ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4844/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 4 martie 2010, reclamanta C.M., în calitate de fiică a defunctului S.V., a solicitat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221 din 02 iunie 2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea tatălui său, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia MAI. nr. 6100 din 27 iulie 1955, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 1429 din 20 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea. Tribunalul a reținut că din Adresa nr. 75681 din 30 noiembrie 1990 emisă de Ministerul de Interne rezultă că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 la data de 18 iunie 1951 s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Movila Gîldăului privindu-l pe S.T. și familia acestuia, măsura care a fost aplicată și familiei, respectiv soției S.O. și copilului S.V. Tribunalul a reținut așadar că măsura dislocării obligatorii nu l-a vizat pe tatăl reclamantei numitul S.V. ci pe tatăl acestuia S.T., iar S.V.

l-a urmat în calitate de copil. S-a mai reținut că dislocarea pe criterii etnice nu reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, dovadă fiind și faptul că respectivele persoane nu au avut dosare de urmărire politică în evidența C.N.S.A.S. ci sunt măsuri cu caracter social, de redistribuire a populației pe criterii etnice. Chiar și în ipoteza în care s-ar accepta că este o măsură administrativă cu caracter politic s-a reținut că prin Hotărârea nr. 3142 din 22 ianuarie 1991 tatălui reclamantei, numitul S.V., i-a fost recunoscută calitatea de persoană persecutată din motive politice potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, i-a fost recunoscută perioada de dislocare ca fiind vechime în muncă, fiindu-i totodată acordate și o serie de drepturi accesorii alături de o indemnizație lunară, iar prin Decizia nr. 2064 din 28 august 2008, i-a fost recunoscută tatălui reclamantei S.V.

și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. S-a mai reținut că drepturile pretinse de reclamantă aparțin numitului S.V., cu privire la care nu s-a făcut dovada că a intervenit decesul. Împotriva acestei sentințe, la data de 17 februarie 2011, a declarat apel reclamanta C.M. Prin motivele de apel apelanta-reclamanta a criticat soluția pronunțată de instanța de fond ca fiind netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. S-a arătat că în mod greșit s-au aplicat dispozițiile Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, având în vedere că la momentul introducerii acțiunii, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) erau în vigoare.

Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei, care îndreptățesc reclamanta să solicite aceste despăgubiri morale. În ceea ce privește evitarea unei duble reparații, este evident că nerepararea adecvată a prejudiciului moral reclamă o solicitare în acest sens în temeiul și în condițiile normelor aplicabile. Față de dispozițiile art. 20 din Constituția României, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Prin Decizia nr. 642 A din 28 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelul. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că reclamanta nu poate beneficia de despăgubiri constând în daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009 ca urmare a împrejurării că, în cursul procesului, prin Deciziile nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie". În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Cum aceste Decizii nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of.

nr. 807 din 15 noiembrie 2010, iar până la data soluționării cauzei în apel, termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să mențină soluția primei instanțe în sensul aplicării acestor decizii definitive și obligatorii și în prezenta cauză.

Or, Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate și că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, iar, în aceste condiții, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Față de cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor sus-enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri constând în sume de bani pentru daune morale, în baza Legii nr. 221/2009, se impune respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de despăgubiri formulată de reclamantă. Decizia Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.

Referitor la o eventuală aplicare directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, susținută de apelanta-reclamantă, chiar și în ipoteza mai sus-arătată a existenței unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională și a considerentelor reținute de instanța de contencios constituțional, s-a reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept al unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În critici se susține că: - prin declararea neconstituționalității O.G.

nr. 62/2010 s-a încălcat principiul neretroactivității legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție; - la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii; - legea trebuia aplicată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia; - despăgubirile puteau fi cerute în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1966 și art. 5, 6 și 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - nu se poate pune problema unei duble reparații deoarece prin reparațiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte; - potrivit art. 20 din Constituție dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte; - în cauze similare s-au acordat despăgubiri consistente, iar Curtea Constituțională nu-și respectă propriile decizii - practica neunitară fiind sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului; - se impune respectarea actelor internaționale în materie: Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1966, nr. 1481/2006, nr. 40/34/1985;

- în aprecierea cuantumului daunelor morale instanța ar fi trebuit să aibă în vedere existența și gravitatea prejudiciului - care a fost demonstrat; - abrogarea temeiului juridic ce a stat la baza declanșării litigiului afectează principiul garanției egalității armelor; - reclamanta avea o speranță legitimă de la data declanșării acțiunii; - voința statului a fost să acorde despăgubiri persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009; - autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; - deciziile Curții Constituționale nu au efect retroactiv. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, referitor la invocarea art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. se constată că nu au fost dezvoltate critici încadrabile în acest text, care prevede că modificarea sau casarea hotărârilor se poate cere: "când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat reclamanta C.M. împotriva Deciziei nr. 642A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2012. Procesat de GGC - NN