ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 904/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civila, la data de 19 ianuarie 2010, reclamantul C.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative abuzive, luate împotriva tatălui său, C.V., conform art. 4 din legea nr. 221/2009, și obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, prin dizlocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Movila Gârlăului, raion Fetești, in perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955. La data de 02 martie 2010, instanța, din oficiu, a invocat excepția lipsei de interes pe capătul 1 de cerere, pe care a admis-o potrivit considerentelor cuprinse în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 970 din 08 iunie 2010, Tribunalul București secția a III-a civilă, a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 1.000 euro, în echivalent în lei la data plații, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său. În motivarea soluției, tribunalul a reținut că, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, tatăl reclamantului a fost strămutat împreună cu întreaga familie din zona frontierei de vest în comuna Movila Gârlăului, raion Fetești, în temeiul deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Tribunalul a constatat că, fiind descendent de gradul I al persoanei supusă unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, reclamantul are dreptul, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său ca urmare a acestei măsuri.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța a reținut, în primul rând, că din actele dosarului nu rezultă că reclamantul ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării si stabilirii domiciliului forțat al tatălui său, cu atât mai mult cu cat C.V. a decedat in anul 1982. Pe de altă parte, tribunalul a constatat că stabilirea prin lege a caracterului politic al măsurii administrative luate prin aplicarea Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 nu reprezintă o reparație suficientă pentru suferința morală a tatălui reclamantului și, având în vedere gravitatea suferințelor resimțite, precum și faptul că nu a mai primit alte despăgubiri, a acordat reclamantului despăgubiri de 1.000 de euro, in echivalent in lei la data plății.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin decizia civilă nr. 147/A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel București - secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a admis apelul reclamantului și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 3.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său. Instanța de apel a apreciat că tribunalul în mod corect a reținut că reclamantul, descendent al persoanei împotriva căreia a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, dispusă prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951, este îndreptățit a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri.

În ceea ce privește invocarea de către Ministerul Public a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a stabilit ca prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, instanța de apel, analizând consecințele acesteia asupra drepturilor reclamantului din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a apreciat că interpretarea efectelor deciziei Curții Constituționale în discuție în sensul ca acestea ar atrage dispariția temeiului de drept al acțiunii reclamantului și respingerea, în consecință, a acțiunii ar determina încălcarea dispozițiilor legale menționate.

Instanța de apel a reținut că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se poate aplica în cauza de față, întrucât litigiul a fost declanșat anterior intervenirii acesteia, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituție constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept.

Instanța de apel a reținut că în sensul celor menționate este esențială însăși motivarea deciziei Curții Constituționale în discuție. Rațiunile pentru care prin această decizie au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 au fost, printre altele, următoarele: „Curtea constată că prevederile legale criticate încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). (… ) ". Așadar, instanța de apel a reținut că însăși Curtea Constituțională tranșează că „legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului”.

Pentru acest motiv O.U.G. nr. 62/2010, intervenind pe parcursul judecații pentru a plafona cuantumul despăgubirilor contravine principiului constituțional al neretroactivității legii noi. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere că prin măsura administrativă luată împotriva autorului reclamantului acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație – precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Totodată, a apreciat că mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit. De asemenea, instanța de apel a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. 1) din legea nr. 221/2009, ținând seama și de faptul că autorul reclamantului nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, precum și faptul că pricina are ca obiect despăgubirile cuvenite reclamantului în calitate de descendent pentru prejudiciul suferit de autorul său, C.V., iar nu pentru prejudiciul moral suferit de reclamantul însuși.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În cele ce urmează vor fi prezentate criticile aduse de recurenți deciziei din apel apoi răspunsurile și soluția instanței cu privire la acestea. Recurentul-reclamant critică decizia recurată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pentru suferințele îndurate de autorul său ca urmare a deportării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, arătând că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009. Arată că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, așa încât legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Recurentul precizează că deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituția României, însă tot în Constituția României se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin. (2). În același sens arată că însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.

Mai susține că în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Consideră că instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din CEDO și Rezoluția 1096 din 1966 a CE. Pe de altă parte, constatarea Curții Constituționale din această decizie, că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituție și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Recurentul reclamant susține că prin aplicarea în cauza a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Pr otocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. În acest context, sunt relevante și cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Prin legea specială, s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantului, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții Europene. În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui echilibru între interesele părților.

Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusive la neconformitate cu constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O. Mai mult decât atât, într-o hotărâre dată recent (10 februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și Iori Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existenta unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv 1998 „art.

9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că, la momentul sesizării instanțelor interne, reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997” o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă. S-a conchis, că de vreme ce voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ, autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este în joc o chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie luat în considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. În subsidiar, recurentul pârât a criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanța de apel.

Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că deși prin apelul formulat a invocat incidența în speță a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituțională, instanța de apel în mod greșit a nu a dat eficiență deciziei în discuție, apreciind că aplicarea acestei decizii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale C.E.D.O. Prin motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul susține că decizia recurată este nelegală sub aspectul prevăzut de art. 20 din Constituția României în sensul că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Arată că invocând acest articol din legea fundamentală, instanța de apel a procedat la analiza reglementărilor internaționale pentru a găsi un temei de drept al pretențiilor reclamantului, fără a indica textele de lege interne neconcordante în materie cu dispozițiile C.E.D.O. Mai susține că ținând cont de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel ar fi trebuit să ia act de decizia Curții Constituționale în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și să examineze cu prioritate motivul de ordine publică invocat de Ministerul Public. Recurentul mai critică decizia recurată și sub aspectul cuantumului despăgubirilor, susținând că prin majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a criteriilor prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Pentru considerentele care vor fi prezentate, Înalta Curte va admite recursul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant și va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea în speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate de Ministerul Public pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de Ministerul Public , întrucât sunt subsidiare incidenței Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale . În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, în raport de dezlegarea dată recursului Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este inadmisibil, pentru considerentele care urmează: Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că pârâtul nu a declarat apel împotriva sentinței instanței de fond. Ca atare, criticile din recurs nu pot fi luate în considerare, atâta timp cât pârâtul nu a exercitat calea de atac devolutivă a apelului. Recursul, fiind conceput, ca o cale extraordinară de atac, nu are caracter devolutiv, ceea ce înseamnă că nu presupune o nouă judecată în fond, ci numai un control al hotărârii atacate în limita motivelor expres prevăzute de lege. Având în vedere și prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.

care stabilesc ce hotărâri pot fi atacate pe calea recursului, se constată că pârâtul nu poate formula pentru prima dată în recurs, trecând peste calea apelului, critici pe care nu le-a adresat instanței de apel și asupra cărora aceasta nu s-a pronunțat, pentru că s-ar încălca principiul de drept „non omisso medio”, ceea ce este inadmisibil. Drept urmare, recursul pârâtului va fi respins ca inadmisibil. În consecință, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursul declarat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va modifica în tot decizia recurată în sensul admiterii apelului Ministerului Public și respingerii apelului reclamantului cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului și ca inadmisibil recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.P. împotriva deciziei nr. 147/A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva aceleași decizii. Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleași decizii și în consecință: Modifică în tot decizia recurată în sensul că: Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.P. împotriva sentinței nr. 970 din 8 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Admite apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva aceleași sentințe. Schimbă în tot sentința apelată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul C.P. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2012.