ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1706/2012

Deliberând în condițiile art. 257 C. proc. civ., asupra recursurilor civile de fată constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 587 din 27 aprilie 2010, a admis în parte acțiunea reclamantului C.C.V. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. ți a obligat pe pârât la plata sumei de 100000 euro cu titlu de despăgubiri. Tribunalul a reținut că tatăl reclamantului, C.C., a fost condamnat, la 20 de ani muncă silnică și 5 ani de degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prin sentința penală nr. 888 din 11 septembrie 1957 pronunțată de Tribunalul Militar București, pedeapsă executată până în 1964 când a fost eliberat. În cei 14 ani, cât a mai trăit după ieșirea din penitenciar, tatăl reclamantului a fost bolnav și supravegheat și urmărit în permanență, teroarea influențând întreaga familie, soție și mai mulți copii, minori la momentul arestării tatălui.

S-a apreciat că situația expusă se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamantului, în calitate de descendent al persoanei condamnate, cuvenindu-i-se despăgubiri morale în temeiul art. 5 din aceeași lege. S-a apreciat că suma solicitată, 500.000 euro, este exagerată, apreciindu-se că 100.000 euro sunt suficienți pentru a acoperi prejudiciul moral creat reclamantului prin condamnarea tatălui său la pedeapsa aplicată pentru fapta reținută în sarcina acestuia. 2. Instanța de apel Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 54 din 2 martie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant și a admis apelul declarat de pârât S.R.

prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Prahova . Sentința civilă atacată a fost schimbată în parte în sensul că s-a dispus reducerea despăgubirilor acordate reclamantului la 5000 euro. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În motivarea acestei soluții curtea de apel a reținut următoarele: Părțile au criticat sentința de fond pentru cuantumul stabilit pentru despăgubirile acordate, derizorii, în opinia reclamantului și, respectiv, exagerat de mari, în opinia pârâtului. La cercetarea criticilor formulate de apelanți s-a avut în vedere situația de fapt expusă, necontestată care a condus la concluzia că reclamantul a suferit încă de la vârsta de 6 ani când a fost arestat tatăl său, o serie de lipsuri.

S-a reținut că scopul acordării daunelor morale, potrivit art. 5 din aceeași lege, este acela de a oferi o satisfacție de ordin moral prin recunoașterea și condamnarea măsurilor care au fost aplicate cu încălcarea drepturilor omului. În acest context s-a constatat că aprecierea despăgubirilor la suma de 100.000 euro este mare în raport de timpul scurs (50 ani). Stabilirea cuantumului nu a presupus o evaluare a „prețului” durerii și nici nu a fost raportată la dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 care au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 13 54/2010 a Curții Constituționale și în raport de datele concrete ale cauzei au condus la concluzia că suma de 5000 euro este suficientă să atingă scopul urmărit de Legea nr. 221/2009 și să asigure o satisfacție de ordin moral reclamantului.

Curtea de apel nu a primit susținerile Ministerului Public în sensul că în cauză nu se mai aplică dispozițiile art. 5 lit. a), acestea fiind abrogate, întrucât pe parcursul a 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale autoritățile statului nu au pus de acord aceste dispoziții cu soluția Curții Constituționale și nici cu Constituția, dispozițiile în discuție vor fi considerate abrogate pe viitor. În acest sens Curtea de apel a reținut că potrivit deciziei nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea Constituțională a stabilit că „efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională”.

S-a apreciat că aplicarea dispozițiilor legii în forma în vigoare la momentul sesizării instanței se impune în raport necesitatea respectării principiului neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și, respectiv, principiului nediscriminării cetățenilor, consacrat de art. 16 alin. (l) din Constituție. Ca urmare, s-a apreciat că acțiunii cu care instanța a fost sesizată la 3 decembrie 2009, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii 221/2009, în forma în vigoare la data sesizării instanței, hotărârea pronunțată de instanța de fond fiind analizată,prin exercitarea controlului jurisdicțional, în limitele cererii de apel, raportat la situația de fapt și la aplicarea legii la situația de fapt stabilită.

3. Recursurile împotriva deciziei Curții de Apel au declarat recurs, în termenul legal prevăzut, reclamantul și pârâtul. Ambele recursuri au fost motivate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt reclamantul recurent a, criticat decizia recurată pentru greșita interpretare și aplicare a art. 5 din Legea nr. 221/2009. Recurentul a susținut că după condamnarea politică a tatălui său a suferit grave prejudicii care nu au fost numai de ordin moral, întreaga viață fiindu-i practic deviată de la cursul normal. S-a mai arătat că este lipsită de temeinicie afirmația instanței de fond în sensul că în intervalul de timp scurs de la data condamnării tatălui său consecințele negative s-ar fi diminuat, iar suma stabilită de instanța de fond și cu atât mai mult cea stabilită de instanța de apel, prin diminuare,nu este în nici un caz de natură să înlăture gravele prejudicii suferite din 1956 până în prezent.

În fapt recurentul pârât a criticat decizia sub două aspecte. Un prim aspect s-a referit la faptul că judecata în faza apelului a fost făcută fără citarea în proces a M.F.P. la sediul din București, hotărârea fiind pronunțată cu lipsă de procedură, cu încălcarea art. 85 C. proc. civ. , fiind nulă, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. A doua critică s-a referit la fondul cauzei, în sensul că după pronunțarea soluției la instanța de fond, prin trei decizii ale Curții constituționale, publicate la 24 aprilie 2010, au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ignorată de curtea de apel, ceea ce atrage încălcarea atât încălcarea art. 147 alin. (l) din Constituția României cât și a Legii nr. 221/2009, la data pronunțării deciziei atacate, dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) nemai producându-și efectele.

4. Analiza instanței de recurs. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că decizia Curții de Apel Ploiești este dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 85 C. proc. civ., potrivit cu care „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților”. Termenii în care a fost redactat acest text indică caracterul imperativ al regulii citării părților, regulă menită să asigure respectarea principiilor care guvernează procesul civil, contradictorialitatea și asigurarea dreptului la apărare. Prin această dispoziție s-a instituit obligația de a li se asigura părților posibilitatea de a se înfățișa la judecată, iar aceasta se realizează prin citarea lor legală.

Caracterul imperativ al art. 85 citat, se înțelege în sensul că instanța nu poate lua nici o măsură decât dacă părțile sunt citate sau prezente, cu excepția cazurilor anume prevăzute. Din actele existente în dosarul Curții de Apel Ploiești se constată că cererea de apel cu care a fost investită instanța la 7 iulie 2010 a fost întocmită de D.G.F.P. Prahova ce sediul în Ploiești, în numele M.F.P. La toate termenele acordate în cauză de la 22 septembrie până la 2 martie 2011 când s-a judecat cauza, apelantul pârât, M.F.P. a fost citat prin reprezentantul său, D.G.F.P. Prahova la sediul acestuia din Ploiești și nu la sediul indicat în cererea de apel ca fiind sediul apelantului; Nici în cererea de apel și nici în completarea motivelor de apel apelantul nu a indicat un alt sediu decât cel central la care să i se comunice actele de procedură.

Cum potrivit art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009 pretențiile izvorând din această reglementare se formulează în contradictoriu cu statul, iar în procesele civile statul stă prin M.F.P. conform dispoziției exprese, generale prevăzută de art. 25 din Decretul nr. 31/1954, încă în vigoare la momentul judecării apelului, în cauză trebuia citată partea care are calitate procesuală pasivă, în modalitățile arătate de art. 87 pct. l C. proc. civ. și anume, la sediul central al administrației. Împrejurarea că apelul a fost formulat de un mandatar al reprezentantului de drept al pârâtului statul român, nu schimbă regulile procedurale mai sus arătate. Ca urmare se constată că este întemeiată această critică din apelul pârâtului, hotărârea pronunțată în cauză, cu încălcarea regulilor de citare a acestei părți, fiind nulă, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Critica se circumscrie în egală măsură motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., vătămarea produsă părții neputând fi îndreptată decât prin anularea hotărârii pronunțate. Examinarea celorlalte critici care au privit fondul nu a mai fost necesară, în raport de constatarea nulității deciziei. În temeiul art. 312 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., s-au admis ambele recursuri, pentru considerentele reținute, impunându-se casarea în întregime a hotărâri atacate, pentru a se asigura o judecată unitară.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN MUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul C.V. și de pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Prahova împotriva deciziei nr. 54 din 2 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2012