ședință din 13 iunie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1692 din 19 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă A. SRL, cu sediul ales la SCA F. din Str. X nr.37, et. 1, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 2884 din 4 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. SA, cu sediul în București, Str. Y nr. 22, sector 1, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel, în rejudecare, a reținut următoarele:

Cu titlu prealabil, raportat la considerentele deciziei de casare, instanța de apel a reținut că, în rejudecarea apelului, este învestită cu analiza criticilor relative exclusiv la soluția primei instanțe privind capătul de cerere subsidiar privind acordarea despăgubirilor, soluția de respingere a capătului de cerere principal având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea reclamantei intrând în autoritate de lucru judecat.

Prin decizia de casare s-a stabilit că instanța de apel trebuie să analizeze existența prejudiciului pretins în cauză de reclamantă - raportat la faptul că aceasta a solicitat o  despăgubire justă pentru normala exploatare a instalației de gaze de către pârâtă, corelativ cu lipsirea proprietarului terenului de exercițiul deplin al dreptului său de proprietate - chiar dacă criteriile propuse pentru determinarea acestui prejudiciu nu sunt pertinente. Totodată, instanța de apel trebuia să analizeze dacă prin grevarea dreptului de proprietate cu dreptul de servitute legală în favoarea pârâtei, reclamanta a încercat un prejudiciu efectiv, de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporționale cu sarcina impusă prin instituirea dreptului de uz și de servitute.

În analiza motivelor de apel, prin prisma acestor dispoziții ale instanței de recurs, obligatorii în rejudecarea apelului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că prejudiciul pretins de apelanta-reclamantă nu este unul efectiv, ci doar eventual.

Astfel, ulterior dobândirii de către apelanta-reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în comuna Y, județul Galați, în suprafață de 5.493 mp, din care 981 mp teren intravilan și 4.512 mp teren extravilan, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1891 din 29 aprilie 2010 la BNPA C., aceasta a demarat formalitățile administrative în vederea construirii unei hale pe acest teren. În acest sens, a obținut certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010 eliberat de Primăria Comunei Y și a solicitat avizul B. SA, necesar pentru construire, dat fiind faptul că pe tarlaua 60/4/parcela 569/25, este amplasată conducta magistrală de gaze X, aviz ce nu a fost eliberat - așa cum se menționează în adresa nr. 2091/29.06.2010 - pentru neîndeplinirea condiției de amplasare a construcției în conformitate cu Ordinul nr. 1220 din 7 noiembrie 2007, construcția trebuie să fie amplasată la o distanță de minim 20 m.

Pentru a obține obligarea intimatei-pârâte B. SA la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului, apelanta-reclamanta avea obligația, conform art. 1169 C. civ., să probeze întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv să probeze existența faptei imputate pârâtei, a prejudiciului suferit, a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și a culpei acesteia.

Prejudiciul este acel element al răspunderii civile delictuale ce constă în rezultatul negativ suferit de o persoană ca urmare a unei conduite săvârșite de o altă persoană. Pentru a se putea dispune repararea unui prejudiciu este necesar ca acesta să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Are caracter cert prejudiciul care este sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. Drept urmare, este cert atât prejudiciul actual, respectiv cel produs la data la care se pretinde repararea sa, cât și prejudiciul viitor, respectiv acela care, deși nu s-a produs, este sigur că se va produce în viitor.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru imposibilitatea folosirii terenului în vederea edificării unei construcții și, prin cererea modificatoare depusă la data de 23 noiembrie 2011 a indicat ca temei al cererii dispozițiile art. 44 alin. (5) din Constituție, cuantificând despăgubirile solicitate la valoarea de circulație a terenului afectat, conform art. 91 lit. c) din Legea nr. 351/2004.

Pe parcursul judecății în primă instanță au fost efectuate două expertize tehnice pentru determinarea contravalorii lipsei de folosință a terenului, prima realizată de expertul E., care a efectuat o evaluare a despăgubirilor în funcție de producția agricolă și chirie, iar a doua realizată de expertul G., care s-a raportat doar la producția agricolă ce s-ar fi putut obține de pe terenul în suprafață de 5.493 mp.

În rejudecarea apelului, la solicitarea instanței, expertul E. a întocmit un supliment la raportul de expertiză inițial, în cadrul căruia a evaluat despăgubirile la nivelul chiriei care s-ar fi perceput pentru o hală cu caracteristicile celei din proiectul aflat la dosarul cauzei, dacă s-ar fi construit pe terenul respectiv începând cu data de 1 octombrie 2011.

La ultimul termen de judecată, ulterior depunerii la dosarul cauzei a suplimentului la raportul de expertiză tehnică, apelanta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 193.221,68 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință evaluată la nivelul chiriei care s-ar fi putut percepe în perioada 1 ianuarie 2011 - 1 aprilie 2018 pentru o hală cu caracteristicile celei din proiectul aflat la dosarul cauzei.

Apelanta-reclamantă pretinde producerea în patrimoniul său a unui prejudiciu ca urmare a imposibilității de a folosi suprafața de 981 mp de teren - din suprafața totală de 5.493 mp - nu conform destinației sale de la momentul dobândirii dreptului de proprietate, ci conform destinației pe care aceasta intenționa să o dea terenului, de a construi pe acesta o hală industrială.

Suprafața de 981 mp situată în intravilanul comunei Y, județul Galați are categoria de folosință arabil, așa cum se menționează în certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010 eliberat de Primăria Comunei Y. Încadrarea terenului în intravilan nu înseamnă că destinația acestuia este în mod necesar pentru curți construcții. În acest, chiar art. 2 lit. d) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată, cu modificările și completările ulterioare, invocat de reclamantă, prevede că „În funcție de destinație, terenurile sunt: …

terenuri din intravilan

, aferente localităților urbane și rurale, pe care sunt amplasate construcțiile, alte amenajări ale localităților,

inclusiv terenurile agricole

și forestiere”.

Instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă a cumpărat un teren arabil, deci cu destinație agricolă și nicidecum un teren cu destinația de folosință curți construcții, iar paguba imputată intimatei-pârâte - decurgând din imposibilitatea de a schimba destinația terenului, de a construi pe acesta o hală industrială - nu are caracter efectiv, apelanta-reclamantă având posibilitatea de a folosi acel teren - în lipsa unor afirmații și probe contrare - potrivit destinației sale agricole.

Apelanta-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren afectat de o servitute legală, pe care trebuie să o respecte, iar în situația în care nu a avut cunoștință, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de existența conductei de gaze, răspunderea pentru un eventual prejudiciu, derivat din imposibilitatea schimbării destinației terenului, nu îi incumbă intimatei-pârâte, proprietar al conductei, ci eventual vânzătorului.

Instanța de apel nu a putut primi argumentele și susținerile apelantei-reclamante referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale. Este adevărat că instanța de recurs a menționat, în considerentele deciziei de casare, că această dispoziție legală stabilește posibilitatea acordării de indemnizații și despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz și de servitute de către titularii de licențe sau autorizații în favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz și de servitute, însă nu a statuat în sensul aplicabilității sale în raportul juridic civil dintre părțile litigante.

Instanța de apel a constatat că art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 a fost modificat prin art. I pct. 46 din Legea nr. 127/2014, în vigoare de la data de 4 octombrie 2014, prevăzând, în forma actuală, că „În scopul acordării de indemnizații și despăgubiri juste aferente exercitării drepturilor de uz și de servitute, titularii de licențe și autorizații încheie cu proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz și de servitute o convenție-cadru al cărei conținut este stabilit prin hotărâre a Guvernului”. În forma sa inițială, art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 prevedea că „proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz și de servitute de către titularii de licențe și autorizații pot solicita încheierea de convenții, conform prevederilor alin. (2).”

Instanța de apel a notat, pe de o parte, că apelanta-reclamanta a pretins plata de despăgubiri începând cu data de 29 aprilie 2010, prin cererea de chemare în judecată și ulterior statuărilor instanței de recurs, în rejudecarea apelului, despăgubiri începând cu data de 1 octombrie 2011, or la acel moment, actul normativ invocat nu era în vigoare și nu se poate aplica retroactiv. De altfel, prezenta acțiune a fost introdusă la data de 17 noiembrie 2010 și modificată la data de 23 noiembrie 2011, având alt temei juridic decât cel invocat în rejudecarea apelului, iar potrivit art. 294 C. proc. civ. 1985, în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, textul de lege se referă la două categorii distincte de prestații - indemnizații și despăgubiri - iar despăgubirile pentru care, potrivit art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 modificat, se încheie convenții-cadru sunt cele datorate în caz de intervenții pentru dezvoltare, modernizare, reparații, revizii, avarii, astfel cum rezultă din prevederile art. 113 alin. (5)-(7) din Legea nr. 123/2012, art. 2 și art. 7 din H.G. nr. 1240/2012 pentru aprobarea regulilor procedurale privind condițiile și termenii referitori la durata, conținutul și limitele de exercitare a drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților private afectate de obiectivul/sistemul din sectorul gazelor naturale, a convenției-cadru, precum și a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor și a despăgubirilor și a modului de plată a acestora.

Apelanta-reclamantă a invocat ca temei al acțiunii sale încălcarea dispozițiilor art. 44 din Constituția României și a art. 480 C. civ. 1864. Art. 44 din Constituția României stabilește principiul potrivit căruia dreptul de proprietate este garantat, însă exercitarea lui se face în anumite limite care aparțin instituțiilor publice, iar art. 480 din vechiul Cod civil statuează că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.”

În categoria limitelor legale ale dreptului de proprietate se numără și drepturile reglementate de dispozițiile art. 86 și urm. din Legea nr. 351/2004, aplicabile cauzei în raport de data introducerii acțiunii, precum și dispozițiile actuale similare, ale art. 109 și urm. din Legea nr. 123/2012, instituie o sarcină legală care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acestora.

Nu se contestă faptul că apelanta-reclamantă, în calitate de proprietar al terenului situat în comuna Y, județul Galați, în suprafață de 5.493 mp, din care 981 mp teren intravilan și 4.512 mp teren extravilan, are dreptul de a dispune juridic de acest bun și de a-l folosi și că această sarcină legală reprezintă o limitare a dreptului de proprietate, însă pentru a obține plata de despăgubiri, pentru o asemenea atingere a dreptului de proprietate - permisă de lege - era necesar să dovedească producerea, în patrimoniul său, a unei pagube efective - iar nu a unui beneficiu nerealizat cu caracter eventual - or, având în vedere destinația terenului la momentul dobândirii dreptului de proprietate, imposibilitatea valorificării acestuia ca teren construibil, iar nu arabil, nu justifică obligarea intimatei-pârâte la plata de despăgubiri.

Instanța de apel a mai reținut că, în rejudecarea apelului, a avut de cercetat dacă apelanta-reclamantă a suferit un prejudiciu efectiv, doar în această situație fiind îndreptățită, conform deciziei de casare, la plata unei despăgubiri proporționale cu sarcina impusă prin instituirea dreptului de uz și de servitute.

Or, în speță, nu s-a dovedit cauzarea unui astfel de prejudiciu efectiv, de către intimata-pârâtă, în patrimoniul apelantei-reclamante, motiv pentru care capătul subsidiar de cerere apare ca fiind neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., aducându-i următoarele critici:

1.Instanța de apel a reținut în mod greșit natura juridică a terenului în suprafață de 981 m.p., situat în intravilan, teren pe care urma să fie construită o hală industrială, neținând cont de dezlegările instanței de recurs.

În rejudecare, instanța de apel trebuia să aibă în vedere grevarea dreptului de proprietate al reclamantei, grevare care creează prin natura ei un prejudiciu, apt să conducă la acordarea de despăgubiri.

După cum rezultă din extrasul de carte funciară eliberat în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, terenul nu era grevat de sarcini.

Ca urmare a solicitării reclamantei de edificare a unei hale, Primăria Comunei Y a emis certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010, în care la pct. 5 lit. 3d, s-a prevăzut că este necesar obținerea unui aviz de la B. SA, având în vedere că terenul pe care urma să se construiască hala era subtraversat de conducta magistrală de gaze X, exploatată de pârâta-intimată, însă aceasta a refuzat emiterea avizului arătând că, potrivit Ordinului nr. 1220 din 7 noiembrie 2007, construcția trebuie amplasată la minim 20