ÎCCJ, decizie (scj.ro #134011)

Drept de servitute legală. Acțiune în despăgubiri. Incidența prevederilor Legii nr. 123/2012. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații

Index alfabetic : obligație de a face

ridicare conducte de gaze

contravaloare lipsă de folosință

servitute legală

Legea nr. 123/2012, art. 100 pct. 84, art. 109 si urm., art. 200 alin. (2)

C. civ. din 1864, art. 480

NCC, art. 555, art. 621 alin. (3)

Legea nr. 71/2011, art. 59

C. proc. civ. din 1865, art. 129, art. 304 pct. 7

Dispozițiile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 prevăd expres posibilitatea acordării de indemnizații și despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz și de servitute de către titularii de licențe sau autorizații în favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz și de servitute.

Indicarea unor criterii în stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate de către reclamantă pentru limitarea exercițiului dreptului său de proprietate prin grevarea acestuia cu dreptul de servitute legală instituit prin Legea nr. 123/2012, care nu pot fi aplicate situației de fapt descrise în legătură cu producerea prejudiciului, nu poate duce, în mod automat, la neanalizarea de către instanță a prejudiciului cauzat în mod real, în contextul în care se reține totuși afectarea dreptului de proprietate.

Astfel, faptul că instanța de apel a reținut caracterul pecuniar al exercițiului dreptului de uz și de servitute în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012, dar nu a acordat despăgubirile solicitate de către reclamantă pentru limitarea exercițiului dreptului său de proprietate sub motiv că nu sunt pertinente criteriile propuse de aceasta în determinarea prejudiciului, echivalează cu necercetarea fondului cauzei și cu o motivare contradictorie a hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2151 din 19 decembrie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 17.11.2010 sub nr. x/3/2010, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. SA, a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea sa, situat pe raza comunei D., județul Galați, care se compune din suprafața totală de 5.493 mp teren arabil (din care 981 mp teren intravilan și 4.512 mp teren extravilan), tarlaua 60/4, parcela 569/25, număr cadastral 143, carte funciară nr. 1073 a Comunei D., județul Galați; în subsidiar, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a suprafeței de 981 mp teren intravilan.

Prin sentința civilă nr. 2884 din 04.06.2014, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1891/29.04.2010 la BNPA E., reclamanta SC A. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna D., județul Galați, în suprafață de 5.493 mp, din care 981 mp teren intravilan, iar 4.512 mp teren extravilan.

Reclamanta a obținut certificatul de urbanism nr. 50/20 mai 2010 eliberat de Primăria Comunei D. în scopul construirii unei hale. Potrivit pct. 5 lit. 3d din acest certificat, reclamanta avea obligația de a depune avizul B. SA, în considerarea faptului că în subteran, unde se află tarlaua 60/4/parcela 569/25, este amplasată conducta magistrală de gaze C.

După cum rezultă din adresa nr. 2091/29 iunie 2010 emisă de pârâta B. SA, aceasta nu a eliberat avizul necesar, precizând că, în conformitate cu Ordinul nr. 1220/7 noiembrie 2007, construcția trebuie să fie amplasată la o distanță de minim 20 m, condiție care nu este îndeplinită.

Tribunalul a reținut concluziile raportului de expertiză tehnică, specialitatea petrol și gaze, potrivit cărora pe terenul în cauză nu se pot efectua construcții, date fiind amplasamentul conductei magistrale de gaze (întreaga lungime a terenului este traversată aproximativ diagonal de aceasta), precum și dispozițiile legale care instituie zona de siguranță a conductei pe o lățime de minim 20 mp de o parte și de alta, pe această suprafață de teren neputându-se amplasa construcții chiar temporare.

Cu privire la cererea principală, instanța a reținut că impedimentul la construire este determinat de o cauză specială (existența conductei magistrale subterane) reglementată în mod expres de Legea nr. 351/2004, în prezent abrogată, dar aplicabilă deoarece aceasta era în vigoare la momentul nașterii raportului de drept.

După cum rezultă din dispozițiile acestui act normativ, în forma de la data dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în proprietatea privată a persoanelor juridice, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază în condițiile legii pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv exploatare și de întreținere a capacităților respective, de dreptul de servitute legală de  trecere subterană pentru instalarea de rețele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacității și pentru accesul la locul de amplasare a acestora [art. 86 lit. c)].

De asemenea, potrivit art. 89, servitutea legală de trecere (subterană - în speță) cuprinde dreptul la instalare de rețele, de conducte, linii, stâlpi și de alte echipamente aferente capacității, precum și accesul la locul de amplasare a acestora pentru intervenții, întreținere, reparații, revizii, modificări și exploatare, conform prevederilor legale în vigoare.

Prin urmare, terenul dobândit în proprietate de către reclamantă este afectat de acest drept de servitute legală pe toată durata funcționării și exploatării conductei magistrale, servitute preexistentă dobândirii dreptului de proprietate de către SC A. SRL, întrucât magistrala a fost inaugurată mult anterior anului 2010.

S-a concluzionat, astfel, că, cererea vizând ridicarea conductei este lipsită de temei legal, atât timp cât pârâta poate opune reclamantei un titlu valabil pentru exercitarea dreptului de trecere subterană, acesta fiind instituit de lege în considerarea utilității publice a conductei de gaze, așadar operând de drept și neputând fi infirmat de o instanță judecătorească; de asemenea, neîndeplinirea formalităților de publicitate în privința servituții (aceasta nefiind înscrisă în cartea funciară) nu produce efecte juridice în privința reclamantei, deoarece aceasta este chiar titularul obligației de respectare a servituții, transmisă odată cu proprietatea asupra fondului dominat.

În privința capătului de cerere subsidiar, referitor la despăgubirea solicitată de la pârâtă pentru restrângerea dreptului de folosință, s-a reținut că, potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, în forma de la momentul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate, exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora. Dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii se produc pagube, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii.

În acest sens, s-a constatat că art. 91, care instituie criterii de stabilire a despăgubirilor acordate potrivit limitelor legale mai sus stabilite, nu poate fi invocat cu succes de către reclamantă deoarece nu este aplicabil în cauză, instanța fiind chemată să analizeze un eventual drept la despăgubire pentru normala exploatare a instalației de gaze naturale.

De asemenea, s-a considerat că abrogarea dispozițiile art. 90 așa cum au fost analizate, începând cu data de 1 octombrie 2011, potrivit art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, nu prezintă relevanță pentru prezenta cauză, deoarece raportul juridic dedus judecății s-a născut odată cu preluarea dreptului de proprietate de către reclamant în condițiile preexistenței servituții legale în anul 2010, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile de drept material în vigoare la acel moment.

S-a mai reținut că, în orice caz, criteriul de evaluare a prejudiciului propus de reclamantă (respectiv valoarea de circulație a imobilului afectat) nu este operabil.

În privința prejudiciului produs, instanța a reținut, totodată, că reclamanta se referă la imposibilitatea edificării unei construcții, în condițiile în care, potrivit probelor administrate, categoria de folosință a terenului este teren arabil intravilan, așa încât utilizarea terenului potrivit destinației sale agricole nu este împiedicată în niciun mod de existența în subteran a conductei magistrale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, cauza fiind înregistrată sub nr. x/3/2010 (x/2015) pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1938 din 18.11. 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 2884/04.06.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, ca fiind nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel și-a fundamentat decizia pe următoarele considerente:

Primul motiv de apel referitor la greșita respingere, în opinia apelantei, a capătului principal de cerere, prin care a solicitat instanței obligarea pârâtei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea sa a fost apreciat a fi nefondat.

La data când apelanta a dobândit în proprietate terenul în litigiu, acesta era afectat de drepturile de uz și servitute legale reglementate de art. 86 și urm. din Legea nr. 351/2004, abrogată prin actuala lege a energiei electrice și a gazelor naturale, și menținute și în normele legale în vigoare, astfel că dreptului său de proprietate i se opune dreptul legal al pârâtei de a transporta gaze prin conducta amplasată în subsolul terenului. Existența acestei servituți legale duce la concluzia că pârâta nu poate fi obligată să ridice conducta magistrală de gaze naturale C.

În ceea ce privește încălcarea dreptului de proprietate, care este garantat potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ. 1864, respectiv art. 555 NCC și art. 44 din Constituția României, Curtea a constatat că prevederile legale invocate de reclamantă consacră posibilitatea existenței unor limitări legale ale proprietății private.

Titularul dreptului de proprietate este îndreptățit să exercite atributele pe care legea i le recunoaște, însă numai în interiorul limitelor materiale și legale, dreptul de proprietate nefiind nici nelimitat și nici discreționar.

Având în vedere situația de fapt constatată, Curtea a motivat că prevederile art. 86 și urm. din Legea nr. 351/2004, aplicabile cauzei în raport de data introducerii acțiunii, precum și dispozițiile actuale similare, în general ale art. 109 și urm. din Legea nr. 123/2012, instituie o sarcină legală care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acestora.

Reclamantei, ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, i s-a impus o limitare, constând în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, or această interdicție semnifică o limitare semnificativă a dreptului său de proprietate.

Dată fiind prevalența Convenției în ordinea de drept intern și a jurisprudenței CEDO în materie, Curtea  a considerat că se impune a cerceta dacă atingerea adusă bunului păstrează un echilibru just între cerințele interesului general și imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate, trebuind să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, criterii reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu în cauza

Vergu

împotriva României

sau

M. Atanasiu împotriva României

(hotărârea din 11.01.2011, respectiv hotărârea din 12.10.2010).

Sub acest aspect, Curtea a constatat că limitarea dreptului de proprietate s-a realizat într-un context economic care răspunde unei utilități publice, conducta magistrală de gaze C. făcând parte din Sistemul Național de Transport  al gazelor naturale, activitatea de transport a gazelor naturale constituind un serviciu public de interes național [art. 21 din Legea nr. 351/2004, art. 90 din Legea nr. 351/2004 și art. 113 alin. (1) din Legea nr. 123/2012].

În consecință, limitarea dreptului de proprietate a avut ca temei o cauză de utilitate publică și, cum nu se poate considera că ar fi încălcate nici principiile justei despăgubiri, reiese că nu sunt încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin cel de-al doilea motiv de apel s-a criticat respingerea cererii  subsidiare, de plată a contravalorii lipsei de folosință a terenului, cerere respinsă de prima instanță, în principal în baza art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, subsecvent pentru criteriul greșit de evaluare a prejudiciului pretins.

O primă analiză pe care a efectuat-o instanța de apel în cadrul acestui motiv a vizat  incidența în cauză a noilor dispoziții legale în materie, respectiv a dispozițiilor noului Cod civil și ale Legii nr. 123/2012.

S-a relevat că raportul juridic litigios în legătură cu folosința terenului proprietatea reclamantei a debutat în anul 2010, când reclamanta a devenit proprietar în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1891/29.04.2010.

La acea dată, era în vigoare Legea gazelor nr. 351/2004, care reglementa exercitarea dreptului de uz și servitute în favoarea concesionarilor din domeniul gazelor asupra terenurilor sau bunurilor aflate în proprietatea publică sau privată a persoanelor fizice ori juridice, drept recunoscut de lege pentru executarea intervențiilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităților din domeniul gazelor naturale sau pentru asigurarea normalei funcționări a acestora.

La 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul Cod civil care, în cuprinsul art. 621, reglementează dreptul de trecere pentru utilități, limita legală adusă dreptului de proprietate.

Conform acestei reglementări, proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de apă, gaze sau altele asemenea, a canalelor și a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum și a oricăror alte instalații sau materiale cu același scop, în toate cazurile proprietarul având dreptul la plata unei despăgubiri juste.

Potrivit art. 625 C. civ., îngrădirile cuprinse în prezenta secțiune se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul național-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum și altele asemenea.

Din nevoia de armonizare a legislației, intrarea în vigoare a noului Cod civil a fost însoțită de abrogarea tuturor actelor normative ori a dispozițiilor din actele normative speciale ori complementare existente care contraveneau reglementărilor sale, prin dispozițiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, privitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, fiind abrogate și dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 351/2004 a fost abrogată prin dispozițiile art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale, care constituie actualul cadru legal al reglementării în acest domeniu.

S-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, dispozițiile Codului civil, așadar și dispozițiile art. 621 C. civ., sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.

Această normă de drept intertemporal, care dă expresie principiului aplicării imediate a legii civile noi, consacrat și prin art. 6 alin. (5) și (6) C. civ., este aplicabilă situațiilor juridice în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a Codului civil, în categoria cărora se înscrie și raportul juridic născut între actualele părți litigante.

Prin urmare, raporturilor civile dintre părți le sunt aplicabile dispozițiile art. 621 și art. 625 C. civ. și cele cuprinse în Legea specială nr. 123/2012.

Curtea a înlăturat susținerile intimatei-pârâte potrivit cărora, prin invocarea noilor dispoziții legale ce reglementează raportul juridic specific al părților, apelanta încalcă limitele impuse de art. 294 C.proc.civ., schimbând cauza și obiectul cererii de chemare în judecată și formulând cereri noi.

Chiar dacă apelanta-reclamantă nu a indicat în fața primei instanțe incidența în speță a noilor reglementări, odată cu intrarea acestora în vigoare, ținând cont de împrejurarea că acțiunea a fost promovată la data de 16.11.2010, deci sub imperiul vechiului Cod civil și al Legii nr. 351/2004, în stabilirea regimului juridic al drepturilor invocate de părți instanța trebuie să aibă în vedere succesiunea actelor normative și modul în care dispozițiile legale consecutive au incidență în cauză.

Invocând prin cererea de apel reglementările legale actuale, aplicabile raportului juridic dedus judecății, s-a considerat că apelanta nu încalcă dispozițiile art. 294 C.proc.civ., cauza și obiectul cererii de chemare în judecată, limitele acesteia rămânând neschimbate.

De asemenea, Curtea a constatat că, în mod greșit, prima instanță nu s-a raportat și la noile reglementări în materie, reținând că raportului juridic în litigiu, născut în anul 2010 odată cu preluarea dreptului de proprietate de către reclamantă în condițiile preexistenței servituții legale, îi sunt aplicabile dispozițiile de drept material în vigoare la acel moment.

În virtutea normei tranzitorii a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 și a art. 6 alin. (6) C. civ., raporturilor juridice dintre părți le sunt aplicabile dispozițiile art. 621 și art. 625 C. civ., precum și prevederile art. 109 și urm. din Legea nr. 123/2012, de la data intrării acestora în vigoare, reținându-se susținerile în acest sens ale apelantei și înlăturându-se susținerile subsidiare privind ultraactivitatea vechiului Cod civil  și a Legii nr. 351/2004.

În ceea ce privește dreptul apelantei la despăgubiri, Curtea a reținut că raportul juridic litigios s-a născut în anul 2010, că la data respectivă erau în vigoare prevederile Legii gazelor nr. 351/2004 care, prin dispozițiile sale de la art. 86-90, prevedeau în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale un drept legal de uz și servitute asupra terenurilor și bunurilor proprietate publică sau privată a persoanelor fizice sau juridice.

Conform art. 90 alin. (2), exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora, așadar, anterior datei de 1.10.2011, apelanta reclamantă nu are dreptul la despăgubiri.

Art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 nu a fost declarat neconstituțional, însă această împrejurare nu exclude competența instanțelor de a aprecia asupra încălcării dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Curtea de apel a notat că, în analiza primului motiv de apel, a constatat că limitarea dreptului de proprietate are la bază o cauză de utilitate publică, iar, în ceea ce privește plata despăgubirii, reclamanta nu avea nicio speranță legitimă la reparație, deoarece a dobândit dreptul de proprietate afectat deja de aceste limitări.

Curtea a înlăturat susținerile apelantei, potrivit cărora despăgubirile pot fi acordate în baza art. 91 din legea anterioară a gazelor, având în vedere că acest text se referă la o ipoteză ce nu se regăsește în speță, respectiv la situația în care, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale.

Începând cu 1 octombrie 2011, art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 a fost abrogat.

Ulterior acestui moment, raportului juridic dintre părți îi sunt aplicabile dispozițiile art. 621 alin. (3) C. civ., care prevăd caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere (ce corespunde dreptului legal de uz și servitute aparținând intimatei pârâte). Instanța de apel precizează că are în vedere, de asemenea, că reglementarea actuală a raporturilor juridice dintre concesionarii din sectorul gazelor naturale și titularii proprietăților grevate de exercițiul dreptului de uz și servitute, recunoscut legal în favoarea celor dintâi, în legătură cu exploatarea și întreținerea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, regăsită în Titlul II al Legii nr. 123/2012, nu mai prevede și caracterul gratuit al acestor drepturi, așa cum a făcut-o, până la 1.10.2011, art. 90 alin. (2) teza I din Legea nr. 351/2004.

Curtea a recunoscut, de principiu, dreptul apelantei reclamante la despăgubiri după data de 1.10.2011, dar a constatat că acestea nu pot fi circumscrise criteriilor arătate de apelanta reclamantă.

Contravaloarea lipsei de folosință reclamată de apelantă nu poate fi raportată la valoarea de circulație a terenului. Terenul este în circuitul civil, apelanta reclamantă este și rămâne proprietara bunului și poate dispune de acesta, fiindu-i limitat doar dreptul de folosință, prin imposibilitatea de a construi.

În consecință, se reține că partea nu are dreptul la despăgubiri la nivelul valorii de circulație a terenului, cu atât mai mult cu cât, în speță, limitarea legală se raportează la suprafața de 981 mp teren intravilan, pe care nu se poate construi, nu și la diferența de 4.521 mp teren arabil extravilan, care poate fi folosit potrivit categoriei sale de folosință.

S-a arătat că art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, ca și art. 91 din reglementarea anterioară, nu se aplică situației apelantei, care nu solicită despăgubiri pentru pagubele cauzate cu ocazia intervențiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparații, revizii, avarii, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță.

A fost înlăturată și ultima critică adusă sentinței apelate, prin care s-a susținut că pe terenul în cauză pot fi edificate construcții.

Primăria Comunei D. a eliberat certificatul de urbanism nr. 50/20.05.2010, în care se precizează că destinația propusă, construire hală, este compatibilă cu prevederile PUG și RLU aprobat, însă a condiționat emiterea autorizației de construire de prezentarea avizelor de la Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, F. Mediaș și B. SA. Prin adresa nr. 2091/29.06.2010, B. SA a comunicat că lucrarea propusă nu poate fi construită, nefiind îndeplinite condițiile distanței minime de 20 m față de conducta magistrală de gaze C.

Această concluzie este confirmată în cauză și de expertul specializat în domeniul petrolului și gazelor, care arată că pe terenul intravilan analizat nu se pot admite construcții.

Pentru considerentele arătate, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL. Prin cererea de recurs a criticat decizia instanței de apel pentru nelegalitate, arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C.proc.civ.

Instanța de apel a reținut că, în temeiul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 621 și art. 625 C. civ., precum și prevederile Legii nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale.

Cu toate acestea, în mod nelegal, instanța a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea reclamantei. Terenul a fost achiziționat în vederea edificării pe acesta a unei hale de producție, necesare desfășurării obiectului de activitate. Construcția nu poate fi edificată din cauza traversării terenului de conducta de gaz metan ce aparține pârâtei.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă consideră că este lipsită de una dintre prerogativele dreptului de proprietate, respectiv folosința asupra terenului.

Dreptul de proprietate este garantat potrivit art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555 C. civ. din 2011 și art. 44 din Constituție, iar prin lipsirea recurentei de prerogativa folosinței terenului, dreptul de proprietate este grav încălcat.

Chiar dacă instanța de judecată recunoaște îngrădirea dreptului de proprietate prin imposibilitatea de a edifica o construcție (hala) în vederea realizării obiectului de activitate, aceeași instanță respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la ridicarea conductei.

Această interdicție de a construi, cauzată de amplasarea conductei pârâtei pe proprietatea recurentei-reclamante, nu reprezintă decât o îngrădire a dreptului de proprietate, o ocupare continuă a terenului pe durata existenței conductei de gaz metan.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Vergu

împotriva

României

, hotărârea din 11 ianuarie 2011 a statuat că, „deși, teoretic, reclamantul se bucură de toate atributele proprietății, dincolo de aparențe, această limitare afectează în realitate însăși substanța dreptului de proprietate. Mergând pe argumente date de prevalenta Convenției în ordinea de drept intern și a jurisprudenței C.E.D.O. în materie, atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un echilibru just între cerințele interesului general și imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate. În mod special trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, inclusiv, măsurile care privează o persoană de proprietatea sa (cauza M

. Atanasiu împotriva României

, hotărârea din 12 octombrie 2010).”

Recurenta conchide că prin menținerea conductei pe terenul proprietatea sa, cu consecința lipsei de folosință a acestui teren, are loc o naționalizare a acestei proprietăți.

Printr-un alt motiv de recurs recurenta-reclamantă a criticat greșita soluționare a capătului de cerere subsidiar privind plata lipsei de folosință, precizând că  despăgubirile sunt reprezentate de lipsa de folosință a suprafeței de teren indisponibilitate de conducta magistrală de gaze.

S-a motivat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că despăgubirile solicitate se referă la valoarea de circulație a terenului, atâta timp cât și prin cererea introductivă a precizat că despăgubirile au ca temei lipsa de folosință a suprafeței de teren indisponibilizate de conducta magistrală de gaze C., lipsă de folosință cuantificată în rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

Susține, așa cum a reținut și instanța de apel, că raportul juridic este guvernat de dispozițiile Noului Cod Civil și ale Legii nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale.

Noul Cod Civil prin art. 621 instituie caracterul oneros al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exercițiul dreptului de trecere.

Astfel, „(1) Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor și a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum și a oricăror alte instalații sau materiale cu același scop.

(2)  Această obligație subzistă numai pentru situația în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.

(3)  În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba despre utilități noi, despăgubirea trebuie să fie și prealabilă.

(4)  Clădirile, curțile și grădinile acestora sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacă ea are ca obiect conducte și canale subterane, în cazul în care acestea sunt utilități noi.”

Recurenta-reclamantă invocă norma tranzitorie prevăzută de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, în temeiul căreia devin aplicabile dispozițiile art. 621 alin. (3) C. civ., care prevăd caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate.

Potrivit art. 555 C. civ., „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.”

Unul din drepturile proprietarilor de teren este și acela de a-și edifica o construcție pe acesta, în limitele determinate de lege.

Terenul se află în intravilanul localității D. Recurenta-reclamantă invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că dreptul statului sau al altor societăți de a limita dreptul de proprietate nu poate exista decât în situația în care se acordă o indemnizație pentru prejudiciul produs (cauza

Sporrong et Lnnnorth contra Suediei

- hotărâre din 23.09.1982, cauza

James contra Marii Britanii

- hotărâre din 21.02.1986).

De vreme ce unul dintre atributele esențiale ale dreptului de proprietate (cel al folosinței) este afectat, recurenta-reclamantă consideră că pârâta trebuie să achite despăgubiri potrivit valorii determinate prin rapoartele de expertiza dispuse în cauză, rapoarte de expertiză care au avut ca obiect stabilirea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a suprafeței de teren indisponibilizate de conducta magistrală de gaze C.

Prin art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale legiuitorul a identificat o serie de criterii de cuantificarea a despăgubirilor ce trebuie acordate, printre acestea regăsindu-se și valoarea suprafeței de teren indisponibilizate, precum și valoarea de circulație a terenului.

Recurenta-reclamantă motivează că, deși instanța recunoaște că „reglementarea actuală a raporturilor juridice dintre concesionarii din sectorul gazelor naturale și titularii proprietăților grevate de exercițiul drepturilor de uz și servitute nu mai prevede și caracterul gratuit al acestor drepturi” (deci este stipulat caracterul pecuniar al exercițiului acestor drepturi), totuși instanța respinge capătul de cerere prin care a solicitat contravaloarea lipsei de folosință.

A precizat că despăgubirile solicitate, într-adevăr nu se circumscriu prevederilor alin. (5) al art. 113 din Legea nr. 123/2012, (respectiv cazul în care cu ocazia intervențiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale), dar că nu a invocat această reglementare legală.

Temeiul de drept al despăgubirilor care i se cuvin este reprezentat de prevederile Legii nr. 123/2012 și de prevederile art. 621 alin. (3) C. civ., care, reglementând instituția servituților, prevăd caracterul pecuniar al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere, în toate cazurile proprietarul fondului având dreptul la plata unei despăgubiri.

O altă critică care a fost adusă hotărârii atacate se referă la faptul că instanța a considerat în mod greșit că pe terenul în cauză nu pot fi edificate construcții.

Instanța a reținut ca argument juridic în respingerea apelului faptul că amplasarea conductei de gaz metan ar conferi terenului caracter neconstruibil, însă recurenta susține că existența conductei pe teren conferă acestuia caracter neconstruibil.

Terenul este situat pe raza comunei D., jud. Galați și se compune din suprafața totală de 5.493 mp teren arabil (din care 981 mp teren intravilan și 4.512 mp teren extravilan), iar pentru a putea construi a obținut certificatul de urbanism nr. 50/20.05.2010 emis de Primăria Comunei D.

Conform Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, terenurile din intravilanul localităților pot avea categoria de folosință arabil, vii, livezi, pășuni, fânețe, curți, construcții sau alte terenuri.

Astfel, art. 2 din Legea nr. 18/1991 prevede că „în funcție de destinație, terenurile sunt: d) terenuri din intravilan, aferente localităților urbane și rurale, pe care sunt amplasate construcțiile, alte amenajări ale localităților, inclusiv terenurile agricole și forestiere.”

Chiar dacă terenurile din intravilanul localității nu au categoria de folosința construcții, aceasta nu înseamnă, nicidecum, ca asupra lor nu pot fi amplasate construcții, deoarece art. 91 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 nu distinge amplasarea noilor construcții în funcție de categoria de folosință a terenului intravilan.

Dacă terenul ar fi fost impropriu edificării unei construcții, Primăria Comunei D. nu ar mai fi eliberat certificatul de urbanism în care precizează suprafața pe care se poate construi, avizele necesare a fi obținute, etc.

Singurul impediment în edificarea unei construcții îl reprezintă traversarea terenului de conducta de gaz metan, traversare care schimbă în mod fundamental caracterul terenului.

În lipsa conductei de gaz metan ce aparține pârâtei, terenul ar fi putut fi exploatat la parametrii lui maximi.

De asemenea, ar fi putut fi exercitate toate atributele dreptului de proprietate, lucru care la acest moment nu este posibil, limitarea dreptului de folosință prin imposibilitatea de a construi conducând practic la îngrădirea dreptului de proprietate și la privarea recurentei de a beneficia de terenul pe care îl are în proprietate.

Față de motivele arătate a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul obligării B. la ridicarea conductei, iar, în subsidiar, la obligarea plății contravalorii lipsei de folosință, cuantificată de expertiza dispusă în cauză la 102.528 lei.

Precizează că în măsura în care instanța va considera că sunt aplicabile prevederile noului Cod civil, iar perioada pentru care ar putea solicita contravaloarea lipsei de folosință începe la data de 01.10.2011 (data intrării în vigoare a Noului Cod Civil), și nu la data de 29.04.2010 (data cumpărării terenului), solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 51,264 RON (care reprezintă suma calculată de expert pentru 3 ani, respectiv perioada 29.04.2010 - 02.10.2013, adică 102.528 minus 51.264 RON, care reprezintă contravaloarea lipsei de folosință pentru 1 an și 6 luni).

Având în vedere că prin capătul doi din cerere a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pe toată perioada existenței conductei, că raportul de expertiză evaluatorie a stabilit o lipsă de folosință de 34.176 LEI/anual, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 51.264 lei la care se adaugă 51.624 Iei, în total 102.528 lei, la care se vor adăuga rate 34.176 lei/an până la soluționarea irevocabilă a litigiului.

În drept, a invocat prevederile art. 621 și art. 625 C. civ., precum și prevederile Legii nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale.

Intimata-pârâtă B. SA, în temeiul art. 115 C.proc.civ. de la 1865, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de apel ca fiind temeinică și legală.

Intimata-pârâtă consideră că recurenta încearcă prin cererea de recurs (după cum a procedat și în faza apelului) să schimbe cadrul procesual, încălcând dispozițiile art. 294 C.proc.civ. de la 1865, potrivit cărora: „în apel nu se poate schimba calitatea parților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecata și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Recurenta-reclamantă încearcă în faza recursului să schimbe obiectul și cauza judecății, prin invocarea unor motive de fapt și de drept noi, altele decât cele precizate în fața primei instanțe, care nu au fost invocate și nici nu au fost puse în discuția părților în etapa procesuală a fondului.

Instanța de judecată a fost învestită cu o acțiune patrimonială în pretenții motivată de pretinsa imposibilitate de folosire a suprafețelor de teren aparținând recurentei, invocându-se ca temei de drept art. 480, art. 1073 C. civ. 1864, art. 44 din Constituția României, art. 91 lit. c) din Legea nr. 351/2004 însă, prin cererea de apel și prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă tinde la modificarea cauzei si obiectului acțiunii, atât prin formularea de cereri noi, cât si prin invocarea unor noi temeiuri de drept.

Arată că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, privind ridicarea conductei magistrale de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea A. SRL, recurenta-reclamantă își menține temeiul de drept invocat în fața instanței de fond, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. 1864 (art. 555 NCC) și art. 44 din Constituție.

Susține intimata-pârâtă că situația este diferită în privința capătului de cerere subsidiar privind obligarea  la plata de despăgubiri deoarece recurenta-reclamantă a invocat pentru prima dată prin cererea de apel dispozițiile Noului Cod Civil (Legea nr. 287/2009 intrată în vigoare la data 01.10.2011), ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului cod civil și ale Legii energiei electrice si a gazelor naturale nr. 123/2012.

Intimata-pârâtă solicită înlăturarea criticilor și a cererilor formulate de recurenta reclamantă în calea de atac a apelului, dar și recurs, prin care solicită obligarea la plata de despăgubiri începând cu data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, ca inadmisibile.

Hotărârea recurată este temeinică și legală, astfel încât nu sunt îndeplinite în speță cerințele art. 304 pct. 9 C.proc.civ. de la 1865 pentru modificarea acesteia.

Intimata-pârâtă arată că este lipsită de temei legal cererea având ca obiect obligarea la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea reclamantei. În ceea ce privește acest aspect, motivează că recurenta a formulat o serie de aprecieri vagi, teoretice referitoare la dreptul de proprietate, sarcinile și limitările legale ale acestui drept, însă aceste aprecieri nu constituie critici concrete împotriva hotărârii recurate, nici motive de nelegalitate ale acesteia.

Având în vedere caracterul legal al drepturilor instituite prin legislația specială în domeniul gazelor naturale în favoarea operatorilor din sectorul gazelor naturale, precum si prevederea expresă potrivit căreia aceste drepturi se exercita fără înscriere în cartea funciară, solicită respingerea criticilor recurentei referitoare la neînscrierea acestor drepturi în cartea funciară, precum si susținerile acesteia potrivit cărora reclamanta ar fi depus diligentele unui bun cumpărător, ca fiind aspecte nedovedite în cauză.

În privința despăgubirilor solicitate, intimata susține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în legea specială a gazelor naturale pentru acordarea de despăgubiri.

În acest sens, arată că potrivit art. 90 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 351/2004 operatorul poate fi obligat la plata de despăgubiri dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, iar art. 91 (invocat de către recurentă prin cererea introductivă) prevede care sunt criteriile avute în vedere pentru stabilirea unor astfel de despăgubiri. Aceste dispoziții legale au fost preluate de art. 113 alin. (5) și (6) din Legea nr. 123/2012.

În cazul recurentei-reclamantei aceste condiții prevăzute în legea specială și care ar îndreptați la plata unor eventuale despăgubiri nu sunt îndeplinite: nu s-au efectuat lucrări de intervenții, reparații, revizii avarii, etc. și nu s-au produs daune proprietarilor.

Precizează că, în acest context, sunt aplicabile normele juridice din domeniul gazelor naturale, si anume prevederile art. 86 - 90 din Legea nr. 351/2004, în prezent art. 109 -113 din Legea nr. 123/2012.

Fiind vorba despre o limitare instituită pentru un interes public sau, altfel spus, în profitul întregii colectivități, beneficiul servituții este acordat în mod accesoriu fată de interesul general urmărit și, din acest motiv, se exercită cu titlu gratuit pe toată durata existenței capacității din domeniul gazelor si nu dau dreptul la despăgubiri.

Cu privire la criticile recurentei potrivit cărora ar fi incidente în speță dispozițiile art. 621 și art. 625 NCC, în virtutea normei tranzitorii a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, intimata pârâtă a susținut că nici aceste critici nu sunt fondate, norma tranzitorie cu caracter general a art. 5 alin. (2) din Legea 71/2011 nu este incidentă speței.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 621 - 625 NCC la situațiile juridice născute anterior datei de 01.10.2011, sunt incidente dispozițiile art. 59 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod Civil, care statuează: „Dispozițiile art. 602-625 C. civ. nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia”.

Pentru aceste motive intimata solicită respingerea recursului.

Analizând recursul în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Analiza memoriului de recurs relevă faptul că acesta conține critici aduse deciziei instanței de apel într-o manieră nestructurată sub aspectul încadrării în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct.  1-9 C.proc.civ.

Astfel, recurenta-reclamantă indică generic motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și apoi dezvoltă critici care se subscriu analizei greșite efectuate de instanța de apel în privința modului de soluționare a apelului prin raportare la cele două capete de cerere respinse de instanța de fond, și anume obligarea pârâtei la ridicarea conductei de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea sa, situat pe raza comunei D., județul Galați, care se compune din suprafața totală de 5.493 mp. teren arabil (din care 981 mp. teren intravilan și 4.512 mp. teren extravilan) și, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a suprafeței de 981 mp. teren intravilan începând cu data de 29.04.2010 (data cumpărării terenului) sau cel mai târziu începând cu 01.10.2011, data intrării în vigoare a noului cod civil.

Analiza pe care instanța de recurs o va efectua asupra criticilor prezentate va porni de la examinarea cazului de nelegalitate invocat și în măsura în care vor fi identificate (în dezvoltarea criticilor prezentate) motive de recurs care vor putea fi încadrate în alte motive de nelegalitate decât cel indicat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 306 alin. (2) C.proc.civ. urmează a se proceda la reliefarea motivelor de nelegalitate incidente.

Preliminar, se cuvine a sublinia că ambele părți confirmă faptul că intimata-pârâtă B. SA operează propria rețea de transport și distribuție a gazelor naturale și deține în zona în care recurenta-reclamantă este proprietară pe o suprafață de 5.493 mp. teren arabil o conductă de gaze care face parte din sistemul național de transport al gazelor naturale, conform prevederilor art. 3 pct. 52 din Legea nr. 351/2004 preluate în art. 100 pct. 84 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale.

Sunt neîntemeiate criticile prezentate în legătură cu soluționarea apelului prin raportare la hotărârea instanței de fond de respingere a capătului de cerere principal având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea reclamantei.

Din această perspectivă recurenta-reclamantă invocă, în esență, prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555 C. civ. din 2011 și art. 44 din Constituție pentru a susține atingerea adusă dreptului de proprietate asupra terenului prin lipsirea de prerogativa folosinței, aspect reținut de instanța de apel în decizia pronunțată, dar fără a dispune obligarea pârâtei la ridicarea conductei.

Este adevărat că recurenta-reclamantă a dobândit proprietatea asupra terenului de 5.493 mp. în anul 2010 și că acest teren este grevat de o servitute continuă și neaparentă, care are caracter legal și se exercită pe toată durata de existență a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie.

La data introducerii acțiunii 16.11.2010 era în vigoare Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale, act normativ care reglementa o serie de servituți și îngrădiri ale folosinței dreptului de proprietate, relevante fiind prevederile art. 90 alin. (1) și (2) din Legea nr. 351/2004, până la abrogarea sa prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei și gazelor naturale.

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012 se menține caracterul legal al dreptului de uz și de servitute așa cum rezultă din reglementarea cuprinsă în art. 109 și urm. din Legea nr. 123/2012.

Prin urmare, instanța reține că aceste acte normative speciale privitoare la regimul juridic al exploatării gazelor naturale instituie sub denumirea de „drept de uz și de servitute” anumite obligații de natură administrativă ce revin proprietarilor de terenuri, necesare exploatării resurselor naturale, care pot fi circumscrise limitelor aduse dreptului de proprietate, stabilite prin lege, prevăzute de art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555 C. civ. din 2011 și art. 44 din Constituție.

Așa fiind, limitările aduse dreptului de proprietate în ceea ce privește prerogativa folosinței terenului sunt prevăzute de lege așa cum corect a stabilit instanța de prim control judiciar.

Recurenta-reclamantă nu prezintă alte critici de nelegalitate din perspectiva analizei hotărârii sub aspectul menținerii soluției de respingere a cererii de obligare a pârâtei la ridicarea conductei, situație în care se poate concluziona că hotărârea instanțelor de fond în privința soluționării primului capăt de cerere este legală.

În ceea ce privește criticile circumscrise modului de soluționare a apelului prin raportare la respingerea capătului de cerere subsidiar, de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri pentru atingerea adusă dreptului de proprietate în ceea ce privește exercitarea atributului folosinței acestui drept, instanța supremă reține că dezvoltarea criticilor prezentate se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.

O analiză de ansamblu a acestor critici relevă că recurenta invocă aplicarea greșită a legii de către instanța de prim control judiciar și, în strânsă legătură cu această deficiență, lipsa motivelor care au stat la baza adoptării hotărârii și motivarea contradictorie. În esență, s-a motivat că deși instanța de prim control judiciar reține că actuala reglementare stabilește caracterul pecuniar al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de uz și de servitute și că aceste limitări sunt suportate de către recurenta-reclamantă prin imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, totuși instanța de apel nu acordă o despăgubire de natură să compenseze lipsa de folosință sau lipsa unei folosințe adecvate a suprafeței de teren indisponibilizate de conducta magistrală de gaze C. și nici nu motivează acest refuz.

Criticile recurentei din această perspectivă sunt întemeiate pentru considerentele ce succed.

La data introducerii acțiunii, 16.11.2010 era în vigoare Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale, act normativ care reglementa o serie de servituți și îngrădiri ale folosinței dreptului de proprietate. În acest sens, relevante sunt prevederile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 prin care s-a instituit o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acestora.

Prin art. 320 lit. z) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind codul civil au fost abrogate dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, iar această lege la rândul său a fost abrogată prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei și a gazelor naturale, care constituie actualul cadru legal al reglementării în acest domeniu.

Este de subliniat că Legea nr. 123/2012 prevede expres prin art. 113 alin. (3) posibilitatea acordării de indemnizații și despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz și de servitute de către titularii de licențe sau autorizații în favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz și de servitute.

În acest cadru, instanța supremă înlătură considerentele instanței de apel, precum și criticile recurentei referitoare la incidența art. 621 alin. (3) C. civ. din 2011, deoarece acestea nu țin seama de dispozițiile tranzitorii prevăzute de art. 59 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora art. 621 C. civ. nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestora.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel reține caracterul gratuit al servituții legale în temeiul art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 până la 01.10.2011, dar nu exclude, totodată, competența instanței de a aprecia în raport de toate circumstanțele factuale ale cauzei dacă s-a adus vreo încălcare dreptului de proprietate în raport de prevederile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituție, art. 1 protocolul 1 din CEDO.

După data de 01.10.2011, instanța de apel reține caracterul pecuniar al exercițiului dreptului de uz și de servitute în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012, dar nu acordă despăgubiri deoarece criteriile indicate de reclamantă în determinarea acestora nu sunt aplicabile situației de fapt descrise de recurentă în justificarea prejudiciului încercat prin afectarea exercițiului dreptului de proprietate.

Așa cum au reținut atât instanța de fond, cât și instanța de apel, este de subliniat că recurenta-reclamantă solicită o despăgubire justă pentru normala exploatare a instalaț