ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7182/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7182/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă nr. 227 din

11 februarie 2011 Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.R.M., a respins

acțiunea față de pârâta A.N.R.M., cu sediul in București, sect.1, str. M., ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis acțiunea

precizată și completată formulată de reclamanții D.D. și D.P.I., în contradictoriu

cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Economiei,

Comerțului și Mediului de Afaceri și a obligat pârâții să plătească reclamanților

suma de 460.498,01 RON pentru perioada 2005, 2006, 2007, 2008 și 27.822 euro, adică

118.234,00 RON pentru fiecare an viitor, conform raportului de expertiză întocmit

de expert P.M. și 11.562 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Prin decizia civilă

nr. 137 din 24 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, apelurile au fost respinse ca nefondate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că în ce privește apelul declarat de Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova, prima critică referitoare

la nepronunțarea instanței asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive

este neîntemeiată, deoarece din actele dosarului rezultă că o astfel de excepție

a fost formulată de SC P. SA și de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului

de Afaceri, ca și de pârâta A.N.R.M.

Prin sentința

atacată Tribunalul Prahova a soluționat excepția lipsei calității procesuale, în

sensul că a respins această excepție formulată de Ministerul Economiei, Comerțului

și Mediului de Afaceri și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei A.N.R.M., față de care a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

Nu rezultă că

și apelanta a formulat o astfel de excepție pe care instanța să nu o fi soluționat,

astfel încât nu se poate imputa Tribunalului Prahova că nu s-a pronunțat asupra

unei excepții și că a încălcat disp. art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Examinând această

excepție pe care apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. Prahova o susține, Curtea a constatat că este neîntemeiată, întrucât la

data de 15 octombrie 2007 s-a încheiat între Ministerul Economiei și Finanțelor,

cum se numea la acea dată și conducerea SC P. SA un proces-verbal de predare-primire

prin care s-a procedat la predarea și respectiv primirea inventarului scriptic al

bunurilor din domeniul public al statului, reprezentând sistemul de transport produse

petroliere prin conducte ce erau deținute în păstrare de SC P. SA Ploiești în baza

Protocolului nr. 105 din 2 aprilie 2002. Față de conținutul acestui proces-verbal

evident că Satul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală

pasivă în cauză.

Potrivit Legii

nr. 213/1998 și art.

I

pct. 17 din Anexa privind bunurile

ce alcătuiesc domeniul public al statului, aparțin domeniului public conductele

de transport țiței, produse petroliere și gaze naturale, fiind și rămânând în proprietate

publică a statului și făcând parte din domeniul public de interes național conductele

magistrale și instalațiile, echipamentele și dotările anexe aferente sistemului

național de transport al țițeiului potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 216/2000.

Critica referitoare

la faptul că instanța a acordat despăgubiri într-un cuantum foarte mare, neavând

în vedere că la data efectuării lucrărilor de amplasare a conductelor titularul

dreptului de proprietate era o persoană juridică, este de asemenea, neîntemeiată.

Din actele dosarului

rezultă că reclamanții au dobândit în proprietate suprafața de 2,04 ha teren situat

în pct. D. și suprafața de 3,6 ha teren situat în același punct din orașul B., fiind

puși în posesie conform procesului-verbal din 24 septembrie 1997. Ulterior, în baza

contractului de schimb autentificat la data de 25.02.1999 reclamanții au cedat către

SC PO. SA B. terenul în suprafață de 18222 mp. și un teren de 6523 mp. -situate

în extravilanul orașului B., primind de la SC PO. SA B. terenurile de 10080 mp.

și 20160 mp. situate în B., pct. C., pe acest teren existând amplasate conductele

de transport produse petroliere ce formează obiectul prezentului litigiu.

Este cert că reclamanții

și-au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului parțial grevat de această

conductă și de zona de protecție a acestora, drept garantat de Constituție, pentru

lucrările de interes general cum sunt cele de față, impunându-se ca ei să fie despăgubiți

cu contravaloarea pagubelor suportate.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză de expert P.M. rezultă că terenul pe care se află amplasată

conducta petrolieră se află amplasat în intravilanul orașului B. și că așa este

rezultă și din Hotărârea Consiliului Local B. nr. 21 din 28 septembrie 2007, prin

care s-a aprobat documentația modificată PUG și RUL oraș B., conform Deciziei

nr. 3680/2002 a Curții de Apel Ploiești, mărindu-se intravilanul orașului, suprafață

de teren în care este inclusă și zona de protecție, care este ocupată de conductă

având o lungime de 466 ml., fiind afectată astfel suprafața de 9274 mp.

Instanța de apel

a reținut că reclamanții suferă un prejudiciu prin afectarea acestei suprafețe de

teren, pe care nu o pot folosi așa cum doresc, astfel încât în mod corect instanța

de fond a apreciat că acțiunea este întemeiată și a obligat pârâții la plata lipsei

de folosință a terenului, care a fost de asemenea calculată de expert P.M.

Susținerea conform

căreia suma acordată reclamanților cu titlu de lipsă de folosință pentru terenul

afectat de aceste conducte este prea mare, nu poate fi avută în vedere întrucât

expertul a calculat această lipsă de folosință în baza Hotărârii Consiliului Local

nr. 9 din 25 aprilie 1997, care a stabilit cuantumul chiriilor în euro și sub acest

aspect este irelevant că la momentul când s-au amplasat aceste conducte pe terenul

în litigiu, proprietar era SC PO. SA B. și că reclamanții ar fi trebuit să-și însușească

despăgubirile negociate cu fostul proprietar.

Așa fiind, s-a

calculat corect lipsa de folosință a terenului pe ultimii 3 ani ca și valoarea rentei

anuale, raportul de expertiză întocmit în cauză nefiind contestat de pârâtă, care

nu a înțeles să formuleze obiecțiuni.

Examinând apelul

declarat de pârâta Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, Curtea

a constatat că este, de asemenea, neîntemeiat deoarece susținerea conform căreia

în mod greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA nu

poate fi reținută. Instanța a soluționat corect această excepție, având în vedere

procesul-verbal de predare-primire încheiat la 15 octombrie 1997 între Ministerul

Economiei și Finanțelor și conducerea SC P. SA Ploiești.

Că nu există temei

juridic pentru obligarea apelantei la plata despăgubirilor, este de asemenea o critică

neîntemeiată, apelanta însăși arătând că aplicabile în cauză pentru angajarea răspunderii

sunt disp. art. 998-999 C. civ., dovedindu-se cert că prin amplasarea acestor conducte

pe terenul proprietatea reclamanților aceștia sunt privați de folosința unei suprafețe

de cea. 10.000 mp., astfel cum a fost stabilit de expertul desemnat în cauză, în

care se include și zona de siguranță care, așa cum corect arată apelanta, reprezintă

suprafața de teren cuprinsă de o parte și de alta a proiecției pe plan orizontal

a conductelor magistrale și a instalațiilor/infrastructuri aferente, cu o distanță

stabilită pentru fiecare obiect, în funcție de cerințele de siguranță și intervenție

ale acestuia.

Cât privește cuantumul

despăgubirilor acordate, urmează ca și această critică să fie înlăturată pentru

aceleași considerente care s-au arătat la apelul declarat de Statul Român -prin

Ministerul Finanțelor Publice -prin mandatar D.G.F.P. Prahova.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova și de Ministerul Economiei, Comerțului

și Mediului de Afaceri.

Pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova a

invocat motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. A criticat decizia atacată sub aspectul

greșitei respingeri a excepției lipsei calității sale procesuale pasive și a obligării

în solidar cu Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri la plata despăgubirilor

cauzate de lipsa de folosință.

A susținut că

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece

nu a arătat motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea că în cauză

Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală, limitându-se doar la a face

referiri generice cu privire la împrejurări de fapt. Lipsa calității sale procesuale

pasive decurge din împrejurarea că în situația acțiunilor având ca obiect obligarea

la plata de daune pentru lipsa de folosință datorită ocupării terenului de conducte

magistrale de motorină, potrivit legislației în materia domeniului petrolier, Ministerul

Finanțelor Publice nu este parte în raportul juridic obligațional de drept substanțial

dedus judecății. A invocat dispozițiile art. 1, art. 2 pct. 3 și 40 și art. 10 din

Legea petrolului nr. 238/2004, apreciind că acestea sunt aplicabile în cauză, iar

nu dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, deoarece nu este vorba

despre un litigiu referitor la dreptul de proprietate, iar predarea-primirea inventarului

scriptic al bunurilor din domeniul public al statului realizată la 15 octombrie

2007 între Ministerul Economiei și Finanțelor și conducerea SC P. SA, nu-i conferă

calitate procesuală pasivă.

O altă critică

vizează cuantumul despăgubirilor și obligarea pârâtului la plata acestora. Susține

că terenul dobândit de reclamanți prin contractul de schimb încheiat cu SC PO.

SA a fost grevat de o servitute de trecere, întrucât la momentul încheierii acestui

contract lucrările de amplasare a conductelor erau finalizate, iar terenurile redate

circuitului agricol, că reclamanții au cunocut la momentul dobândirii că terenurile

sunt afectate de traversarea unor conducte petroliere, achiziționându-le sub această

rezervă, că în acest context erau obligați să respecte dreptul de servitute și erau

îndreptățiți doar la încasarea unei rente anuale, care fusese deja negociată și

nu la plata unor despăgubiri exagerat de mari. Instituirea acestei servituți nu

poate fi privită ca o imposibilitate absolută de exercitare a prerogativelor dreptului

de proprietate, terenul putând fi folosit în continuare potrivit destinației sale.

Pârâtul Ministerul

Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a solicitat modificarea deciziei atacate

și respingerea pe fond a acțiunii îndreptate împotriva sa. A invocat motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că decizia

a fost dată cu aplicarea greșită a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, a

art. 7 alin. (2), art. 19-26 din Legea nr. 238/2004 și că instanța a schimbat în

mod vădit natura și înțelesul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și, implicit,

a dispozițiilor legale.

Prima critică

se referă la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC

P. SA, care a fost titularul operațiunii petroliere și care a deținut în păstrare

sistemul de transport de produse petroliere prin conducte încă din data de 02

aprilie 2002. Instanța a ignorat faptul că reclamanții, la momentul încheierii contractului

de schimb, cunoșteau sau trebuiau să cunoască regimul juridic al terenului, precum

și faptul că vechiul proprietar a primit despăgubiri pentru terenul afectat de servitute

la momentul în care acesta a fost scos din circuitul agricol și s-au montat conductele

de transport petrolier. Calitatea procesuală pasivă a SC P. SA este dată de dispozițiile

art. lpct. 40, art. 2 pct. 3 din Legea nr. 238/2004 și chiar dacă această societate

se află în faliment, reclamanții au deschisă calea înscrierii la masa credală.

Cu privire la

angajarea răspunderii civile în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., a

susținut că reclamanții nu au fost și nu sunt lipsiți de proprietatea lor, având

în continuare dreptul de folosință asupra terenului, dar și folosința cu respectarea

limitelor instituite de legiuitor în interesul general, prin norme de drept accesibile

și previzibile. În conformitate cu dipozițiile art. 7 din Legea nr. 238/2004 reclamanții

aveau posibilitatea de a negocia cu titularul acordului petrolier, lucru pe care

nu l-au făcut niciodată. Din coroborarea acestei dispoziții legale cu prevederile

art. 8 și 9 din Legea nr. 238/2004, rezultă că ceea ce se plătește nu este dreptul

de servitute, ci exercițiul acestui drept, însă la acest moment conductele sunt

dezafectate iar SC P. SA se află în faliment.

O altă critică

se referă la soluția dată capetelor de cerere privind achitarea contravalorii lipsei

de folosință și a contravalorii pierderilor suferite de reclamanți datorită imposibilității

realizării unor obiective economice. Recurenta-pârâtă a susținut că reclamanții

au dobândit terenul cu toate obligațiile accesorii, că au cunoscut această împrejurare,

dar au ignorat-o și că, oricum, ar fi îndreptățiți cel mult la o acțiune în pretenții,

îndreptată împotriva autorului lor, pentru diferența de preț. La data efectuării

lucrărilor de amplasare a conductelor, titularul dreptului de proprietate era SC

PO. SA B., astfel încât, în mod legal, negocierile cu privire la teren s-au purtat

cu această societate, iar nu cu reclamanții, iar la data încheierii contractului

de schimb lucrările erau finalizate și terenul redat circuitului agricol. În acest

context, dobânditorii terenului erau obligați să respecte dreptul de servitute ce

greva terenul, în condițiile avute în vedere la constituirea acesteia, fiind îndreptățiți

doar la încasarea unei rente anuale, care a fost deja negociată și plătită SC

PO. SA, iar nu la acordarea despăgubirilor, așa cum în mod greșit au reținut instanțele.

Sub acest aspect, apreciază că acțiunea este inadmisibilă.

Mai mult, reclamanții

pot folosi terenul potrivit destinației sale, de teren arabil, în cauză nefiind

dovedită schimbarea destinației acestuia în categoria «curți-construcții», certificatul

de urbanism emis în anul 2006 pierzându-și valabilitatea. Din această perspectivă,

acțiunea introdusă împotriva Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri

este prematură.

Recurentul-reclamant

D.P.I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondate a recursurilor.

Prin întâmpinare a susținut că, în mod corect, a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC P. SA și a fost respinsă această excepție în ceea ce îi privește

pe recurenții-pârâți, față de dispozițiile Legii nr. 213/1998, ale art. 7 și 9 din

O.U.G. nr. 37/2005, cum și'față de procesul-verbal de predare-primire încheiat la

15 octombrie 2007 între Ministerul Economiei și Finanțelor și SC P. SA. Cât privește

obligarea recurenților-pârâți la plata despăgubirilor, a susținut că a suferit un

prejudiciu prin afectarea suprafeței de teren pe care nu o poate folosi și pe care

nu poate amplasa construcții pentru desfășurarea unor activități economice și că

suma stabilită de instanță reprezintă o justă și dreaptă despăgubire pentru prejudiciile

create.

Analizând recursurile,

în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate,

urmând a le admite, pentru considerentele ce succed:

Constatând că

în cele două recursuri există critici comune, ce atrag, în opinia instanței, casarea

deciziei pronunțate în apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte nu

le va analiza separat, ci le va răspunde prin considerente comune.

Mai întâi, se

impune precizarea că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., invocate de ambii recurenți. Prin acest motiv de modificare se invocă

încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile

legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Așadar, dispozițiile

pct. 8 privesc situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se

poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanța îi schimbă natura ori înțelesul.

Or, o asemenea premisă nu se regăsește în speță.

Reclamanții D.D.

și D.P.I. au învestit instanța cu o acțiune având ca obiect obligație de a face

și pretenții, respectiv obligarea pârâților la dezafectarea conductelor și a instalațiilor

aferente instalate pe terenul proprietatea acestora și montarea conductelor și a

instalațiilor pe un teren de-a lungul și în imediata vecinătate a căilor de acces,

iar în caz de refuz să plătească despăgubiri, precum și la plata contravalorii lipsei

de folosință a terenului prin diminuarea gradului de fertilitate, scăderea producțiilor

agricole în urma lucrărilor de montare a conductelor și instalațiilor aferente pe

perioada 2003 și până la zi și contravaloarea peirderilor suferite datorită imposibilității

realizării unor obiective economice civile și industriale pe terenul proprietatea

lor.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999, 1073-1075 C. civ. și ale Legii

nr. 134/1995.

Ulterior, reclamanții

au completat și precizat acțiunea introductivă (dosar judecătorie) solicitând plata

lipsei de folosință (chirie) pentru terenul ocupat de conducta de transport motorină

și zona de protecție de-a lungul conductei ce le traversează terenul, precum și

plata rentei anuale pentru exercitarea dreptului de servitute legală.

Prin hotărârea

pronunțată de instanța de fond și menținută de curtea de apel s-a dispus obligarea

pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova

și de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri să plătească reclamanților

suma de 460.498,01 RON pentru perioada 2005, 2006, 2007, 2008 și 27.822 euro, adică

118.234,00 RON pentru fiecare an viitor, conform raportului de expertiză întocmit

de expert P.M., aceste sume reprezentând lipsa de folosință a terenului ocupat de

conducta magistrală de motorină.

Legea nr. 134/1995

invocată de reclamanți drept temei juridic al cererii de chemare în judecată a fost

abrogată la 13 septembrie 2004 prin Legea petrolului nr. 238/2004, astfel încât

aceasta din urmă este aplicabilă în cauză.

Dispozițiile

art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004 prevăd că „exercitarea dreptului de servitute

legală potrivit prevederilor alin. (1) se face contra plății unei rente anuale către

proprietarii terenurilor afectate de acesta, pe baza convenție încheiate între părți

cu respectarea prevederilor legale (...)"

În același timp,

art. 10 alin. (2) din același act normativ prevede că „Despăgubirile se vor stabili

avându-se în vedere contravaloarea producției estimate a culturilor și plantațiilor

afectate, precum și valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate, stabilite

în condițiile legii, la momentul afectării."

Analizând hotărârea

pronunțată, Înalta Curte constată că instanțele fondului nu s-au pronunțat asupra

cererii deduse judecății, în sensul că au dispus obligarea pârâților la plata unei

sume globale reprezentând lipsa de folosință a terenului, fără a preciza dacă aceasta

constituie rentă în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004,

ori despăgubiri potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din aceeași lege, sau în

ce proporție sumele de 460.498,01 RON și 27.822 euro, adică 118.234,00 RON pentru

fiecare an viitor constituie rentă și în ce proporție despăgubiri.

În motivarea sentinței,

instanța de fond se referă la lipsa de folosință a terenului, calculată potrivit

Hotărârii Consiliului Local B. nr. 9 din 25 aprilie 2007, reținând că numai în această

modalitate poate fi acoperit prejudiciul cauzat reclamanților prin ocuparea terenului.

Verificând legalitatea

și temeinicia sentinței tribunalului, instanța de apel reține că proprietarul are

dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, despăgubiri ce au

fost calculate corect în raport de un criteriu obiectiv (hotărârea Consiliului Local).

În continuarea argumentației, instanța decide că în mod corect s-a calculat lipsa

de folosință a terenului pe ultimii 3 ani, ca și valoarea rentei anuale.

Cu toate acestea,

nici din raportul de expertiză și nici din considerentele deciziei recurate nu rezultă

care este valoarea acestei rente și în raport de ce criterii a fost ea calculată.

Înalta Curte observă

că dinstincția dintre renta anuală și despăgubiri nu este o distincție formală,

cele doua noțiuni fiind reglementate distinct de lege și având un conținut diferit.

Astfel, renta

anuală este datorată pentru exercitarea dreptului de servitute legală, iar despăgubirile

se stabilesc având în vedere contravaloarea producției estimate a culturilor și

plantațiilor afectate, precum și valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate.

Așadar, criteriile

în funcție de care se calculează cele două tipuri de drepturi ce pot fî acordate

în temeiul legii, trebuie analizate în mod distinct, iar probele ce trebuie administrate

în dovedirea acestor pretenții au un obiect diferit.

De aceea, constatând

că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere cu care reclamanții

au învestit-o și nu a stabilit pe deplin situația de fapt, Înalta Curte va casa

decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași Curți de Apel.

În rejudecare,

Curtea va verifica dacă, în concret, reclamanții au dreptul de a primi renta prevăzută

de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004, în raport și de susținerile

făcute de recurente cu privire la împrejurarea că această rentă ar fi fost negociată

cu SC PO. SA, anterior încheierii contractului de schimb de terenuri.

De asemenea, instanța

de apel va verifica și dacă conducta magistrală instalată pe terenul reclamanților

este funcțională și cine exercită în prezent dreptul de servitute legală.

Cu privire la

capătul de cerere referitor la plata lipsei de folosință (chirie) pentru terenul

ocupat de conducta de transport motorină și zona de protecție de-a lungul conductei

ce le traversează terenul, instanța de apel va stabili dacă aceste pretenții ale

reclamanților pot fi circumscrise prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr.

238/2004.

Cu ocazia rejudecării

urmează a se stabili și calitatea procesuală pasivă a pârâților, în raport de obiect

și de verificările de fapt referitoare la titularul dreptului de servitute și de

exercițiul efectiv al acesteia.

Cât privește modul

de soluționare al excepțiilor lipsei calității procesuale pasive ridicate de pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova și de Ministerul

Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, Înalta Curte constată incidența motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, în motivele

de apel formulate de acești pârâți, lipsa calității lor procesuale pasive este argumentată

prin raportare la dispozițiile art. 1, 2 pct. 3 și 10 din Legea nr. 238/2004. Instanța

de apel, respingând excepțiile lipsei calității procesuale a pârâților, se raportează

nu la temeiurile de drept și la argumentele invocate de aceștia, ci la procesul-verbal

de predare-primire din 15 octombrie 2007 încheiat între Ministerul Economiei și

Finanțelor și conducerea SC P. SA, concluzionând că față de conținutul acestui proces-verbal

ambii pârâți au calitate procesuală pasivă. Acest mod de soluționare a excepțiilor,

prin care nu se răspunde motivelor de apel invocate de pârâți, echivalează, practic,

cu nemotivarea hotărârii, ceea ce conduce la imposibilitatea exercitării controlului

de legalitate de către instanța de recurs.

Pentru toate aceste

argumente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a doua C. proc.

civ., Înalta Curte va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare

Curții de Apel Ploiești, cu ocazia rejudecării urmând a fi avute în vedere și celelelate

critici formulate de recurenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Prahova și de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri împotriva

deciziei civile nr. 137 din 24 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași Curți de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 noiembrie 2012.