ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7182/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin sentința civilă nr. 227 din 11 februarie 2011 Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.R.M., a respins acțiunea față de pârâta A.N.R.M., cu sediul in București, sect.1, str. M., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis acțiunea precizată și completată formulată de reclamanții D.D. și D.P.I., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 460.498,01 RON pentru perioada 2005, 2006, 2007, 2008 și 27.822 euro, adică 118.234,00 RON pentru fiecare an viitor, conform raportului de expertiză întocmit de expert P.M.

și 11.562 RON cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri. Prin decizia civilă nr. 137 din 24 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelurile au fost respinse ca nefondate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în ce privește apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova, prima critică referitoare la nepronunțarea instanței asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive este neîntemeiată, deoarece din actele dosarului rezultă că o astfel de excepție a fost formulată de SC P. SA și de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, ca și de pârâta A.N.R.M.

Prin sentința atacată Tribunalul Prahova a soluționat excepția lipsei calității procesuale, în sensul că a respins această excepție formulată de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.R.M., față de care a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Nu rezultă că și apelanta a formulat o astfel de excepție pe care instanța să nu o fi soluționat, astfel încât nu se poate imputa Tribunalului Prahova că nu s-a pronunțat asupra unei excepții și că a încălcat disp. art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Examinând această excepție pe care apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Prahova o susține, Curtea a constatat că este neîntemeiată, întrucât la data de 15 octombrie 2007 s-a încheiat între Ministerul Economiei și Finanțelor, cum se numea la acea dată și conducerea SC P. SA un proces-verbal de predare-primire prin care s-a procedat la predarea și respectiv primirea inventarului scriptic al bunurilor din domeniul public al statului, reprezentând sistemul de transport produse petroliere prin conducte ce erau deținute în păstrare de SC P. SA Ploiești în baza Protocolului nr. 105 din 2 aprilie 2002. Față de conținutul acestui proces-verbal evident că Satul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.

Potrivit Legii nr. 213/1998 și art. I pct. 17 din Anexa privind bunurile ce alcătuiesc domeniul public al statului, aparțin domeniului public conductele de transport țiței, produse petroliere și gaze naturale, fiind și rămânând în proprietate publică a statului și făcând parte din domeniul public de interes național conductele magistrale și instalațiile, echipamentele și dotările anexe aferente sistemului național de transport al țițeiului potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 216/2000. Critica referitoare la faptul că instanța a acordat despăgubiri într-un cuantum foarte mare, neavând în vedere că la data efectuării lucrărilor de amplasare a conductelor titularul dreptului de proprietate era o persoană juridică, este de asemenea, neîntemeiată.

Din actele dosarului rezultă că reclamanții au dobândit în proprietate suprafața de 2,04 ha teren situat în pct. D. și suprafața de 3,6 ha teren situat în același punct din orașul B., fiind puși în posesie conform procesului-verbal din 24 septembrie 1997. Ulterior, în baza contractului de schimb autentificat la data de 25.02.1999 reclamanții au cedat către SC PO. SA B. terenul în suprafață de 18222 mp. și un teren de 6523 mp. -situate în extravilanul orașului B., primind de la SC PO. SA B. terenurile de 10080 mp. și 20160 mp. situate în B., pct. C., pe acest teren existând amplasate conductele de transport produse petroliere ce formează obiectul prezentului litigiu.

Este cert că reclamanții și-au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului parțial grevat de această conductă și de zona de protecție a acestora, drept garantat de Constituție, pentru lucrările de interes general cum sunt cele de față, impunându-se ca ei să fie despăgubiți cu contravaloarea pagubelor suportate. Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P.M. rezultă că terenul pe care se află amplasată conducta petrolieră se află amplasat în intravilanul orașului B. și că așa este rezultă și din Hotărârea Consiliului Local B. nr. 21 din 28 septembrie 2007, prin care s-a aprobat documentația modificată PUG și RUL oraș B., conform Deciziei nr. 3680/2002 a Curții de Apel Ploiești, mărindu-se intravilanul orașului, suprafață de teren în care este inclusă și zona de protecție, care este ocupată de conductă având o lungime de 466 ml., fiind afectată astfel suprafața de 9274 mp.

Instanța de apel a reținut că reclamanții suferă un prejudiciu prin afectarea acestei suprafețe de teren, pe care nu o pot folosi așa cum doresc, astfel încât în mod corect instanța de fond a apreciat că acțiunea este întemeiată și a obligat pârâții la plata lipsei de folosință a terenului, care a fost de asemenea calculată de expert P.M. Susținerea conform căreia suma acordată reclamanților cu titlu de lipsă de folosință pentru terenul afectat de aceste conducte este prea mare, nu poate fi avută în vedere întrucât expertul a calculat această lipsă de folosință în baza Hotărârii Consiliului Local nr. 9 din 25 aprilie 1997, care a stabilit cuantumul chiriilor în euro și sub acest aspect este irelevant că la momentul când s-au amplasat aceste conducte pe terenul în litigiu, proprietar era SC PO.

SA B. și că reclamanții ar fi trebuit să-și însușească despăgubirile negociate cu fostul proprietar. Așa fiind, s-a calculat corect lipsa de folosință a terenului pe ultimii 3 ani ca și valoarea rentei anuale, raportul de expertiză întocmit în cauză nefiind contestat de pârâtă, care nu a înțeles să formuleze obiecțiuni. Examinând apelul declarat de pârâta Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, Curtea a constatat că este, de asemenea, neîntemeiat deoarece susținerea conform căreia în mod greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA nu poate fi reținută. Instanța a soluționat corect această excepție, având în vedere procesul-verbal de predare-primire încheiat la 15 octombrie 1997 între Ministerul Economiei și Finanțelor și conducerea SC P. SA Ploiești.

Că nu există temei juridic pentru obligarea apelantei la plata despăgubirilor, este de asemenea o critică neîntemeiată, apelanta însăși arătând că aplicabile în cauză pentru angajarea răspunderii sunt disp. art. 998-999 C. civ., dovedindu-se cert că prin amplasarea acestor conducte pe terenul proprietatea reclamanților aceștia sunt privați de folosința unei suprafețe de cea. 10.000 mp., astfel cum a fost stabilit de expertul desemnat în cauză, în care se include și zona de siguranță care, așa cum corect arată apelanta, reprezintă suprafața de teren cuprinsă de o parte și de alta a proiecției pe plan orizontal a conductelor magistrale și a instalațiilor/infrastructuri aferente, cu o distanță stabilită pentru fiecare obiect, în funcție de cerințele de siguranță și intervenție ale acestuia.

Cât privește cuantumul despăgubirilor acordate, urmează ca și această critică să fie înlăturată pentru aceleași considerente care s-au arătat la apelul declarat de Statul Român -prin Ministerul Finanțelor Publice -prin mandatar D.G.F.P. Prahova. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova și de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. A criticat decizia atacată sub aspectul greșitei respingeri a excepției lipsei calității sale procesuale pasive și a obligării în solidar cu Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri la plata despăgubirilor cauzate de lipsa de folosință.

A susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu a arătat motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea că în cauză Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală, limitându-se doar la a face referiri generice cu privire la împrejurări de fapt. Lipsa calității sale procesuale pasive decurge din împrejurarea că în situația acțiunilor având ca obiect obligarea la plata de daune pentru lipsa de folosință datorită ocupării terenului de conducte magistrale de motorină, potrivit legislației în materia domeniului petrolier, Ministerul Finanțelor Publice nu este parte în raportul juridic obligațional de drept substanțial dedus judecății.

A invocat dispozițiile art. 1, art. 2 pct. 3 și 40 și art. 10 din Legea petrolului nr. 238/2004, apreciind că acestea sunt aplicabile în cauză, iar nu dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, deoarece nu este vorba despre un litigiu referitor la dreptul de proprietate, iar predarea-primirea inventarului scriptic al bunurilor din domeniul public al statului realizată la 15 octombrie 2007 între Ministerul Economiei și Finanțelor și conducerea SC P. SA, nu-i conferă calitate procesuală pasivă. O altă critică vizează cuantumul despăgubirilor și obligarea pârâtului la plata acestora. Susține că terenul dobândit de reclamanți prin contractul de schimb încheiat cu SC PO.

SA a fost grevat de o servitute de trecere, întrucât la momentul încheierii acestui contract lucrările de amplasare a conductelor erau finalizate, iar terenurile redate circuitului agricol, că reclamanții au cunocut la momentul dobândirii că terenurile sunt afectate de traversarea unor conducte petroliere, achiziționându-le sub această rezervă, că în acest context erau obligați să respecte dreptul de servitute și erau îndreptățiți doar la încasarea unei rente anuale, care fusese deja negociată și nu la plata unor despăgubiri exagerat de mari. Instituirea acestei servituți nu poate fi privită ca o imposibilitate absolută de exercitare a prerogativelor dreptului de proprietate, terenul putând fi folosit în continuare potrivit destinației sale.

Pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a solicitat modificarea deciziei atacate și respingerea pe fond a acțiunii îndreptate împotriva sa. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, a art. 7 alin. (2), art. 19-26 din Legea nr. 238/2004 și că instanța a schimbat în mod vădit natura și înțelesul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și, implicit, a dispozițiilor legale.

Prima critică se referă la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA, care a fost titularul operațiunii petroliere și care a deținut în păstrare sistemul de transport de produse petroliere prin conducte încă din data de 02 aprilie 2002. Instanța a ignorat faptul că reclamanții, la momentul încheierii contractului de schimb, cunoșteau sau trebuiau să cunoască regimul juridic al terenului, precum și faptul că vechiul proprietar a primit despăgubiri pentru terenul afectat de servitute la momentul în care acesta a fost scos din circuitul agricol și s-au montat conductele de transport petrolier. Calitatea procesuală pasivă a SC P. SA este dată de dispozițiile art. lpct.

40, art. 2 pct. 3 din Legea nr. 238/2004 și chiar dacă această societate se află în faliment, reclamanții au deschisă calea înscrierii la masa credală. Cu privire la angajarea răspunderii civile în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., a susținut că reclamanții nu au fost și nu sunt lipsiți de proprietatea lor, având în continuare dreptul de folosință asupra terenului, dar și folosința cu respectarea limitelor instituite de legiuitor în interesul general, prin norme de drept accesibile și previzibile. În conformitate cu dipozițiile art. 7 din Legea nr. 238/2004 reclamanții aveau posibilitatea de a negocia cu titularul acordului petrolier, lucru pe care nu l-au făcut niciodată. Din coroborarea acestei dispoziții legale cu prevederile art. 8 și 9 din Legea nr. 238/2004, rezultă că ceea ce se plătește nu este dreptul de servitute, ci exercițiul acestui drept, însă la acest moment conductele sunt dezafectate iar SC P. SA se află în faliment.

O altă critică se referă la soluția dată capetelor de cerere privind achitarea contravalorii lipsei de folosință și a contravalorii pierderilor suferite de reclamanți datorită imposibilității realizării unor obiective economice. Recurenta-pârâtă a susținut că reclamanții au dobândit terenul cu toate obligațiile accesorii, că au cunoscut această împrejurare, dar au ignorat-o și că, oricum, ar fi îndreptățiți cel mult la o acțiune în pretenții, îndreptată împotriva autorului lor, pentru diferența de preț. La data efectuării lucrărilor de amplasare a conductelor, titularul dreptului de proprietate era SC PO. SA B., astfel încât, în mod legal, negocierile cu privire la teren s-au purtat cu această societate, iar nu cu reclamanții, iar la data încheierii contractului de schimb lucrările erau finalizate și terenul redat circuitului agricol.

În acest context, dobânditorii terenului erau obligați să respecte dreptul de servitute ce greva terenul, în condițiile avute în vedere la constituirea acesteia, fiind îndreptățiți doar la încasarea unei rente anuale, care a fost deja negociată și plătită SC PO. SA, iar nu la acordarea despăgubirilor, așa cum în mod greșit au reținut instanțele. Sub acest aspect, apreciază că acțiunea este inadmisibilă. Mai mult, reclamanții pot folosi terenul potrivit destinației sale, de teren arabil, în cauză nefiind dovedită schimbarea destinației acestuia în categoria «curți-construcții», certificatul de urbanism emis în anul 2006 pierzându-și valabilitatea. Din această perspectivă, acțiunea introdusă împotriva Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri este prematură.

Recurentul-reclamant D.P.I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondate a recursurilor. Prin întâmpinare a susținut că, în mod corect, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA și a fost respinsă această excepție în ceea ce îi privește pe recurenții-pârâți, față de dispozițiile Legii nr. 213/1998, ale art. 7 și 9 din O.U.G. nr. 37/2005, cum și'față de procesul-verbal de predare-primire încheiat la 15 octombrie 2007 între Ministerul Economiei și Finanțelor și SC P. SA. Cât privește obligarea recurenților-pârâți la plata despăgubirilor, a susținut că a suferit un prejudiciu prin afectarea suprafeței de teren pe care nu o poate folosi și pe care nu poate amplasa construcții pentru desfășurarea unor activități economice și că suma stabilită de instanță reprezintă o justă și dreaptă despăgubire pentru prejudiciile create.

Analizând recursurile, în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, urmând a le admite, pentru considerentele ce succed: Constatând că în cele două recursuri există critici comune, ce atrag, în opinia instanței, casarea deciziei pronunțate în apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte nu le va analiza separat, ci le va răspunde prin considerente comune. Mai întâi, se impune precizarea că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate de ambii recurenți. Prin acest motiv de modificare se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Așadar, dispozițiile pct. 8 privesc situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanța îi schimbă natura ori înțelesul. Or, o asemenea premisă nu se regăsește în speță. Reclamanții D.D. și D.P.I.

au învestit instanța cu o acțiune având ca obiect obligație de a face și pretenții, respectiv obligarea pârâților la dezafectarea conductelor și a instalațiilor aferente instalate pe terenul proprietatea acestora și montarea conductelor și a instalațiilor pe un teren de-a lungul și în imediata vecinătate a căilor de acces, iar în caz de refuz să plătească despăgubiri, precum și la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului prin diminuarea gradului de fertilitate, scăderea producțiilor agricole în urma lucrărilor de montare a conductelor și instalațiilor aferente pe perioada 2003 și până la zi și contravaloarea peirderilor suferite datorită imposibilității realizării unor obiective economice civile și industriale pe terenul proprietatea lor.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999, 1073-1075 C. civ. și ale Legii nr. 134/1995. Ulterior, reclamanții au completat și precizat acțiunea introductivă (dosar judecătorie) solicitând plata lipsei de folosință (chirie) pentru terenul ocupat de conducta de transport motorină și zona de protecție de-a lungul conductei ce le traversează terenul, precum și plata rentei anuale pentru exercitarea dreptului de servitute legală. Prin hotărârea pronunțată de instanța de fond și menținută de curtea de apel s-a dispus obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Prahova și de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri să plătească reclamanților suma de 460.498,01 RON pentru perioada 2005, 2006, 2007, 2008 și 27.822 euro, adică 118.234,00 RON pentru fiecare an viitor, conform raportului de expertiză întocmit de expert P.M., aceste sume reprezentând lipsa de folosință a terenului ocupat de conducta magistrală de motorină. Legea nr. 134/1995 invocată de reclamanți drept temei juridic al cererii de chemare în judecată a fost abrogată la 13 septembrie 2004 prin Legea petrolului nr. 238/2004, astfel încât aceasta din urmă este aplicabilă în cauză.

Dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004 prevăd că „exercitarea dreptului de servitute legală potrivit prevederilor alin. (1) se face contra plății unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de acesta, pe baza convenție încheiate între părți cu respectarea prevederilor legale (...)" În același timp, art. 10 alin. (2) din același act normativ prevede că „Despăgubirile se vor stabili avându-se în vedere contravaloarea producției estimate a culturilor și plantațiilor afectate, precum și valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate, stabilite în condițiile legii, la momentul afectării." Analizând hotărârea pronunțată, Înalta Curte constată că instanțele fondului nu s-au pronunțat asupra cererii deduse judecății, în sensul că au dispus obligarea pârâților la plata unei sume globale reprezentând lipsa de folosință a terenului, fără a preciza dacă aceasta constituie rentă în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004, ori despăgubiri potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din aceeași lege, sau în ce proporție sumele de 460.498,01 RON și 27.822 euro, adică 118.234,00 RON pentru fiecare an viitor constituie rentă și în ce proporție despăgubiri.

În motivarea sentinței, instanța de fond se referă la lipsa de folosință a terenului, calculată potrivit Hotărârii Consiliului Local B. nr. 9 din 25 aprilie 2007, reținând că numai în această modalitate poate fi acoperit prejudiciul cauzat reclamanților prin ocuparea terenului. Verificând legalitatea și temeinicia sentinței tribunalului, instanța de apel reține că proprietarul are dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, despăgubiri ce au fost calculate corect în raport de un criteriu obiectiv (hotărârea Consiliului Local). În continuarea argumentației, instanța decide că în mod corect s-a calculat lipsa de folosință a terenului pe ultimii 3 ani, ca și valoarea rentei anuale.

Cu toate acestea, nici din raportul de expertiză și nici din considerentele deciziei recurate nu rezultă care este valoarea acestei rente și în raport de ce criterii a fost ea calculată. Înalta Curte observă că dinstincția dintre renta anuală și despăgubiri nu este o distincție formală, cele doua noțiuni fiind reglementate distinct de lege și având un conținut diferit. Astfel, renta anuală este datorată pentru exercitarea dreptului de servitute legală, iar despăgubirile se stabilesc având în vedere contravaloarea producției estimate a culturilor și plantațiilor afectate, precum și valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate. Așadar, criteriile în funcție de care se calculează cele două tipuri de drepturi ce pot fî acordate în temeiul legii, trebuie analizate în mod distinct, iar probele ce trebuie administrate în dovedirea acestor pretenții au un obiect diferit.

De aceea, constatând că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere cu care reclamanții au învestit-o și nu a stabilit pe deplin situația de fapt, Înalta Curte va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași Curți de Apel. În rejudecare, Curtea va verifica dacă, în concret, reclamanții au dreptul de a primi renta prevăzută de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004, în raport și de susținerile făcute de recurente cu privire la împrejurarea că această rentă ar fi fost negociată cu SC PO. SA, anterior încheierii contractului de schimb de terenuri. De asemenea, instanța de apel va verifica și dacă conducta magistrală instalată pe terenul reclamanților este funcțională și cine exercită în prezent dreptul de servitute legală.

Cu privire la capătul de cerere referitor la plata lipsei de folosință (chirie) pentru terenul ocupat de conducta de transport motorină și zona de protecție de-a lungul conductei ce le traversează terenul, instanța de apel va stabili dacă aceste pretenții ale reclamanților pot fi circumscrise prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 238/2004. Cu ocazia rejudecării urmează a se stabili și calitatea procesuală pasivă a pârâților, în raport de obiect și de verificările de fapt referitoare la titularul dreptului de servitute și de exercițiul efectiv al acesteia. Cât privește modul de soluționare al excepțiilor lipsei calității procesuale pasive ridicate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Prahova și de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, Înalta Curte constată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, în motivele de apel formulate de acești pârâți, lipsa calității lor procesuale pasive este argumentată prin raportare la dispozițiile art. 1, 2 pct. 3 și 10 din Legea nr. 238/2004. Instanța de apel, respingând excepțiile lipsei calității procesuale a pârâților, se raportează nu la temeiurile de drept și la argumentele invocate de aceștia, ci la procesul-verbal de predare-primire din 15 octombrie 2007 încheiat între Ministerul Economiei și Finanțelor și conducerea SC P. SA, concluzionând că față de conținutul acestui proces-verbal ambii pârâți au calitate procesuală pasivă.

Acest mod de soluționare a excepțiilor, prin care nu se răspunde motivelor de apel invocate de pârâți, echivalează, practic, cu nemotivarea hotărârii, ceea ce conduce la imposibilitatea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs. Pentru toate aceste argumente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Ploiești, cu ocazia rejudecării urmând a fi avute în vedere și celelelate critici formulate de recurenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova și de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri împotriva deciziei civile nr. 137 din 24 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași Curți de Apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2012.