ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2722/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2722/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 13 ianuarie 2010 la Tribunalul Prahova

reclamantul N.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca instanța, prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 400000 euro,

echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății efective, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral ca urmare a condamnării politice suferite

de tatăl său, N.F.V.F.

Tribunalul Prahova,

prin sentința civilă nr. 567 din 22 aprilie 2010

, a admis acțiunea formulată de reclamantul N.N. și a

obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 350.000 euro, echivalentul

in lei la cursul B.N.R. din ziua plății efective, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică.

Pentru a se pronunța

astfel, analizând sentința penală nr. 90 din 31 iulie 1958 tribunalul a

constatat că tatăl reclamantului a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani temniță

grea și la 10 ani degradare civilă pentru infracțiunea prev. de art. 209 pct. 1

C. pen. anterior, cât și la pedeapsa complementară a confiscării totale a

averii, iar ulterior, prin decizia nr. 88/2001 a I.C.C.J. s-a dispus achitarea

acestui inculpat pentru această faptă, reținându-se în considerentele acestei

decizii că acest inculpat, în spiritul activității desfășurate, a redactat un

manifest cu conținut ostil regimului social politic existent atunci în țară,

dar că din declarațiile martorilor audiați atunci a rezultat că acest inculpat

s-a limitat la formularea unor critici la adresa regimului și guvernului din

acea perioadă, fără însa a avea în vedere întreprinderea vreunei acțiuni în

scopul schimbării, prin violență, a acestui regim.

Totodată, prin decizia nr.

177 din 31 ianuarie 2002 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă, în conformitate cu disp. O.U.G. nr. 214/1999, s-a

acordat tatălui reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare, față de durata detenției, tratamentele degradante practicate

în aceste cazuri, natura faptei comise, raportat la cele reținute de I.C.C.J.,

faptul că între timp a survenit decesul tatălui reclamantului, la data de 6

octombrie 1958, cât și față de faptul că aceste fapte au atras și o degradare

civilă a acelei persoane, cât și membrilor de familie și, totodată, că acestuia

i s-a confiscat toată averea personală, tribunalul a apreciat că sunt

îndeplinite condițiile legale de mai sus, și în consecință, a dispus obligarea

pârâtului la plata sumei de 350.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, cu precizarea că nu s-au acordat măsuri

reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999, pârâtul

neaducând nicio dovadă în acest sens, conform art. 129 C. proc. civ.

Împotriva sentinței

sus-menționate au declarat apel atât pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Prahova, cât și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova.

Prin decizia nr. 104 din data de 7

aprilie 2011, Curtea de Apel Ploiești

– secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie

a admis apelurile; a modificat în

parte sentința atacată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la suma

de 3000 euro; a menținut în rest sentința.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a

constatat că prima instanță nu a procedat la o corectă

dimensionare a cuantumului daunelor morale acordate, față de împrejurarea că acestea

nu au scopul de a

repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, ci de a-i

procura în primul rând o satisfacție de ordin moral,

că persoana deținută a decedat,

nefiind beneficiarul direct al despăgubirilor, prejudiciul moral semnificativ

producându-se asupra sa și într-o măsură mai mică asupra familiei sale. În

plus, de la data producerii prejudiciului a trecut o perioadă îndelungată de

timp, astfel că acesta a fost atenuat prin trecerea timpului.

Cât privește incidența

în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, curtea de apel a

reținut că, deși aceasta are caracter obligatoriu din momentul publicării în M.

Of., în aplicarea principiului neretroactivității legii, reglementat de art. 15

alin. (2) din Constituție, acesta e aplicabilă doar litigiilor înregistrate

după data publicării sale în M. Of.

Or, prezenta acțiune a

fost introdusă mai înainte de această dată, astfel încât e guvernată de Legea nr.

221/2009, în forma în vigoare atunci.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs atât

reclamantul N.N., cât și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ambii invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Prin recursul său,

reclamantul a arătat că

instanța

de apel a soluționat apelul cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art.

5 din Legea nr. 221/2009.

În art. 5 din Legea nr. 221/2009 se

prevede că despăgubirile se acordă persoanei care a suferit condamnări cu

caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților

acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv, fără să se facă o distincție între

dreptul de a cere aceste despăgubiri și implicit o ierarhizare a acestor

despăgubiri în funcție de suferința directă sau gradul de rudenie.

De asemenea curtea de apel a

apreciat într-un mod total eronat faptul că reclamantul, fiind moștenitor al

defunctului, nu a suferit în mod direct, nefiind îndreptățit astfel la un

cuantum al despăgubirilor care să ducă la repararea acestor suferințe. Oare cum

poate instanța de apel să aprecieze suferința trăită de reclamant la vârsta de

14 ani (în 1954, anul arestării) când tatăl său a fost arestat în miezul nopții

de organele de securitate, iar timp de cinici ani nu a mai știut nimic de

acesta. Ca o consecința a arestării, reclamantul a fost dat afară din școală și

nu a mai putut trăi ca un tânăr normal, fiind considerat fiu de

„criminal", iar împreună cu întreaga familie au fost dați afară din locuință

în mijlocul iernii, organele securității confiscându-le inclusiv hainele.

Ulterior, la vârsta de 18 ani, reclamantul a aflat că tatăl său a murit în

închisoare și a trebuit să devină „stâlp" al familiei, atât pentru mama

sa, grav bolnavă, cât și pentru ceilalți patru frați ai săi mai mici. Ca

urmare, întrebarea retorică care se poate pune este cât valorează suferința

unui om decedat în detenție datorită tratamentului inuman și suferința familiei

acestuia, lipsită de sprijin și persecutată de organele comuniste pentru vina

că se înrudește cu cel care a avut curajul să se opună sistemului comunist și

pentru această „crimă" era exterminat în închisoare.

În concluzie, recurentul-reclamant a

arătat că, modul în care a apreciat instanța de apel cuantumul despăgubirilor

este atât nelegal, cât și injust, fără nicio aplecare asupra realităților

istorice care au zguduit poporul roman în perioada regimului comunist.

Totodată, reclamantul a arătat că

instanța de apel a soluționat apelul cu aplicarea greșită a prevederilor art. 5

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Așa cum rezultă din chiar titlul

actului normativ aplicabil în cauză, respectiv Legea nr. 221/2009, acesta are

ca obiect de reglementare, stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic și/sau al unor

masuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989.

Acest act normativ, cu caracter de

complinire, elaborat și adoptat după aplicarea D.L. nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999,

a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și

materiale destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic anterior și

cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate

pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să

își exercite drepturile fundamentale.

De altfel, legea nu prevede

acordarea de drepturi noi, ci reafirmă în vederea asigurării unui cadru

normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care

oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat

de Codul Civil, de Constituția României, si de art. 6 din C.E.D.O.

Ori, atât reclamantul cât și membrii familiei sale nu

au beneficiat în niciun mod de prevederile D.L. nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999,

cu excepția acordării postmortem a Titlului de luptător în rezistența

anticomunistă.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice

,

printr-un prim motiv de recurs a susținut că

soluționarea apelului s-a făcut cu lipsă de procedură, fără citarea

Ministerului Finanțelor Publice la sediul său din București, str. Apolodor. În

cauză a fost citat Statul român prin M.F.P. prin mandatar Direcția Generală a

Finanțelor Publice Prahova, la sediul din Ploiești, str Aurel Vlaicu, deși nu

s-a solicitat instanței stabilirea domiciliului procedural al Ministerului

Finanțelor Publice la sediul D.G.F.F. Prahova.

Procedând astfel, decizia instanței

de apel este lovită de nulitate, în temeiul art. 105 alin. (2) coroborat cu art.

85 C. proc. civ.

Pentru asigurarea

contradictorialității în procesul civil, instanța are obligația de a pune în

discuția pârtilor toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora va

soluționa litigiul. Nerespectarea acestui principiu care asigură implicit și

respectarea dreptului la apărare, este sancționată cu nulitatea hotărârii.

Cu privire la acordarea

despăgubirilor morale, recurentul-pârât a arătat că după data pronunțării

sentinței prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantului și după data

promovării apelului, s-au publicat în M. Of. al României cu nr. 761, trei

decizii ale Curții Constituționale cu nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 din 21

octombrie 2010 și respectiv, 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-au

declarate neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și ale art. l pct. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2011, de modificare

și completare a Legii nr. 221/2009.

Curtea Constituțională a stabilit în

considerentele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, că dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) și (5)

din Legea fundamentală.

Prin urmare, la data soluționării

apelului, ne aflăm în situația în care disp. Legii nr. 221/2009 și-au încetat

efectele juridice.

În acest context, Curtea Europeană a

concluzionat că deciziile Curții Constituționale care admit o excepție de

neconstituționalitate sunt conform Constituției, de aplicare imediată și

obligatorii pentru toate autoritățile publice, inclusiv puterea judecătorească

și produc efect erga omnes, constituind totodată, izvor de drept, în condițiile

în care instanțele naționale nu mai pot aplica un text de lege declarat

neconstituțional.

În cauza pendinte judecății nu se

pune problema retroactivității legii civile, ci a aplicabilității legii

constituționale, care este neîndoielnic un ansamblu de norme de interes public.

În speță se pune în realitate

problema concurenței dintre interesul privat al reclamantului și cel public,

general recunoscut de societate, care lipsește de eficiență interesul privat,

în condițiile limitării prevăzute de legea de funcționare și organizare a

Curții Constituționale, instituție abilitată să verifice concordanța normelor

de drept cu cele ale legii fundamentale.

La data soluționării apelului

dispozițiile textului de lege pe care reclamantul și-a fundamentat capătul de

cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite

și-au încetat efectele juridice. Verificarea legalității hotărârii fondului

trebuia efectuată prin prisma normei existente la data soluționării apelului,

întrucât în apel se consolidează dreptul câștigat la fond, prin aceea că

hotărârea devine definitivă și în același timp executorie.

În acest context, instanța de apel

nu poate să mențină ca valide drepturi acordate de prima instanță în baza unor

texte de lege declarate neconstituționale la data soluționării apelului,

întrucât, intr-o astfel de situație, ca cea din prezenta speță, Curtea de Apel

a pronunțat o hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziții

constatată neconstituțională.

Cu privire la cuantumul sumei

reținute, de asemenea de instanța de apel ar fi trebuit să constate că, la data

pronunțării deciziei, art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării acestei norme ca fiind

neconstituționale.

Recursul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat în sensul celor ce succed,

urmând a fi admis:

Astfel, vor fi analizate cu prioritate criticile

formulate de pârât care aduc în discuție efectul pe care îl are în cauză

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de

judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes,

se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din

7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art.

1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în

soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (

facta pendentia

), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții

Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum

.

În considerentele aceleiași decizii

în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la

un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și

ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente,

Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că,

prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.

14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a

apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției

pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că

soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea recursului

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în

care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

În acest context

,

instanța de apel, în mod greșit, nu a reținut

aplicabilitatea în cauză a

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009.

Însă criticile formulate de pârât în

primul motiv de recurs sunt nefondate și nu vor fi primite, întrucât instanța

de apel a soluționat cauza cu respectarea dispozițiilor legale privind

procedura de citare a părților, fiind respectate în acest fel principiile

contradictorialității și al dreptului la apărare.

Astfel, cererea de apel a fost

formulată de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Prahova (în numele Statului Român), în baza mandatului de reprezentare

din 14 iunie 2010, dat de minister organului său de reprezentare în teritoriu

(fila 4 dosar apel).

Așadar, pârâtul în cauză a fost

legal citat prin reprezentantul său, pe care l-a desemnat, citațiile emise în

faza procesuală a apelului fiind primite sub semnătură și ștampilă de persoana

desemnată în acest scop, așa cum rezultă din actele de procedură aflate la

dosar.

Ca urmare, sub acest aspect, decizia

curții de apel nu este lovită de nulitate, nefiind încălcate prevederile art. 85

C. proc. civ., așa încât nu sunt întrunite cerințele

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse, nu se mai impune analizarea

recursului declarat de reclamantul N.N.

, care a formulat critici ce vizează admiterea cererii de

acordare a despăgubirilor morale și care nu mai pot fi verificate, odată ce

și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic

în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.

Față de cele ce preced, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi admis

recursul pârâtului, va fi modificată decizia atacată și va fi schimbată

sentința tribunalului, în sensul respingerii acțiunii; va fi respins recursul

reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Prahova împotriva deciziei nr. 104 din data de 7 aprilie

2011 a Curții de Apel Ploiești – secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Modifică decizia în parte.

Schimbă sentința nr. 567 din 22

aprilie 2010 a Tribunalului Prahova – secția civilă, în sensul că respinge

acțiunea.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul N.N. împotriva aceleiași decizii.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 aprilie 2012.