ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5215/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta Z.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva bunicului său, F.A., prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 16 martie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, conform dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 623 din 29 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în RON a sumei de 3.000 euro, calculat la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 19 august 1955. În justificarea soluției, Tribunalul a reținut în ceea ce privește fondul litigiului, că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 s-a dispus dislocarea autorului reclamantei F.A. din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Movila Gâldăului, județul Constanța, în perioada 18 iunie 1951 - 19 august 1955, măsură ridicată prin Decizia nr. 6100/1955 a M.A.I.

S-a considerat că în speța dedusă judecății, măsura luată împotriva autorului reclamantei, F.A., prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, reprezintă o măsură administrativă, cu caracter politic, în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege. Tribunalul a avut în vedere că prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, autorului reclamantei i-au fost cauzate suferințe fizice și psihice, atingerea adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării. În acest sens, tribunalul a avut în vedere și faptul că perioada petrecută în comuna Movila Gâldăului l-a împiedicat pe autorul reclamantei să desfășoare o activitate socială și profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de plăcerile firești ale vieții.

În consecință, în raport de situația de fapt constatată, tribunalul a apreciat că autorului reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, constând în imposibilitatea de a se dedica unor activități normale de trai, starea de stres permanent, suferința fizică și psihică suportată. Astfel, tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 3.000 euro, sumă considerată necesară, suficientă și rezonabilă pentru repararea prejudiciului reclamantei.

La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere atât faptul că autorul reclamantei nu a fost condamnat, nu a executat o pedeapsă în detenție, ci doar i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, dar și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, iar faptul recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat autorul reclamantei. Împotriva acestei sentințe au formulat apel în termen legal atât reclamanta, cât și pârâtul. Prin apelul său reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul menținerii dispozițiilor în ceea ce privește admiterea acțiunii, respectiv schimbarea sentinței sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.

Prin apelul declarat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a solicitat schimbarea sentinței, în sensul admiterii excepției inadmisibilității și respingerii acțiunii ca inadmisibilă. În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată, s-a solicitat a fi avut în vedere faptul că suma acordată drept despăgubiri morale, respectiv 3.000 euro, este exagerat de mare.

Prin Decizia nr. 160A din 24 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în unanimitate, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei Z.V.; în majoritate, s-a respins apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată, soluție adoptată cu opinia concordantă a doamnei judecător M.S., în sensul respingerii apelului reclamantei și cu opinia separată în ceea ce privește apelul Statul Român, în sensul schimbării în parte a sentinței și obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 500 euro în echivalent RON la cursul oficial din ziua plății, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de reclamantă, ca efect al măsurii administrative cu caracter politic a domiciliului obligatoriu aplicată bunicului reclamantei.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel a constatat în majoritate caracterul fondat al apelului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, reținând că reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), pentru a cere despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic împotriva bunicului său. Asupra fondului dreptului, instanța de apel a analizat motivul de ordine publică generator de divergență, invocat la termenul de judecată din 19 aprilie 2011, față de caracterul prioritar al aspectului legat de declararea neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Astfel, s-a reținut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării apelului. Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Fată de motivarea, dar mai ales de soluția Curții Constituționale, dată în Decizia nr. 1358/2010, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Pe cale de consecință, ținând seama atât de caracterul devolutiv al apelului, cât și de principiul ierarhiei actelor normative, s-a reținut că respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea hotărârii primei instanțe, impunându-se schimbarea în tot a sentinței apelate și pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată. Față de considerarea ca fondat a acestui motiv de ordine publică, nu s-a mai impus analizarea celorlalte critici ale căii de atac, iar în baza acelorași considerente, s-a apreciat de către judecătorii majorității că se impune respingerea ca nefondat a apelului reclamantei, soluție pronunțată astfel în unanimitate, față de opinia concordantă a unui membru al completului de judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Z.V., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât, la data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că, în opinia sa, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Susține reclamanta că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

De asemenea, recurenta-reclamantă învederează faptul că instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei. În consecință, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a Sentinței civile nr. 623 din 29 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția civilă, în sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial." Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 24 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

În cele din urmă, se constată că, deși recurenta și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta a fost indicat numai formal întrucât nu au fost dezvoltate critici care să permită încadrarea în motivul de recurs menționat. Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă Z.V. sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.V. împotriva Deciziei nr. 160A din 24 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ