ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4844/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4844/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 4 martie 2010,

reclamanta C.M., în calitate de fiică a defunctului S.V., a solicitat în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 221 din 02 iunie 2009, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000

euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea tatălui său, prin

dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu,

în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951 și ridicată prin Decizia MAI. nr. 6100 din 27 iulie 1955, cu

cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1429 din 20 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins acțiunea.

Tribunalul a reținut

că din Adresa nr. 75681 din 30 noiembrie 1990 emisă de Ministerul de Interne

rezultă că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 la data de 18 iunie 1951 s-a

stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Movila Gîldăului privindu-l pe

S.T. și familia acestuia, măsura care a fost aplicată și familiei, respectiv

soției S.O. și copilului S.V.

Tribunalul a reținut

așadar că măsura dislocării obligatorii nu l-a vizat pe tatăl reclamantei

numitul S.V. ci pe tatăl acestuia S.T., iar S.V. l-a urmat în calitate de

copil.

S-a mai reținut că

dislocarea pe criterii etnice nu reprezintă o măsură administrativă cu caracter

politic, dovadă fiind și faptul că respectivele persoane nu au avut dosare de

urmărire politică în evidența C.N.S.A.S. ci sunt măsuri cu caracter social, de

redistribuire a populației pe criterii etnice.

Chiar și în ipoteza

în care s-ar accepta că este o măsură administrativă cu caracter politic s-a

reținut că prin Hotărârea nr. 3142 din 22 ianuarie 1991 tatălui reclamantei,

numitul S.V., i-a fost recunoscută calitatea de persoană persecutată din motive

politice potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, i-a fost recunoscută perioada

de dislocare ca fiind vechime în muncă, fiindu-i totodată acordate și o serie

de drepturi accesorii alături de o indemnizație lunară, iar prin Decizia nr.

2064 din 28 august 2008, i-a fost recunoscută tatălui reclamantei S.V. și

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

S-a mai reținut că

drepturile pretinse de reclamantă aparțin numitului S.V., cu privire la care nu

s-a făcut dovada că a intervenit decesul.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 17 februarie 2011, a declarat apel reclamanta C.M.

Prin motivele de apel

apelanta-reclamanta a criticat soluția pronunțată de instanța de fond ca fiind

netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii.

S-a arătat că în mod

greșit s-au aplicat dispozițiile Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, având în vedere că la momentul introducerii acțiunii,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) erau în vigoare.

Instanța de judecată

trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția 1096 din 1996 a

Consiliului Europei, care îndreptățesc reclamanta să solicite aceste

despăgubiri morale.

În ceea ce privește

evitarea unei duble reparații, este evident că nerepararea adecvată a

prejudiciului moral reclamă o solicitare în acest sens în temeiul și în

condițiile normelor aplicabile.

Față de dispozițiile

art. 20 din Constituția României, dacă instanțele de judecată constată că

legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai

puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste

prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai

favorabilă.

Prin Decizia nr. 642

A din 28 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie a respins apelul.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că reclamanta nu poate beneficia de

despăgubiri constând în daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009 ca urmare a

împrejurării că, în cursul procesului, prin Deciziile nr. 1.358 și nr. 1.360

din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată, "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie".

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile

(...) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept".

Cum aceste Decizii

nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr.

807 din 15 noiembrie 2010, iar până la data soluționării cauzei în apel,

termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere

de acord a prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

instanța de apel nu poate decât să mențină soluția primei instanțe în sensul

aplicării acestor decizii definitive și obligatorii și în prezenta cauză.

Or, Curtea

Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate și că scopul

acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit,

prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută

anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme

reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu

care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu

recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea

Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia

despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din

motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme

juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, iar, în aceste condiții,

despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop

ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot

fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Față de cele

stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul

deciziilor sus-enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru

persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească

despăgubiri constând în sume de bani pentru daune morale, în baza Legii nr.

221/2009, se impune respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de despăgubiri

formulată de reclamantă.

Decizia Curții

Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse,

în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între

reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.

Referitor la o

eventuală aplicare directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului

și Libertăților fundamentale, susținută de apelanta-reclamantă, chiar și în

ipoteza mai sus-arătată a existenței unei decizii pronunțate de Curtea

Constituțională și a considerentelor reținute de instanța de contencios

constituțional, s-a reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept al unei acțiuni în

justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile

prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume

lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituția României.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ.

În critici se susține

că:

- prin declararea

neconstituționalității O.G. nr. 62/2010 s-a încălcat principiul

neretroactivității legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție;

- la data

introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a

născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub

aspectul întinderii;

- legea trebuia

aplicată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia;

- despăgubirile

puteau fi cerute în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul

Civil, Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1966 și art. 5, 6 și 14

Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

- nu se poate pune

problema unei duble reparații deoarece prin reparațiile anterioare nu s-au avut

în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte;

- potrivit art. 20

din Constituție dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile

cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația

Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România

este parte;

- în cauze similare

s-au acordat despăgubiri consistente, iar Curtea Constituțională nu-și respectă

propriile decizii - practica neunitară fiind sancționată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului;

- se impune

respectarea actelor internaționale în materie: Rezoluția Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei nr. 1096/1966, nr. 1481/2006, nr. 40/34/1985;

- în aprecierea

cuantumului daunelor morale instanța ar fi trebuit să aibă în vedere existența

și gravitatea prejudiciului - care a fost demonstrat;

- abrogarea temeiului

juridic ce a stat la baza declanșării litigiului afectează principiul garanției

egalității armelor;

- reclamanta avea o

speranță legitimă de la data declanșării acțiunii;

- voința statului a

fost să acorde despăgubiri persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea

nr. 221/2009;

- autoritățile

statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției;

- deciziile Curții

Constituționale nu au efect retroactiv.

Recursul nu este fondat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect,

referitor la invocarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se constată că nu au fost

dezvoltate critici încadrabile în acest text, care prevede că modificarea sau

casarea hotărârilor se poate cere: "când instanța interpretând greșit

actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia".

Sub aspectul

criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor

fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1.358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că

textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru

acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii

a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1.358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat reclamanta C.M. împotriva Deciziei nr. 642A din 28 iunie 2011

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat de GGC - NN