ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2722/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 13 ianuarie 2010 la Tribunalul Prahova reclamantul N.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 400000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral ca urmare a condamnării politice suferite de tatăl său, N.F.V.F. Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 567 din 22 aprilie 2010 , a admis acțiunea formulată de reclamantul N.N. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 350.000 euro, echivalentul in lei la cursul B.N.R.

din ziua plății efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică. Pentru a se pronunța astfel, analizând sentința penală nr. 90 din 31 iulie 1958 tribunalul a constatat că tatăl reclamantului a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani temniță grea și la 10 ani degradare civilă pentru infracțiunea prev. de art. 209 pct. 1 C. pen. anterior, cât și la pedeapsa complementară a confiscării totale a averii, iar ulterior, prin decizia nr. 88/2001 a I.C.C.J.

s-a dispus achitarea acestui inculpat pentru această faptă, reținându-se în considerentele acestei decizii că acest inculpat, în spiritul activității desfășurate, a redactat un manifest cu conținut ostil regimului social politic existent atunci în țară, dar că din declarațiile martorilor audiați atunci a rezultat că acest inculpat s-a limitat la formularea unor critici la adresa regimului și guvernului din acea perioadă, fără însa a avea în vedere întreprinderea vreunei acțiuni în scopul schimbării, prin violență, a acestui regim. Totodată, prin decizia nr. 177 din 31 ianuarie 2002 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, în conformitate cu disp. O.U.G.

nr. 214/1999, s-a acordat tatălui reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, față de durata detenției, tratamentele degradante practicate în aceste cazuri, natura faptei comise, raportat la cele reținute de I.C.C.J., faptul că între timp a survenit decesul tatălui reclamantului, la data de 6 octombrie 1958, cât și față de faptul că aceste fapte au atras și o degradare civilă a acelei persoane, cât și membrilor de familie și, totodată, că acestuia i s-a confiscat toată averea personală, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile legale de mai sus, și în consecință, a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 350.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, cu precizarea că nu s-au acordat măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G.

nr. 214/1999, pârâtul neaducând nicio dovadă în acest sens, conform art. 129 C. proc. civ. Împotriva sentinței sus-menționate au declarat apel atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, cât și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova. Prin decizia nr. 104 din data de 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploiești – secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile; a modificat în parte sentința atacată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la suma de 3000 euro; a menținut în rest sentința.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că prima instanță nu a procedat la o corectă dimensionare a cuantumului daunelor morale acordate, față de împrejurarea că acestea nu au scopul de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, ci de a-i procura în primul rând o satisfacție de ordin moral, că persoana deținută a decedat, nefiind beneficiarul direct al despăgubirilor, prejudiciul moral semnificativ producându-se asupra sa și într-o măsură mai mică asupra familiei sale. În plus, de la data producerii prejudiciului a trecut o perioadă îndelungată de timp, astfel că acesta a fost atenuat prin trecerea timpului.

Cât privește incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, curtea de apel a reținut că, deși aceasta are caracter obligatoriu din momentul publicării în M. Of., în aplicarea principiului neretroactivității legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituție, acesta e aplicabilă doar litigiilor înregistrate după data publicării sale în M. Of. Or, prezenta acțiune a fost introdusă mai înainte de această dată, astfel încât e guvernată de Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare atunci. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamantul N.N., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ambii invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin recursul său, reclamantul a arătat că instanța de apel a soluționat apelul cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009. În art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede că despăgubirile se acordă persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv, fără să se facă o distincție între dreptul de a cere aceste despăgubiri și implicit o ierarhizare a acestor despăgubiri în funcție de suferința directă sau gradul de rudenie. De asemenea curtea de apel a apreciat într-un mod total eronat faptul că reclamantul, fiind moștenitor al defunctului, nu a suferit în mod direct, nefiind îndreptățit astfel la un cuantum al despăgubirilor care să ducă la repararea acestor suferințe.

Oare cum poate instanța de apel să aprecieze suferința trăită de reclamant la vârsta de 14 ani (în 1954, anul arestării) când tatăl său a fost arestat în miezul nopții de organele de securitate, iar timp de cinici ani nu a mai știut nimic de acesta. Ca o consecința a arestării, reclamantul a fost dat afară din școală și nu a mai putut trăi ca un tânăr normal, fiind considerat fiu de „criminal", iar împreună cu întreaga familie au fost dați afară din locuință în mijlocul iernii, organele securității confiscându-le inclusiv hainele. Ulterior, la vârsta de 18 ani, reclamantul a aflat că tatăl său a murit în închisoare și a trebuit să devină „stâlp" al familiei, atât pentru mama sa, grav bolnavă, cât și pentru ceilalți patru frați ai săi mai mici.

Ca urmare, întrebarea retorică care se poate pune este cât valorează suferința unui om decedat în detenție datorită tratamentului inuman și suferința familiei acestuia, lipsită de sprijin și persecutată de organele comuniste pentru vina că se înrudește cu cel care a avut curajul să se opună sistemului comunist și pentru această „crimă" era exterminat în închisoare. În concluzie, recurentul-reclamant a arătat că, modul în care a apreciat instanța de apel cuantumul despăgubirilor este atât nelegal, cât și injust, fără nicio aplecare asupra realităților istorice care au zguduit poporul roman în perioada regimului comunist. Totodată, reclamantul a arătat că instanța de apel a soluționat apelul cu aplicarea greșită a prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Așa cum rezultă din chiar titlul actului normativ aplicabil în cauză, respectiv Legea nr. 221/2009, acesta are ca obiect de reglementare, stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic și/sau al unor masuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest act normativ, cu caracter de complinire, elaborat și adoptat după aplicarea D.L. nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic anterior și cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale.

De altfel, legea nu prevede acordarea de drepturi noi, ci reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, si de art. 6 din C.E.D.O. Ori, atât reclamantul cât și membrii familiei sale nu au beneficiat în niciun mod de prevederile D.L. nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, cu excepția acordării postmortem a Titlului de luptător în rezistența anticomunistă. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice , printr-un prim motiv de recurs a susținut că soluționarea apelului s-a făcut cu lipsă de procedură, fără citarea Ministerului Finanțelor Publice la sediul său din București, str. Apolodor.

În cauză a fost citat Statul român prin M.F.P. prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, la sediul din Ploiești, str Aurel Vlaicu, deși nu s-a solicitat instanței stabilirea domiciliului procedural al Ministerului Finanțelor Publice la sediul D.G.F.F. Prahova. Procedând astfel, decizia instanței de apel este lovită de nulitate, în temeiul art. 105 alin. (2) coroborat cu art. 85 C. proc. civ. Pentru asigurarea contradictorialității în procesul civil, instanța are obligația de a pune în discuția pârtilor toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora va soluționa litigiul. Nerespectarea acestui principiu care asigură implicit și respectarea dreptului la apărare, este sancționată cu nulitatea hotărârii.

Cu privire la acordarea despăgubirilor morale, recurentul-pârât a arătat că după data pronunțării sentinței prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantului și după data promovării apelului, s-au publicat în M. Of. al României cu nr. 761, trei decizii ale Curții Constituționale cu nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 din 21 octombrie 2010 și respectiv, 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-au declarate neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și ale art. l pct. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2011, de modificare și completare a Legii nr. 221/2009. Curtea Constituțională a stabilit în considerentele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

Prin urmare, la data soluționării apelului, ne aflăm în situația în care disp. Legii nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice. În acest context, Curtea Europeană a concluzionat că deciziile Curții Constituționale care admit o excepție de neconstituționalitate sunt conform Constituției, de aplicare imediată și obligatorii pentru toate autoritățile publice, inclusiv puterea judecătorească și produc efect erga omnes, constituind totodată, izvor de drept, în condițiile în care instanțele naționale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituțional. În cauza pendinte judecății nu se pune problema retroactivității legii civile, ci a aplicabilității legii constituționale, care este neîndoielnic un ansamblu de norme de interes public.

În speță se pune în realitate problema concurenței dintre interesul privat al reclamantului și cel public, general recunoscut de societate, care lipsește de eficiență interesul privat, în condițiile limitării prevăzute de legea de funcționare și organizare a Curții Constituționale, instituție abilitată să verifice concordanța normelor de drept cu cele ale legii fundamentale. La data soluționării apelului dispozițiile textului de lege pe care reclamantul și-a fundamentat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite și-au încetat efectele juridice. Verificarea legalității hotărârii fondului trebuia efectuată prin prisma normei existente la data soluționării apelului, întrucât în apel se consolidează dreptul câștigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă și în același timp executorie.

În acest context, instanța de apel nu poate să mențină ca valide drepturi acordate de prima instanță în baza unor texte de lege declarate neconstituționale la data soluționării apelului, întrucât, intr-o astfel de situație, ca cea din prezenta speță, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziții constatată neconstituțională. Cu privire la cuantumul sumei reținute, de asemenea de instanța de apel ar fi trebuit să constate că, la data pronunțării deciziei, art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării acestei norme ca fiind neconstituționale. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat în sensul celor ce succed, urmând a fi admis: Astfel, vor fi analizate cu prioritate criticile formulate de pârât care aduc în discuție efectul pe care îl are în cauză Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire ( facta pendentia ), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În acest context , instanța de apel, în mod greșit, nu a reținut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Însă criticile formulate de pârât în primul motiv de recurs sunt nefondate și nu vor fi primite, întrucât instanța de apel a soluționat cauza cu respectarea dispozițiilor legale privind procedura de citare a părților, fiind respectate în acest fel principiile contradictorialității și al dreptului la apărare.

Astfel, cererea de apel a fost formulată de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova (în numele Statului Român), în baza mandatului de reprezentare din 14 iunie 2010, dat de minister organului său de reprezentare în teritoriu (fila 4 dosar apel). Așadar, pârâtul în cauză a fost legal citat prin reprezentantul său, pe care l-a desemnat, citațiile emise în faza procesuală a apelului fiind primite sub semnătură și ștampilă de persoana desemnată în acest scop, așa cum rezultă din actele de procedură aflate la dosar. Ca urmare, sub acest aspect, decizia curții de apel nu este lovită de nulitate, nefiind încălcate prevederile art. 85 C. proc. civ., așa încât nu sunt întrunite cerințele art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Având în vedere considerentele expuse, nu se mai impune analizarea recursului declarat de reclamantul N.N. , care a formulat critici ce vizează admiterea cererii de acordare a despăgubirilor morale și care nu mai pot fi verificate, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale. Față de cele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi admis recursul pârâtului, va fi modificată decizia atacată și va fi schimbată sentința tribunalului, în sensul respingerii acțiunii; va fi respins recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova împotriva deciziei nr. 104 din data de 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Ploiești – secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia în parte. Schimbă sentința nr. 567 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Prahova – secția civilă, în sensul că respinge acțiunea. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.N. împotriva aceleiași decizii. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2012.