ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1553/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1553/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 3086/105/2010, reclamanta P.O.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând instanței, în temeiul legii nr. 221/2009, să constate

caracterul politic al condamnărilor dispuse prin sentința penală nr. 704 din 05

iulie 1951, pronunțată de Tribunalul Militar Galați și să fie obligat pârâtul

să-i plătească despăgubiri morale pentru suferința cauzată prin aceste

condamnări în sumă de 300.000 euro.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că tatăl sau a fost condamnat politic prin sentința

sus-menționata la 20 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru

delictul de uneltire contra ordinei sociale prev. și ped. de art. 209 pct. II

lit. (a) și (b) C. pen., fiind arestat în data de 08 august 1949 și eliberat în

data de 31 iulie 1964, conform Decretului de grațiere nr. 411/1964.

A mai arătat

reclamanta că ulterior executării pedepsei, datorită stigmatului social pe care

l-a purtat până în anul 1989, autorul său a suferit o multitudine de

interdicții în plan social, neputându-și găsi un loc de muncă potrivit

pregătirii și aspirațiilor sale, acest fapt repercutându-se și asupra sa,

neputând să se înscrie în învățământul superior datorită „originii nesănătoase”

pe care o avea ca urmare a condamnării tatălui său, suferind astfel atât un

prejudiciu moral cât și unul de natură materială.

Prin sentința civilă nr.

1339 din 23 octombrie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte cererea

reclamantei, a constatat caracterul politic al condamnării autorului

reclamantei, P.S., aplicată prin sentința penală nr. 704 din 05 iulie 1951 a

Tribunalului Militar Galați și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma

de 5000 euro sau echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând

daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, potrivit

actelor de stare

civila existente la dosar, sentinței nr. 704 din 05 iulie 1951 pronunțată de

Tribunalul Militar Galați, adresei din 16 noiembrie 1991 eliberata de

Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare, numitul P.S., autorul

reclamantei, a fost arestat de organele de securitate în anul 1949 pentru

deținere ilegală de armament. Reușind să evadeze, acesta a fost din nou,

arestat la data de15 septembrie 1950, pe motiv că a făcut parte din Organizația

subversivă Vlad Țepes II, fiind condamnat la 20 ani muncă silnică și 10 ani

degradare civica pentru uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prev. și

ped. de art. 209, partea a III a C. pen., fiind pus în libertate la data de 31

iulie 1964, conform Decretului de grațiere nr. 411/1964.

Tribunalul a apreciat

că urmare condamnării, autorul reclamantei a suferit un prejudiciu moral

constând în suferința fizică și psihică la care a fost supus în perioada

condamnării, cunoscute fiind tratamentele inumane aplicate condamnaților

politici, având drept scop eliminarea tuturor persoanelor care nu erau de acord

cu masurile luate de regimul comunist, producând efecte negative și asupra

familiei condamnatului până în anul 1989, astfel încât reclamanta în calitate

de moștenitoare are dreptul la despăgubiri morale, instanța apreciind că suma

de 5000 euro corespunde suferințelor psihice suferite pe perioada condamnării

și ulterior acestei perioade.

Împotriva sentinței

instanței de fond au formulat apel Statul Român prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Prahova și reclamanta.

În dezvoltarea

motivelor de apel pârâtul Statul Român a arătat că dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au constituit temeiul juridic al acțiunii

reclamantei au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din

Constituție.

Se precizează că

decizia Curții Constituționale este definitivă și obligatorie, iar efectele

sale se răsfrâng și asupra cauzelor în curs de soluționare, fiind opozabilă

erga omnes și cu putere de lege pentru viitor.

Se solicită admiterea

apelului, schimbarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii față de statul

român.

Reclamanta P.O. a

criticat sentința sub aspectul plafonării cuantumului despăgubirilor acordate

prin aplicarea greșită a dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, avându-se în vedere

și faptul că dispozițiile acestui act normativ nu mai pot fi aplicate ca urmare

a deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale.

Solicită admiterea

recursului, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul acordării sumei

de 300.000 euro reprezentând reparații pentru suferințele la care a fost supusă

atât reclamanta cât și autorul său, prin persecutări și condamnări de natură

politică.

Prin

decizia civilă nr. 79 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, Secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin mandatar Direcția

Generală a Finanțelor Publice Prahova, a schimbat în parte sentința, în sensul

că a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, a menținut

restul dispozițiilor sentinței.

A respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide

astfel instanța de control a reținut că acțiunea pendinte judecății a fost

promovată sub imperiul Legii nr. 221/2009, act normativ care instituie o

procedură specială, în baza căreia instanțele judecătorești sunt abilitate să

constate caracterul politic al condamnărilor care îndeplinesc cerințele

reglementate de art. 1 alin. (2) sau al măsurilor administrative prev. de art. 3

ori pot fi asimilate acestora conform art. 4 și, respectiv să acorde, în baza art.

5 alin. (1) lit. a) despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Ulterior pronunțării

sentinței apelate, respectiv la data de 15 decembrie 2010 s-au publicat în M.

Of. al României cu nr. 761 trei decizii ale Curții Constituționale, respectiv, nr.

1354 din 20 octombrie 2010, 1358 din 21 octombrie 2010 și 1360 din 21 octombrie

2010, prin care s-au declarat neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a)

teza (I) din Lega nr. 221/2009 și ale art. I pct. (1) și art. II din O.U.G. nr.

62/2010 de modificare și completare a Legii nr. 221/2009.

A mai reținut curtea

de apel că instanța Constituțională a stabilit prin considerentele deciziei nr.

1358 din data de 21 octombrie 2010 că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 212/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) și (5) din Legea

fundamentală.

S-a susținut că sub

acest aspect, potrivit disp. art. 147 alin. (1) din Constituția României,

„dispozițiile din legile (…) constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (.) nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept”.

S-a arătat că

potrivit doctrinei, o dispoziție constatată a fi neconstituțională încetează să

mai existe, la modul general și absolut, întrucât încalcă un interes general,

reglementat de legea fundamentală a statului.

În cauza pendinte

judecății nu se pune problema retroactivității legii civile, astfel cum a

pretins reclamanta, ci a aplicabilității legii constituționale, care este

neîndoielnic un ansamblu de norme de interes public.

În speță, arată

instanța de apel, se pune problema concurenței dintre interesul privat al reclamantei

- apelante și cel public, general recunoscut de societate, care lipsește de eficiență

interesul privat în condițiile limitării prevăzute de legea de funcționare și

organizare a Curții Constituționale, instituție abilitată să verifice

concordanța normelor de drept cu cele ale legii fundamentale.

Prin urmare, curtea

de apel constată că la data soluționării apelului, dispozițiile textului de

lege pe care reclamanta și-a fundamentat capătul de cerere privind acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite și-au încetat efectele

juridice, cu consecința admiterii apelului declarat de pârât în sensul

respingerii capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri reclamantei,

pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a autorului său.

Totodată curtea a

menținut dispozițiile sentinței cu privire la admiterea în parte a acțiunii și

la constatarea caracterului politic al condamnării aplicate autorului

reclamantei.

Cu privire la apelul

formulat de reclamanta P.O., instanța de control a reținut că este nefondat,

întrucât, la data soluționării apelurilor, în condițiile în care, în intervalul

de 45 de zile de la publicării deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu

a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele juridice.

Împotriva acestei din

urmă decizii a formulat recurs reclamanta P.O., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinici, fără a indica în drept vreunul dintre motivele de casare sau

modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs recurenta a arătat, în esență, că instanța de apel a

încălcat principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din

Constituția României, potrivit căruia, legea în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

S-a susținut că, în

lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul

neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României

trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse

judecății încă, sens în care se invocă decizia nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții

Constituționale.

Pe de alta parte,

arată recurenta, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții

Constituționale se aplică retroactiv, se aduce atingere atât principiului

neretroactivității cât și principiului egalității cetățenilor în fața legii prevăzut

de art. 16 din Constituția României.

Se mai arată că

principiul egalității și interzicerii discriminării a fost consacrat și în

Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care prevede ca "exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio

discriminare, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii

politice sau oricare alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la

o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În speță, susține

reclamanta, diferențele sunt date de celeritatea cu care s-au soluționat alte

cereri față de prezenta cauză, soluțiile rămânând definitive sau nu înainte de

intrarea în vigoare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, iar soluționarea în mod diferit a cererii sale în comparație cu alte

cereri similare creează o practică ce contravine principiului egalității în

fața legii.

În concluzie,

recurenta apreciază că în cauză trebuia aplicată Legea nr. 221/2009 sub forma

pe care această lege a avut-o la data introducerii acțiunii.

În continuare,

recurenta critică soluția instanței de fond cu referire la cuantumul

despăgubirilor acordate de tribunal, pe care îl apreciază ca fiind incorect

calculat, respectiv ca fiind foarte mic în raport de situația de fapt probată

și reținută de instanță, întrucât, susține reclamanta, condamnarea pe criterii

politice a autorului său a avut ca și consecințe încălcări grave ale

drepturilor fundamentale, drept urmare, solicită ca în urma reanalizării

cauzei, să se dispună majorarea cuantumului despăgubirilor morale.

Analizând recursul de față, prioritar, Înalta Curte reține referitor la

criticile vizând cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond că

aceste critici nu pot fi analizate în recurs, întrucât, vizează măsuri adoptate

de instanța de fond în prima fază procesuală, iar potrivit dispozițiilor art. 299

C. proc. civ. obiectul recursului îl constituie hotărârea instanței de apel.

Restul criticilor

invocate de recurentă, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate, în

condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva motivului de

recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar au caracter nefondat,

potrivit următoarelor considerente:

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului

dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de

altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost

dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în

curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în

sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic

pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport

de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din

hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în

soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus

problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă

o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar

presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală,

în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție

este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu

poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere

unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul

nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă

vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional,

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar

găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ

statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.O. împotriva deciziei nr. 79 din

21 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2012.