ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1706/2012

Deliberând în condițiile art. 257 C.

proc. civ., asupra recursurilor civile de fată constată următoarele:

Tribunalul Prahova, prin sentința

civilă nr. 587 din 27 aprilie 2010,

a

admis în parte acțiunea reclamantului C.C.V. împotriva pârâtului S.R. prin

M.F.P. ți a obligat pe pârât la plata sumei de 100000 euro cu titlu de

despăgubiri.

Tribunalul a reținut că tatăl

reclamantului, C.C., a fost condamnat, la 20 de ani muncă silnică și 5 ani de

degradare civică,

pentru crima de uneltire

contra ordinii sociale, prin sentința penală nr.

888 din 11 septembrie

1957 pronunțată de Tribunalul Militar București, pedeapsă executată până în

1964 când a fost eliberat. În cei 14 ani, cât a mai trăit după ieșirea din

penitenciar, tatăl reclamantului a fost bolnav și supravegheat și urmărit în

permanență, teroarea influențând întreaga familie, soție și mai mulți copii,

minori la momentul arestării tatălui.

S-a apreciat că situația expusă se

încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamantului, în calitate de descendent al

persoanei condamnate, cuvenindu-i-se despăgubiri morale în temeiul art. 5 din

aceeași lege.

S-a apreciat că suma solicitată,

500.000 euro, este exagerată, apreciindu-se că 100.000 euro sunt suficienți

pentru a acoperi prejudiciul moral creat reclamantului prin condamnarea tatălui

său la pedeapsa aplicată pentru fapta reținută în sarcina acestuia.

apel

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia

civilă nr. 54 din 2 martie 2011,

a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant și a admis apelul declarat

de pârât S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Prahova

. Sentința civilă atacată a fost schimbată în

parte în sensul că s-a dispus reducerea despăgubirilor acordate reclamantului la

5000 euro. Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei soluții curtea de

apel a reținut următoarele:

Părțile au criticat sentința de fond

pentru cuantumul stabilit pentru despăgubirile acordate, derizorii, în opinia

reclamantului și, respectiv, exagerat de mari, în opinia pârâtului.

La cercetarea criticilor formulate de

apelanți s-a avut în vedere situația de fapt expusă, necontestată care a condus

la concluzia că reclamantul a suferit încă de la vârsta de 6 ani când a fost arestat

tatăl său, o serie de lipsuri.

S-a reținut că

scopul acordării daunelor morale, potrivit art. 5 din aceeași

lege, este acela de a oferi o

satisfacție de ordin moral prin recunoașterea și condamnarea măsurilor care au

fost aplicate cu încălcarea drepturilor omului. În acest context s-a constatat

că aprecierea despăgubirilor la suma de 100.000 euro este mare în raport de

timpul scurs (50 ani). Stabilirea cuantumului nu a presupus o evaluare a

„prețului” durerii și nici nu a fost raportată la dispozițiile O.U.G. nr.

62/2010 care au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 13 54/2010 a

Curții Constituționale și în raport de datele concrete ale cauzei au condus la

concluzia că suma de 5000 euro este suficientă să atingă scopul urmărit de

Legea nr. 221/2009 și să asigure o satisfacție de ordin moral reclamantului.

Curtea de apel nu a primit susținerile

Ministerului Public în sensul că în cauză nu se mai aplică dispozițiile art. 5

lit. a), acestea fiind abrogate, întrucât pe parcursul a 45 de zile de la

publicarea Deciziei Curții Constituționale autoritățile statului nu au pus de

acord

aceste dispoziții cu soluția Curții

Constituționale și nici cu Constituția,

dispozițiile în discuție vor fi

considerate abrogate pe viitor. În acest

sens

Curtea de apel a reținut că potrivit deciziei nr. 838 din 27 mai 2009,

Curtea Constituțională a stabilit că „efectele

deciziei Curții nu pot viza

decât

actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în

viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul

juridic de

natură constituțională”.

S-a apreciat că

aplicarea dispozițiilor legii în forma în vigoare la

momentul

sesizării instanței se impune în raport necesitatea respectării

principiului neretroactivității legii,

consacrat de art. 15 alin. (2) din

Constituție

și, respectiv, principiului nediscriminării cetățenilor,

consacrat de

art. 16 alin. (l) din Constituție.

Ca urmare, s-a apreciat că acțiunii cu

care instanța a fost

sesizată la 3 decembrie

2009, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii

221/2009, în forma în vigoare la data sesizării instanței, hotărârea

pronunțată

de instanța de fond fiind analizată,prin exercitarea controlului

jurisdicțional, în limitele cererii de apel, raportat la

situația de fapt și la aplicarea legii la situația

de fapt stabilită.

împotriva

deciziei Curții de Apel au declarat recurs, în termenul

legal prevăzut, reclamantul și

pârâtul.

Ambele recursuri

au fost motivate în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În fapt reclamantul

recurent a, criticat decizia recurată pentru greșita interpretare și aplicare a

art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Recurentul a

susținut că după condamnarea politică a tatălui său

a suferit grave prejudicii care nu au

fost numai de ordin moral,

întreaga viață

fiindu-i practic deviată de la cursul normal. S-a mai

arătat că este lipsită de temeinicie afirmația

instanței de fond în sensul

că în

intervalul de timp scurs de la data condamnării tatălui său

consecințele negative s-ar fi diminuat, iar suma

stabilită de instanța de

fond și cu atât mai mult cea stabilită de

instanța de apel, prin

diminuare,nu este în

nici un caz de natură să înlăture gravele prejudicii

suferite din 1956

până în prezent.

În fapt recurentul

pârât a criticat decizia sub două aspecte.

Un prim aspect

s-a referit la faptul că judecata în faza apelului a

fost făcută fără

citarea în proces a M.F.P. la sediul din București, hotărârea fiind pronunțată

cu lipsă de procedură, cu încălcarea art. 85 C. proc. civ.

, fiind nulă,

conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

A doua critică s-a referit la fondul

cauzei, în sensul că după pronunțarea soluției la instanța de fond, prin trei

decizii ale Curții constituționale, publicate la 24 aprilie 2010, au fost

declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr.

221/2009, împrejurare ignorată de curtea de apel, ceea ce atrage încălcarea

atât încălcarea art. 147 alin. (l) din Constituția României cât și a Legii nr.

221/2009, la data pronunțării deciziei atacate, dispozițiile art. 5 alin. (l) lit.

a) nemai producându-și efectele.

instanței de recurs.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate se constată că decizia Curții de Apel Ploiești este dată

cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 85 C. proc. civ.,

potrivit cu care „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după

citarea sau înfățișarea părților”.

Termenii în care a fost redactat acest

text indică caracterul imperativ al regulii citării părților, regulă menită să

asigure respectarea principiilor care guvernează procesul civil,

contradictorialitatea și asigurarea dreptului la apărare. Prin această

dispoziție s-a instituit obligația de a li se asigura părților posibilitatea de

a se înfățișa la judecată, iar aceasta se realizează prin citarea lor legală.

Caracterul imperativ al art. 85 citat,

se înțelege în sensul că instanța nu poate lua nici o măsură decât dacă părțile

sunt citate sau prezente, cu excepția cazurilor anume prevăzute.

Din actele existente în dosarul Curții

de Apel Ploiești se constată că cererea de apel cu care a fost investită

instanța la

7 iulie 2010 a fost întocmită

de D.G.F.P. Prahova ce sediul în Ploiești,

în numele M.F.P.

La toate termenele acordate în cauză

de la 22 septembrie până la 2 martie 2011 când s-a judecat cauza, apelantul

pârât, M.F.P. a fost citat prin reprezentantul său, D.G.F.P. Prahova la sediul

acestuia din Ploiești și nu la sediul indicat în cererea de apel ca fiind

sediul apelantului; Nici în cererea de apel și nici în completarea motivelor de

apel apelantul nu a indicat un alt sediu decât cel central la care să i se

comunice actele de procedură.

Cum potrivit art. 4 și 5 din Legea nr.

221/2009 pretențiile izvorând din această reglementare se formulează în

contradictoriu cu statul, iar în procesele civile statul stă prin M.F.P.

conform dispoziției exprese, generale prevăzută de art. 25 din Decretul nr.

31/1954, încă în vigoare la momentul judecării apelului, în cauză trebuia

citată partea care are calitate procesuală pasivă, în modalitățile arătate de

art. 87 pct. l C. proc. civ. și anume, la sediul central al administrației.

Împrejurarea că apelul a fost formulat

de un mandatar al reprezentantului de drept al pârâtului statul român, nu

schimbă regulile procedurale mai sus arătate.

Ca urmare se constată că este

întemeiată această critică din apelul pârâtului, hotărârea pronunțată în cauză,

cu încălcarea regulilor de citare a acestei părți, fiind nulă, potrivit art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

Critica se circumscrie în egală măsură

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., vătămarea

produsă părții neputând fi îndreptată decât prin anularea hotărârii pronunțate.

Examinarea celorlalte critici care au

privit fondul nu a mai fost necesară, în raport de constatarea nulității

deciziei.

În temeiul art. 312 alin. (3) teza

ultimă C. proc. civ., s-au

admis ambele

recursuri, pentru considerentele reținute, impunându-se

casarea în

întregime a hotărâri atacate, pentru a se asigura o judecată unitară.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN MUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamantul C.V. și de pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P.,

prin D.G.F.P. Prahova împotriva deciziei

nr.

54 din 2 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 martie 2012