ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5215/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5215/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea introductivă de instanță, reclamanta Z.V. a solicitat în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea

pârâtului la plata sumei de 250.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit

ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva

bunicului său, F.A., prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 16 martie 1955, măsură

luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, conform dispozițiilor art. 5 și urm.

din Legea nr. 221/2009, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin Sentința civilă nr. 623 din 29 aprilie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis în

parte acțiunea, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului

în RON a sumei de 3.000 euro, calculat la cursul BNR din ziua plății,

reprezentând daune morale suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative

cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie

1951 - 19 august 1955.

În justificarea soluției, Tribunalul a

reținut în ceea ce privește fondul litigiului, că prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951 s-a dispus dislocarea autorului reclamantei F.A. din zona frontierei

de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Movila Gâldăului,

județul Constanța, în perioada 18 iunie 1951 - 19 august 1955, măsură ridicată

prin Decizia nr. 6100/1955 a M.A.I.

S-a considerat că în speța dedusă judecății,

măsura luată împotriva autorului reclamantei, F.A., prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951, reprezintă o măsură administrativă, cu caracter politic, în sensul

prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei la

despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege.

Tribunalul a avut în vedere că prin măsura

stabilirii domiciliului obligatoriu, autorului reclamantei i-au fost cauzate

suferințe fizice și psihice, atingerea adusă onoarei și demnității sale ca

persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării.

În acest sens, tribunalul a avut în vedere și

faptul că perioada petrecută în comuna Movila Gâldăului l-a împiedicat pe

autorul reclamantei să desfășoare o activitate socială și profesională normală,

să se realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de

plăcerile firești ale vieții.

În consecință, în raport de situația de fapt

constatată, tribunalul a apreciat că autorului reclamantei i s-a cauzat un

prejudiciu moral evident, constând în imposibilitatea de a se dedica unor

activități normale de trai, starea de stres permanent, suferința fizică și

psihică suportată.

Astfel, tribunalul a apreciat că reclamanta a

făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor

daune morale în cuantum de 3.000 euro, sumă considerată necesară, suficientă și

rezonabilă pentru repararea prejudiciului reclamantei.

La aprecierea cuantumului daunelor morale,

tribunalul a avut în vedere atât faptul că autorul reclamantei nu a fost

condamnat, nu a executat o pedeapsă în detenție, ci doar i s-a stabilit un

domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, dar și faptul că nu poate exista

un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, iar faptul recunoașterii

prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului

politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală de care a

beneficiat autorul reclamantei.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel

în termen legal atât reclamanta, cât și pârâtul.

Prin apelul său reclamanta a solicitat

schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul menținerii dispozițiilor în

ceea ce privește admiterea acțiunii, respectiv schimbarea sentinței sub

aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.

Prin apelul declarat, pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, a solicitat schimbarea sentinței,

în sensul admiterii excepției inadmisibilității și respingerii acțiunii ca

inadmisibilă.

În subsidiar, în măsura în care se va aprecia

că acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată, s-a solicitat a fi avut în

vedere faptul că suma acordată drept despăgubiri morale, respectiv 3.000 euro,

este exagerat de mare.

Prin Decizia nr. 160A din 24 mai 2011 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, în unanimitate, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei

Z.V.; în majoritate, s-a respins apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că

s-a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată, soluție adoptată cu opinia

concordantă a doamnei judecător M.S., în sensul respingerii apelului

reclamantei și cu opinia separată în ceea ce privește apelul Statul Român, în

sensul schimbării în parte a sentinței și obligării pârâtului la plata către

reclamantă a sumei de 500 euro în echivalent RON la cursul oficial din ziua

plății, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de reclamantă,

ca efect al măsurii administrative cu caracter politic a domiciliului

obligatoriu aplicată bunicului reclamantei.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța

de apel a constatat în majoritate caracterul fondat al apelului pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, reținând că reclamanta

se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), pentru a cere

despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin luarea unei măsuri

administrative cu caracter politic împotriva bunicului său.

Asupra fondului dreptului, instanța de apel a

analizat motivul de ordine publică generator de divergență, invocat la termenul

de judecată din 19 aprilie 2011, față de caracterul prioritar al aspectului

legat de declararea neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Astfel, s-a reținut că prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională

O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în

totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării

apelului.

Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie

2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de

temei juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești

întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Fată de motivarea, dar mai ales de soluția

Curții Constituționale, dată în Decizia nr. 1358/2010, instanța de apel a

constatat că, în speță, la data soluționării apelului, nu mai există temeiul

juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis

acțiunea de către instanța de judecată.

Pe cale de consecință, ținând seama atât de

caracterul devolutiv al apelului, cât și de principiul ierarhiei actelor

normative, s-a reținut că respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu pot

fi considerate ca unele apte a justifica menținerea hotărârii primei instanțe,

impunându-se schimbarea în tot a sentinței apelate și pe fond, respingerea

acțiunii ca nefondată.

Față de considerarea ca fondat a acestui

motiv de ordine publică, nu s-a mai impus analizarea celorlalte critici ale

căii de atac, iar în baza acelorași considerente, s-a apreciat de către

judecătorii majorității că se impune respingerea ca nefondat a apelului

reclamantei, soluție pronunțată astfel în unanimitate, față de opinia

concordantă a unui membru al completului de judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamanta Z.V., pentru motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

reclamanta a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât, la data

introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că,

în opinia sa, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Susține reclamanta că legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

De asemenea, recurenta-reclamantă învederează

faptul că instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile

internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei.

În consecință, solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte

a Sentinței civile nr. 623 din 29 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, secția civilă, în sensul admiterii cererii introductive așa cum a

fost formulată.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru

următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textului de

lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate

definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru

acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că

decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații

juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care

aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare,

care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de

formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat

naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice

subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele

voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la

momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar

numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu

unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate

fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la

data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre

pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului

căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată

să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și

nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții

legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată este și Decizia

nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute,

întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să

încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici

principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun", potrivit

jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a

dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o

creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale

ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României

- M. Of. nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă

cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie

2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională,

deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea

imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o

demaraseră".

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute

direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței europene s-a

statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina

Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, parag. 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă

până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de

„speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât

norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de

verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate

s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial."

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 24

mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

În cele din urmă, se constată că, deși

recurenta și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., acesta a fost indicat numai formal întrucât nu au fost dezvoltate critici

care să permită încadrarea în motivul de recurs menționat.

Din perspectiva celor expuse, motivele de

recurs invocate de recurenta-reclamantă Z.V. sunt nefondate, astfel că în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta Z.V. împotriva Deciziei nr. 160A din 24 mai 2011 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12

septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ