ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2118/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2118/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova

la nr. 3819/105/2010, reclamantul N.R. a chemat în

judecată pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că autorul său,

N.I. - decedat la data de 26 decembrie 1997 a fost condamnat cu caracter politic

și să i se acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în

cuantum de 5.000 euro.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin sentința

nr. 2168 din 09 octombrie 1954 autorul său, N.I., decedat la data de 26

decembrie 1997 a fost condamnat la 14 ani închisoare și 5 ani degradare civică pentru

crima de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută și pedepsită de

art. 209 partea a III-a C. pen., la acea dată, dispunându-se totodată și confiscarea

averii condamnatului.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 1415 din

5 noiembrie 2010,

a admis în parte cererea

formulată de reclamantul N.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al condamnării aplicate autorului

reclamantului la 14 ani temniță grea și 5 ani degradare civilă pentru crimă de uneltire

contra ordinei sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen. și confiscarea

totală a averii, în baza sentinței nr. 2168 din 09 octombrie 1954 a Tribunalului

Militar București, definitivă și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma

de 3.000 euro sau echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri

morale.

Pentru a pronunța soluția de mai sus, tribunalul a reținut

următoarele:

Art. 1 alin. (1), art. 4 și art. 5 alin. (4) din Legea

nr. 221/2009, prevăd ca reprezintă condamnare cu caracter politic orice condamnare

dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989, iar persoanele care au suferit asemenea condamnări

au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Din analiza probelor administrate în cauză, a rezultat

că autorul reclamantului N.I. a fost condamnat în baza art. 209 partea a III-a C.

pen. în vigoare în anul 1954, la 14 ani temniță grea, 5 ani degradare civică și

confiscarea totală a averii personale pentru crima de uneltire contra ordinii sociale,

sentința definitivă, autorul reclamantului fiind grațiat prin decretul din 16 iunie

1964.

Instanța a apreciat că suma de 3.000 euro corespunde suferințelor

psihice produse pe perioada condamnării și ulterior acestei perioade, ținându-se

seama și de încasarea indemnizației de care a beneficiat mama reclamantului în baza

Decretului-Lege nr. 118/1990.

Împotriva sentinței sus-menționate au declarat apel atât

reclamantul N.R., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Reclamantul N.R. a criticat sentința tribunalului sub

aspectual cuantumului daunelor acordate susținând că instanța de fond nu a avut

în vedere criteriile pentru acordarea despăgubirilor morale, astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 202/2010, în raport de care suma de 3.000 euro nu acoperă

prejudiciul moral suferit.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, prin apelul său,

a susținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, astfel încât instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție

și că, așa fiind, în cauză se impune schimbarea în tot a sentinței atacate și respingerea

acțiunii față de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția

Generală a Finanțelor Publice Prahova.

Prin decizia nr. 66 din 10 martie 2011, Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul

N.R. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova împotriva sentinței civile nr. 1415

din 5 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere

următoarele considerente:

În ceea ce privește apelul reclamantului, instanța de

apel a reținut că prin Legea nr. 202/2010 a fost modificată Legea nr. 221/2009 numai

în ceea ce privește calea de atac pentru hotărârea pronunțată în primă instanță

(recursul), instanța competentă s-o soluționeze și persoanele care au calitate procesuală

activă în baza acestui act normativ și că suma stabilită de tribunalul cu titlu

de daune morale a fost corect cuantificată, în raport de suferința fizică și psihică

la care a fost supus în perioada condamnării autorul reclamantului, efectele negative

asupra familiei sale, consecințele negative asupra sănătății și stării psihice a

soției și copilului, faptul că pe perioada condamnării aceștia au fost lipsiți de

protecția, de grija soțului și respectiv tatălui având în vedere și faptul că soția

sa a beneficiat și de o indemnizație lunară de 60.000 ROL pe fiecare an în baza

Decretului-Lege nr. 118/1990, precum și de indemnizație de urmaș deținut politic

în baza aceluiași act normativ [criteriu prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din

Lege].

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Statul

Român, instanța de apel a reținut că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deși potrivit art. 31 alin. (1)

și 3 din Legea nr. 47/1992 și art. 147 din Constituție, este obligatorie, nu este

aplicabilă în privința litigiilor înregistrate înainte de data publicării acesteia

în M. Of. A aprecia altfel ar însemna ignorarea principiului neretroactivității

legii ce guvernează aplicarea legii civile în timp, principiu ce implică aplicarea

pe tot parcursul procesului a legii în forma aflată în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată.

Împotriva deciziei instanței de apel, au declarat recurs

atât reclamantul N.R., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin

Direcția Generală a Finanțelor

Publice Prahova.

Prin recursul său, întemeiat art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., reclamantul N.R.,

a susținut

că în mod greșit a respins apelul pe care l-a declarat împotriva sentinței civile

nr. 1415 din 05 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova deoarece nu a avut în vedere

situația de fapt dedusă judecății, în sensul că autorul meu N.I., decedat la data

de 26 decembrie 1997 a fost condamnatul la 14 de ani de închisoare și 5 ani degradare

civilă pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, infracțiunea prev. și ped.

de art. 209 partea a IlI-a C. pen. de la acea dată, dispunându-se totodată și confiscarea

averii condamnatului, iar față de această pedeapsă extrem de grea și suferința fizică

și psihică cauzată de aceasta, cuantumul daunelor morale de doar 3.000 euro, este

extrem de mic.

În acordarea acestor daune de către hotărârea instanței

de fond, nu s-a avut în vedere suferința psihică și fizică la care a fost supus

autorul meu în perioada condamnării, cunoscute fiind tratamentele inumane aplicate

condamnaților politici și de asemenea nu a avut în vedere și efectele negative produse

asupra noastră, a familiei condamnatului, respectiv atât asupra sănătății fizice

și psihice și nici instanța de apel, deși am criticat sentința din acest punct de

vedere, nu a reținut acest aspect.

Recurentul-reclamant a mai arătat că s-a reținut greșit

în hotărârea instanței de apel că mama sa a beneficiat de o indemnizație de 60.000

RON/an în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, precum și de indemnizație de urmaș

- deținut politic în baza aceluiași act normativ, în condițiile în care indemnizația

acordată pe legi speciale, defunctei sale mame – N.G. era de 200 Ron, iar suma de

454 RON este cea a pensiei pentru vechimea în muncă a acesteia.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

a susținut, prin recursul său, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele:

fără citarea Ministerului Finanțelor Publice la sediul său din București, strada

A., sector 5. În cauză a fost citat Statul Romăn prin Ministerul Finanțelor Publice

prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, deși nu s-a solicitat

instanței stabilirea domiciliului procedural al Ministerului Finanțelor Publice

la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice Prahova.

Procedând astfel, decizia instanței de apel este lovită

de nulitate, în temeiul art. 105 alin. (2) coroborat cu art. 85 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei

spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

sub imperiul Legii nr. 221/2009 , act normativ care instituie o procedură specială,

în baza căreia instanțele judecătorești sunt abilitate să constate caracterul politic

al condamnărilor care îndeplinesc cerințele reglementate de art. 1 alin. (2) sau

al măsurilor administrative prev. de art. 3 ori asimilate acestora conform art.

4 și, respectiv, să acorde, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) despăgubiri pentru

prejudiciului moral suferit prin condamnare.

După data pronunțării sentinței prin care s-a admis în

parte acțiunea reclamantului, s-au publicat în M. Of. al României cu nr. 761 trei

Decizii ale Curții Constituționale cu nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din

21 octombrie 2010 și respectiv nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-au declarate

neconstitutionale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și

ale art. l pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și completare

a Legii nr. 221/2009.

Curtea Constituționala a stabilit în considerentele Deciziei

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ca dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale,

întrucât contravin art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

La data soluționării apelului dispozițiile textului de

lege pe care reclamantul și-a fundamentat capătul de cerere privind acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite și-au încetat efectele juridice,

iar verificarea legalității hotărârii fondului trebuia efectuată prin prisma normei

existente la data soluționării apelului, întrucât în apel se consolidează dreptul

câștigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă și în același timp executorie.

În acest context, instanța de apel nu poate să mențină

ca valide drepturi acordate de prima instanță în baza unor texte de lege declarate

neconstituționale la data soluționării apelului întrucât, într-o astfel de situație,

că cea din prezenta speță, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre ilegală, constituind

drepturi în baza unei dispoziții constatată neconstituțională. Cu privire la cuantumul

sumei, reținute deasemeni de instanța de apel, Curtea ar fi trebuit să constate

că, la data pronunțării deciziei, art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării acestei norme ca

fiind neconstituționale.

Pârâtul a și susținut că se impune a se avea în vedere,

că legiuitorul român a introdus prin art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010 un nou

caz de revizuire, pentru situația în care decizia de constatare a neconstituționalității

a fost pronunțată ulterior rămânerii definitive a hotărârii, fiind evident că pentru

hotărârile care nu sunt definitive înlăturarea efectelor dispoziției constatată

neconstituțională sta în sarcina instanței de apel.

A solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei atacate și modificarea în parte a sentinței instanței de fond , în sensul

respingerii cererii privind acordarea despăgubirilor morale.

Înalta Curte, examinând decizia prin prisma criticilor

formulate constată următoarele:

Critica recurentului-pârât vizând faptul că judecarea

apelului s-a făcut cu lipsa de procedură, fără citarea Ministerului Finanțelor Publice

la sediul său din București, strada A., sector 5 nu poate fi primită.

Calea de atac a apelului a fost exercitată de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Prahova în numele Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, care a fost legal citată la termenele din faza procesuală a apelului, la

sediul din Ploiești, strada A.V., prevalându-se, la fond de mandatul din 2010, iar

în cererea de apel de mandatul din 2011. Direcția Generală a Finanțelor Publice

Prahova n-a invocat niciodată, pe parcursul procesului - prin întâmpinarea formulată

în faza procesuală a fondului sau prin cererea de apel - necesitatea ca Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice să fie citat la sediul din București, strada

A., sector 5 și nici nu a formulat vreo cerere expresă în acest sens. Așa fiind,

susținerea recurentului-pârât în sensul că decizia instanței de apel este lovită

de nulitate, conform art. 105 alin. (2) coroborat cu art. 85 C. proc. civ. este

nefondată.

Recursul pârâtului este însă fondat și va fi admis

în raport de critica referitoare la faptul că în mod greșit

instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond prin care a acordat reclamantului

despăgubirile morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

în pofida faptului că, prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prevederile acestui

text de lege au fost declarate neconstituționale.

Înalta Curte reține că prin Deciziile nr. 1358 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile

Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile

publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune),

iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar,

ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela

al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de

natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea

ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective,

care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea,

principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii

lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații

sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică,

de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și,

de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea

cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi

juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea categoriilor de persoane prevăzute de lege (în speță,

fost condamnat politic).

Nu este însă vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul

beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să

se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista

și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie

să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în

interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce

privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează",

că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare

și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate,

această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional,

iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, instanțele

sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență

actelor normative declarate neconstituționale.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri,

pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor menționate, Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a pronunțat în recursul în interesul legii, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.".

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci,

soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că

textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

în recursul în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte,

ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui

menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Față de temeiurile arătate, recursul reclamantului este

nefondat, iar analizarea criticilor formulate de recurentul-reclamant care vizează

majorarea cuantumului despăgubirilor morale nu se mai impune deoarece dispozițiile

legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste

daune morale și-au încetat efectele fiind de reținut totodată că aceste critici

privesc aspecte referitoare la netemeinicia hotărârii, ce nu pot fi cenzurate în

recurs, date fiind dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., care prevăd, expres

și limitativ, numai motive de nelegalitate ale hotărârii.

Referitor la motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. se constată că au fost invocate numai formal, deoarece

nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste

motive le reglementează.

Având în vedere considerentele menționate și constatând

că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în cea ce privește recursul declarat de pârât, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova

împotriva deciziei nr. 66 din 10 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o va modifica în sensul că va admite

apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 1415 din 05 noiembrie 2010

a Tribunalului Prahova, secția civilă, pe care o va schimba în tot în sensul că

va respinge acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată. Va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamant împotriva aceleiași decizii și va păstra celelalte

dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova

împotriva deciziei nr. 66 din 10 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în parte, în sensul

că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 1415 din 05 noiembrie

2010 a Tribunalului Prahova, secția civilă. Schimbă în tot sentința, în sensul că

respinge acțiunea, ca nefondată.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

N.R. împotriva deciziei nr. 66 din 10 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Păstrează

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.