ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2635/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2635/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrata pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții M.F., V.E., P.E., P.I.F.,

P.G.C., P.E. și P.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic

al condamnării penale al autorului lor, prin sentința penala nr. 340 din 16

august 1958 a Tribunalului Militar Craiova și să se dispună obligarea pârâtului

la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea politică.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că autorul reclamanților a fost condamnat pentru fapta

prevăzută de art. 209 pct. II, lit. a) și b) C. pen. la o pedeapsă de 5 ani

închisoare și 10 ani munca zilnică, fiind arestat la data de 4 august 1958 și

eliberat la 6 august 1963, ulterior executării suferind o multitudine de

interdicții în plan social care s-au repercutat asupra familiei, privându-i de

dreptul de a se înscrie în învățământul superior, suferind astfel un prejudiciu

moral și material.

Ulterior, reclamanții

și-au precizat cererea în sensul, ca au solicitat despăgubiri morale și

materiale, atât pentru suferințele cauzate părinților lor, cât și pentru cele

cauzate acestora, urmare a persecutării aplicate.

Prin sentința civilă nr.

1290 pronunțată la 14 octombrie 2010, Tribunalul Prahova, secția civilă a admis

în parte cererea, a constatat caracterul politic al condamnării penale a

autorului reclamanților, P.I., prin sentința penală nr. 340 din 16 august 1958

a Tribunalului Militar Craiova și a obligat pârâtul să plătească reclamanților

câte 5000 euro pentru fiecare reclamant, echivalentul în lei la data plătii

efective, reprezentând despăgubiri morale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009,

constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o

hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau

după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul

totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alin. (2) se prevăd

faptele care constituie de drept condamnări cu caracter politic.

Analizând

extrasul din sentința penală nr. 340 din 16 august 1958, tribunalul a constatat

că tatăl reclamantului a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani munca silnică

și la 5 ani degradare civica, pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit.

c) C. pen., cât și la pedeapsa complementară a confiscării totale a averii

personale a condamnatului.

Totodată,

s-a reținut că, potrivit biletului de liberare, autorul reclamanților a fost

pus în libertate, stabilindu-se față de acesta domiciliul în Gura Foii, Raionul

Găiești.

Din

declarațiile martorilor audiați în cauză, instanța a reținut că autorul reclamanților

a fost încarcerat politic, iar familia acestuia a fost forțată să locuiască cu

chirie în propria locuința, față de copii luându-se măsura exmatriculării.

Totodată, martorii au declarat că întreaga familie a fost hărțuită de poliție

pe perioada arestării tatălui reclamanților, iar după eliberarea acestuia, starea

de sănătate a fost grav afectată.

Conform art.

3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative”, iar art. 5

din același act normativ dă dreptul reclamanților sa solicite

acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sus-menționata, sau ca efect

al măsurii administrative, din nicio probă de la dosar nu a rezultat că

bunurile respective i-au fost restituite sau, a obținut despăgubiri prin

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001

Pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare, față de durata detenției, tratamentele degradante

practicate în aceste cazuri, natura faptei comise, cât și față de faptul că

aceste fapte au atras și o degradare civică a acelei persoane, cât și a

membrilor de familie, față de care s-a luat o măsura administrativă abuzivă,

fiind incidente în cauză și dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

aceea a exmatriculării din școala și din serviciu și,

ceea ce a atras consecințe negative produse în plan fizic, psihic

totodată, că acestuia i s-a confiscat toată averea personală, tribunalul a

apreciat că sunt îndeplinite condițiile legale menționate mai sus, și, în

consecință, a constatat caracterul politic al condamnării penale a autorului

reclamanților P.I. prin sentința penala nr. 340 din 16 august 1958 a

Tribunalului Militar Craiova și a obligat pârâtul sa plătească reclamanților suma

de câte 5000 euro pentru fiecare reclamant, în echivalent în lei la data plătii

efective, reprezentând despăgubiri morale.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții și pârâtul.

Prin decizia civilă nr.

45 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelurile.

Pentru a pronunța

această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Legea nr. 221/2009 a

prevăzut la art. 5 posibilitatea acordării de despăgubiri persoanelor care au

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acestora

până la gradul al II-lea pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

O.U.G

nr. 62 din 30 iunie 2010 a modificat art. 5 din Legea nr. 221/2009 stabilind că

“orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita

instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a

prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până

la:

pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic;

pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;

pentru descendenții de gradul al II-lea; aceste dispoziții aplicându-se și proceselor

și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre

judecătorească definitivă până la data de 01 iulie 2010, conform art. II din O.U.G. nr. 62/2010.

În ambele forme

expuse mai sus, aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale de către

Curtea Constituțională prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010

referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010

referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

În cadrul ambelor

decizii, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 sunt neconstituționale, nemaiputându-se acorda despăgubiri în baza

acestui text legal, întrucât acordarea de despăgubiri pentru daunele morale

suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3)

din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea

este valoare supremă, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor

situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000,

republicată.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "dispozițiile din legile

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de

drept."

De asemenea, potrivit

art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică

în M. Of. al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceste dispoziții fiind reluate

și în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, care în art. 31 prevede că decizia prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

În speța de față,

cele 45 de zile de la data publicării deciziilor Curții Constituționale s-au

epuizat fără ca instituțiile statului abilitate să pună de acord prevederile

legii nr. 221/2009 cu soluțiile Curții Constituționale, astfel încât, potrivit

legii, urmează a fi considerate abrogate, pe viitor.

Problema de bază ce

se impune a fi analizată este în ce măsură deciziile Curții Constituționale au

efect și asupra acțiunilor și cererilor începute sub imperiul legii vechi,

respectiv a Legii nr. 221/2009 în forma anterioară declarării

neconstituționalității.

Acest aspect a fost

analizat și rezolvat de către Curtea Constituțională printr-o decizie

anterioară, respectiv Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, care a stabilit că în

aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituție, “efectul ex nunc al actelor

Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanția

fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea

juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a

respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la

consolidarea statului de drept, iar pe cale de consecința, efectele deciziei

Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce

urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în

conflictul juridic de natură constituțională.”

În legătură cu

principiul neretroactivității,

acesta este consacrat prin

art. 1 C. civ., în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15

alin.

(2) din Constituție

și potrivit lui o lege devine obligatorie numai după

promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în M. Of. al

României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă

pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.

Drept consecință, ori

de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite

raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă

s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi

modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte

suveranitatea legii anterioare.

De aceea, în determinarea

câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de

prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța

raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un

motiv deosebit de ordine socială,ci și de drepturile care, în momentul intrării

în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în

raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul

încheierii lor.

Norma

neretroactivității, înscrisă în art. 1 C. civ., se referă la toate raporturile

născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.

Este adevărat că

aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii

vechi, excepția și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul

de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune

intrarea în vigoare a noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror

efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.

Principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, se aplică

inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în

primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin

raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, iar

abrogarea art. 5 alin. (1) lit. a) nu constituie norme de procedură pentru a se

invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care

cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la

data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Bleèiè v.

Croația, paragraful 81, Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom,

adoptată în 2009, Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali

împotriva Regatului Unit, Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8

iunie 1976, și Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984),

cât și numeroase decizii ale Curții Constituționale, inclusiv

Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării

unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente,

publicată în: M. Of. Nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

În cazul în care am

considera că dispozițiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009

s-ar aplica și acțiunii de față, introdusă înainte de publicarea în M. Of. a

Deciziilor Curții Constituționale, am încălca nu numai principiul

neretroactivității legii civile, ci și principiul nediscriminării cetățenilor

consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații

egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Principiul egalității

și interzicerii discriminării a fost consacrat de altfel și de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000 care în art. 1 prevede că "Exercitarea oricărui drept

prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în

special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate

națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În special, sfera

suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o

persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei

persoane în temeiul legislației naționale sau în exercitarea unui drept care

poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate

cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în

temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită

manieră.

Curtea

Constituțională, în jurisprudența sa, spre exemplu Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, a statuat în mod constant că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii

exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu

principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Curtea

Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în

care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a

se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să

se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

În cauza de față,

sunt deplin aplicabile concluziile Deciziei nr. 1354/2010 amintită anterior,

conform căreia, “tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de

celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată,

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Stabilirea unui

asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în contradicție

cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu

poate fi diferit.

Astfel, durata

procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt

gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea

procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea

căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea

cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata

proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind

numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de

natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de

organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor

judecătorești”.

Concluzionând, Curtea

a constatat că, acțiunii de față, introdusă la data de 15 iunie 2010, îi sunt

aplicabile dispozițiile în vigoare ale Legii nr. 221/2009 la acea dată,

hotărârea instanței de fond urmând a fi analizată cu ocazia exercitării

controlului jurisdicțional, în limitele cererii de apel și raportat la

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Pentru

aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod corect prima instanță a făcut

o aplicare în cauză a dispozițiilor art. 3, 4 alin. (2) și (5) din Legea nr.

221/2009, procedând la acordarea de despăgubiri morale, dat fiind faptul că pe

parcursul soluționării cauzei, în fața instanțelor de judecată nu s-a depus la

dosar nici o probă din care să rezulte că autorul apelanților ar fi primit

despăgubiri ca efect al măsurii administrative sau echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare din 16 august 1958 a

Tribunalului Militar Craiova, respectiv o altă situație decât cea reținută în

mod corect de către Tribunalul Prahova.

Totodată,

Curtea a apreciat că în raport de dispozițiile legale sus menționate, nu se

justifică acordarea unui cuantum de 1.000.000 euro, așa cum s-a solicitat de

către reclamanți, prima instanță făcând o individualizare corectă a

despăgubirilor acordate în raport de situația de fapt dedusă judecății, cât și

de probele administrate în cauză.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, prin

care critică cuantumul despăgubirilor, solicitând majorarea acestui cuantum.

În

acest sens, se susține că urmările condamnării nu se datorează pasivității organelor

de stat din acea perioadă, ci activității de instituire a diferite interdicții

în încercările lor de a-și reface viața, fiind permanent urmăriți pentru a nu

„periclita securitatea statului”.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezenta instanță constată că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți în baza

lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale,

în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție, cum greșit pretinde

recurenta.

Principiul nediscriminării

cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă

din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților

recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamanți nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Cu toate acestea,

recunoașterea dreptului la despăgubiri al reclamanților pentru prejudiciul

moral suferit de aceștia în urma condamnării autorului lor, rămâne câștigat cauzei

față de limitele motivelor de recurs exercitat de către pârât și de principiul

„non reformatio in pejus” – „nereformarea în rău”.

Acest principiu

presupune neagravarea situației unei părți în propria cale de atac, astfel

încât, față de faptul că pârâtul nu a contestat analiza prejudiciului moral în

persoana reclamanților, prezenta instanță nu poate schimba soluția Curții de

Apel, în sensul de a înlătura dreptul acestora la despăgubiri stabilit prin

analizarea în această modalitate a prejudiciului moral.

Pe de altă parte,

nici reclamanții nu pot pretinde o sumă mai mare decât cea acordată de instanțele

anterioare, prin invocarea unor aspecte care pun în discuție suferințele de

ordin moral ca urmare a condamnării autorului lor.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință,

recursul declarat de reclamanți va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.M.E., M. (fostă P.) F., V. (fostă

P.) E., P.E., P.I.F. și P.G.C. împotriva deciziei nr. 45 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 aprilie 2012.