ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 904/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 904/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civila, la data de

19 ianuarie 2010, reclamantul C.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se

va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative

abuzive, luate împotriva tatălui său, C.V., conform art. 4 din legea nr.

221/2009, și obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, prin dizlocarea din

zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Movila

Gârlăului, raion Fetești, in perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955.

La data de 02 martie 2010,

instanța, din oficiu, a invocat excepția lipsei de interes pe capătul 1 de

cerere, pe care a admis-o potrivit considerentelor cuprinse în încheierea de ședință

de la acea dată.

Prin sentința civilă

nr. 970 din 08 iunie 2010, Tribunalul București secția a III-a civilă, a admis,

în parte, acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 1.000 euro, în echivalent

în lei la data plații, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de autorul său.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955,

tatăl reclamantului a fost strămutat împreună cu întreaga familie din zona

frontierei de vest în comuna Movila Gârlăului, raion Fetești, în temeiul

deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Tribunalul a

constatat că, fiind descendent de gradul I al persoanei supusă unei măsuri

administrative cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea

nr. 221/2009, reclamantul are dreptul, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din

aceeași lege, la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său ca

urmare a acestei măsuri.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, instanța a reținut, în primul rând, că din actele

dosarului nu rezultă că reclamantul ar fi primit alte despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării si stabilirii domiciliului

forțat al tatălui său, cu atât mai mult cu cat C.V. a decedat in anul 1982.

Pe de altă parte,

tribunalul a constatat că stabilirea prin lege a caracterului politic al

măsurii administrative luate prin aplicarea Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 nu

reprezintă o reparație suficientă pentru suferința morală a tatălui

reclamantului și, având în vedere gravitatea suferințelor resimțite, precum și

faptul că nu a mai primit alte despăgubiri, a acordat reclamantului despăgubiri

de 1.000 de euro, in echivalent in lei la data plății.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel reclamantul și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr. 147/A din 15

februarie 2011, Curtea de Apel București - secția a IV-a civilă a respins, ca

nefondat, apelul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă  Tribunalul București

și a admis apelul reclamantului și a schimbat în parte sentința apelată în

sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

să plătească reclamantului suma de 3.000 euro, în echivalent în lei la data

plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său.

Instanța de apel a apreciat că tribunalul în

mod corect a reținut că reclamantul, descendent al persoanei împotriva căreia a

fost luată măsura administrativă cu caracter politic, dispusă prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951, este îndreptățit a beneficia de măsurile reparatorii reglementate

prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a acestei măsuri.

În ceea ce privește invocarea de către

Ministerul Public a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care

s-a stabilit ca prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

sunt neconstituționale, instanța de apel, analizând consecințele acesteia

asupra drepturilor reclamantului din perspectiva art. 6 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a apreciat că interpretarea efectelor deciziei

Curții Constituționale în discuție în sensul ca acestea ar atrage dispariția

temeiului de drept al acțiunii reclamantului și respingerea, în consecință, a

acțiunii ar determina încălcarea dispozițiilor legale menționate.

Instanța de apel a reținut

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se poate aplica în cauza

de față, întrucât litigiul a fost declanșat anterior intervenirii acesteia,

motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul

investirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în

principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14

al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, efectul

ex nunc

al deciziilor Curții Constituționale consacrat de art. 147 alin. (4) din

Constituție constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție

fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea

juridică și încrederea în sistemul de drept.

Instanța de apel a reținut că în sensul celor

menționate este esențială însăși motivarea deciziei Curții Constituționale în

discuție.

Rațiunile

pentru care prin această decizie au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 221/2009 au fost, printre altele, următoarele: „Curtea

constată că prevederile legale criticate încalcă și principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul

că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească

pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și

temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării

acesteia.

Astfel,

la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010

nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale

imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material,

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v.

Croația, paragraful 81).  (… ) ".

Așadar,

instanța de apel a reținut că însăși Curtea Constituțională tranșează că „legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului”. Pentru acest motiv O.U.G. nr. 62/2010,

intervenind pe parcursul judecații pentru a plafona cuantumul despăgubirilor contravine

principiului constituțional al neretroactivității legii noi.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor,

instanța de apel a avut în vedere că prin măsura administrativă luată împotriva

autorului reclamantului acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce

a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din

atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii

confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care

influențează relațiile sociale - onoare, reputație – precum și cele care se

situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu prietenii,

apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală

încercată de victimă. Totodată, a apreciat că mutarea forțată într-o altă localitate

și stabilirea domiciliului obligatoriu, fundamentată pe criterii exclusiv

politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, ce a avut repercusiuni și

în planul vieții private și profesionale a persoanei în cauză, inclusiv după

momentul încetării măsurii, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice

anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

De asemenea, instanța de apel a avut în

vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. 1) din legea nr. 221/2009, ținând seama

și de faptul că autorul reclamantului nu a beneficiat de măsuri reparatorii în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, precum și faptul că pricina are ca obiect

despăgubirile cuvenite reclamantului în calitate de descendent pentru

prejudiciul suferit de autorul său, C.V., iar nu pentru prejudiciul moral

suferit de reclamantul însuși.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de către Ministerul Public – Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București.

În cele ce urmează

vor fi prezentate criticile aduse de recurenți deciziei din apel apoi

răspunsurile și soluția instanței cu privire la acestea.

Recurentul-reclamant

critică decizia recurată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate

pentru suferințele îndurate de autorul său ca urmare a deportării și stabilirii

de domiciliu obligatoriu, arătând că decizia instanței de apel a fost

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009. Arată că, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, așa încât legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).

Recurentul precizează

că deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării

lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituția României, însă

tot în Constituția României se regăsește și principiul neretroactivității legii,

reflectat de conținutul art. 15 alin. (2).

În același sens arată

că însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie

interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.

Mai susține că în

măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se

aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei

persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire

la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

Consideră că instanța

de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art.

5, 6 și 14 din CEDO și Rezoluția 1096 din 1966 a CE.

Pe de altă parte,

constatarea Curții Constituționale din această decizie, că art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecințele

respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor

art. 20 din Constituție și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Recurentul reclamant

susține că prin aplicarea în cauza a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art.

1 din Primul Pr

otocol

Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum și Rezoluțiile nr.

1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și

Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

În acest context,

sunt relevante și cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea

Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare în sensul art.

14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt

tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare

obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și

scopul urmărit.

Prin legea specială,

s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantului, drept

subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum această noțiune este definită în

jurisprudența constantă a Curții Europene.

În ceea ce privește garanția

egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică

tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui

tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui

echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului,

intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării

unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru

considerente ce nu se raportează exclusive la neconformitate cu

constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința

nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta

este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult decât atât,

într-o hotărâre dată recent (10 februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și

Iori Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existenta unei legi cu caracter general, de reparație pentru

persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă

o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv

1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei

legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține

compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea

de la Strasbourg a apreciat că, la momentul sesizării instanțelor interne,

reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997” o creanță

suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.

S-a conchis, că de

vreme ce voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc

cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ,

autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este în joc o

chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu

cea mai mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie luat în

considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în

jurisprudența sa.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat lipsa de temei

legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.

147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art.

6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În subsidiar,

recurentul pârât a criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii

daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a

criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică

decât cea stabilită de instanța de apel.

Ministerul Public Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia recurată din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul susține că deși prin apelul formulat a invocat incidența în speță a

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituțională, instanța de apel în mod greșit

a nu a dat eficiență deciziei în discuție, apreciind că aplicarea acestei

decizii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale C.E.D.O. Prin motivul

de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul

susține că decizia recurată este nelegală sub aspectul prevăzut de art. 20 din

Constituția României în sensul că instanța de apel a depășit atribuțiile

puterii judecătorești. Arată că invocând acest articol din legea fundamentală,

instanța de apel a procedat la analiza reglementărilor internaționale pentru a

găsi un temei de drept al pretențiilor reclamantului, fără a indica textele de

lege interne neconcordante în materie cu dispozițiile C.E.D.O. Mai susține că ținând

cont de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel ar fi trebuit să ia

act de decizia Curții Constituționale în sensul că dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și să examineze cu

prioritate motivul de ordine publică invocat de Ministerul Public. Recurentul

mai critică decizia recurată și sub aspectul cuantumului despăgubirilor, susținând

că prin majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal, instanța de

apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a criteriilor prevăzute de

Legea nr. 221/2009.

Pentru considerentele

care vor fi prezentate, Înalta Curte va admite recursul Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamant și va respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul declarat de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este fondat,

în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de

acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce

efecte în cauză.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme

la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o

hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici că prin aplicarea în speță a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a

întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat

neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate

de Ministerul Public pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de

considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate

de Ministerul Public

,

întrucât sunt subsidiare

incidenței

Deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamant, în raport de dezlegarea dată recursului

Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamant privind

cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de

interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în

condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de

drept.

Recursul pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este inadmisibil, pentru

considerentele care urmează:

Din examinarea

actelor de la dosar, rezultă că pârâtul nu a declarat apel împotriva sentinței

instanței de fond.

Ca atare, criticile

din recurs nu pot fi luate în considerare, atâta timp cât pârâtul nu a

exercitat calea de atac devolutivă a apelului.

Recursul, fiind

conceput, ca o cale extraordinară de atac, nu are caracter devolutiv, ceea ce

înseamnă că nu presupune o nouă judecată în fond, ci numai un control al

hotărârii atacate în limita motivelor expres prevăzute de lege.

Având în vedere și

prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc ce hotărâri pot fi

atacate pe calea recursului, se constată că pârâtul nu poate formula pentru

prima dată în recurs, trecând peste calea apelului, critici pe care nu le-a

adresat instanței de apel și asupra cărora aceasta nu s-a pronunțat, pentru că

s-ar încălca principiul de drept „non omisso medio”, ceea ce este inadmisibil.

Drept urmare,

recursul pârâtului va fi respins ca inadmisibil.

În

consecință, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite

recursul declarat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, va modifica în tot decizia recurată în sensul admiterii apelului

Ministerului Public și respingerii apelului reclamantului cu consecința

respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Totodată,

va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului și ca inadmisibil recursul

declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul C.P. împotriva deciziei nr. 147/A din 15

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge ca

inadmisibil recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

București împotriva aceleași decizii.

Admite recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva aceleași decizii și în consecință:

Modifică în tot

decizia recurată în sensul că:

Respinge ca nefondat

apelul declarat de reclamantul C.P. împotriva sentinței nr. 970 din 8 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Admite apelul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București

împotriva aceleași sentințe.

Schimbă în tot

sentința apelată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea formulată de

reclamantul C.P.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 10 februarie 2012.