ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2635/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții M.F., V.E., P.E., P.I.F., P.G.C., P.E. și P.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnării penale al autorului lor, prin sentința penala nr. 340 din 16 august 1958 a Tribunalului Militar Craiova și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică. În motivarea acțiunii, s-a arătat că autorul reclamanților a fost condamnat pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. II, lit. a) și b) C. pen.

la o pedeapsă de 5 ani închisoare și 10 ani munca zilnică, fiind arestat la data de 4 august 1958 și eliberat la 6 august 1963, ulterior executării suferind o multitudine de interdicții în plan social care s-au repercutat asupra familiei, privându-i de dreptul de a se înscrie în învățământul superior, suferind astfel un prejudiciu moral și material. Ulterior, reclamanții și-au precizat cererea în sensul, ca au solicitat despăgubiri morale și materiale, atât pentru suferințele cauzate părinților lor, cât și pentru cele cauzate acestora, urmare a persecutării aplicate.

Prin sentința civilă nr. 1290 pronunțată la 14 octombrie 2010, Tribunalul Prahova, secția civilă a admis în parte cererea, a constatat caracterul politic al condamnării penale a autorului reclamanților, P.I., prin sentința penală nr. 340 din 16 august 1958 a Tribunalului Militar Craiova și a obligat pârâtul să plătească reclamanților câte 5000 euro pentru fiecare reclamant, echivalentul în lei la data plătii efective, reprezentând despăgubiri morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alin. (2) se prevăd faptele care constituie de drept condamnări cu caracter politic. Analizând extrasul din sentința penală nr. 340 din 16 august 1958, tribunalul a constatat că tatăl reclamantului a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani munca silnică și la 5 ani degradare civica, pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. c) C. pen., cât și la pedeapsa complementară a confiscării totale a averii personale a condamnatului.

Totodată, s-a reținut că, potrivit biletului de liberare, autorul reclamanților a fost pus în libertate, stabilindu-se față de acesta domiciliul în Gura Foii, Raionul Găiești. Din declarațiile martorilor audiați în cauză, instanța a reținut că autorul reclamanților a fost încarcerat politic, iar familia acestuia a fost forțată să locuiască cu chirie în propria locuința, față de copii luându-se măsura exmatriculării. Totodată, martorii au declarat că întreaga familie a fost hărțuită de poliție pe perioada arestării tatălui reclamanților, iar după eliberarea acestuia, starea de sănătate a fost grav afectată.

Conform art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative”, iar art. 5 din același act normativ dă dreptul reclamanților sa solicite acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sus-menționata, sau ca efect al măsurii administrative, din nicio probă de la dosar nu a rezultat că bunurile respective i-au fost restituite sau, a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 Pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, față de durata detenției, tratamentele degradante practicate în aceste cazuri, natura faptei comise, cât și față de faptul că aceste fapte au atras și o degradare civică a acelei persoane, cât și a membrilor de familie, față de care s-a luat o măsura administrativă abuzivă, fiind incidente în cauză și dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, aceea a exmatriculării din școala și din serviciu și, ceea ce a atras consecințe negative produse în plan fizic, psihic totodată, că acestuia i s-a confiscat toată averea personală,

tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile legale menționate mai sus, și, în consecință, a constatat caracterul politic al condamnării penale a autorului reclamanților P.I. prin sentința penala nr. 340 din 16 august 1958 a Tribunalului Militar Craiova și a obligat pârâtul sa plătească reclamanților suma de câte 5000 euro pentru fiecare reclamant, în echivalent în lei la data plătii efective, reprezentând despăgubiri morale. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții și pârâtul. Prin decizia civilă nr. 45 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Legea nr. 221/2009 a prevăzut la art. 5 posibilitatea acordării de despăgubiri persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

O.U.G nr. 62 din 30 iunie 2010 a modificat art. 5 din Legea nr. 221/2009 stabilind că “orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea; aceste dispoziții aplicându-se și proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data de 01 iulie 2010, conform art. II din O.U.G.

nr. 62/2010. În ambele forme expuse mai sus, aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

În cadrul ambelor decizii, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, nemaiputându-se acorda despăgubiri în baza acestui text legal, întrucât acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept." De asemenea, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceste dispoziții fiind reluate și în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care în art. 31 prevede că decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. În speța de față, cele 45 de zile de la data publicării deciziilor Curții Constituționale s-au epuizat fără ca instituțiile statului abilitate să pună de acord prevederile legii nr. 221/2009 cu soluțiile Curții Constituționale, astfel încât, potrivit legii, urmează a fi considerate abrogate, pe viitor. Problema de bază ce se impune a fi analizată este în ce măsură deciziile Curții Constituționale au efect și asupra acțiunilor și cererilor începute sub imperiul legii vechi, respectiv a Legii nr. 221/2009 în forma anterioară declarării neconstituționalității.

Acest aspect a fost analizat și rezolvat de către Curtea Constituțională printr-o decizie anterioară, respectiv Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, care a stabilit că în aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituție, “efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanția fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept, iar pe cale de consecința, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională.” În legătură cu principiul neretroactivității, acesta este consacrat prin art. 1 C. civ., în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituție și potrivit lui o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în M. Of.

al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit. Drept consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

De aceea, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială,ci și de drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor. Norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 C. civ., se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.

Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea în vigoare a noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi. Principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, iar abrogarea art. 5 alin. (1) lit. a) nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Bleèiè v. Croația, paragraful 81, Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009, Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, și Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984), cât și numeroase decizii ale Curții Constituționale, inclusiv Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în: M. Of. Nr. 761 din 15 noiembrie 2010. În cazul în care am considera că dispozițiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-ar aplica și acțiunii de față, introdusă înainte de publicarea în M. Of. a Deciziilor Curții Constituționale, am încălca nu numai principiul neretroactivității legii civile, ci și principiul nediscriminării cetățenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost consacrat de altfel și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000 care în art. 1 prevede că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În special, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale sau în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră.

Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, spre exemplu Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, a statuat în mod constant că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

În cauza de față, sunt deplin aplicabile concluziile Deciziei nr. 1354/2010 amintită anterior, conform căreia, “tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești”.

Concluzionând, Curtea a constatat că, acțiunii de față, introdusă la data de 15 iunie 2010, îi sunt aplicabile dispozițiile în vigoare ale Legii nr. 221/2009 la acea dată, hotărârea instanței de fond urmând a fi analizată cu ocazia exercitării controlului jurisdicțional, în limitele cererii de apel și raportat la stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod corect prima instanță a făcut o aplicare în cauză a dispozițiilor art. 3, 4 alin. (2) și (5) din Legea nr. 221/2009, procedând la acordarea de despăgubiri morale, dat fiind faptul că pe parcursul soluționării cauzei, în fața instanțelor de judecată nu s-a depus la dosar nici o probă din care să rezulte că autorul apelanților ar fi primit despăgubiri ca efect al măsurii administrative sau echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare din 16 august 1958 a Tribunalului Militar Craiova, respectiv o altă situație decât cea reținută în mod corect de către Tribunalul Prahova.

Totodată, Curtea a apreciat că în raport de dispozițiile legale sus menționate, nu se justifică acordarea unui cuantum de 1.000.000 euro, așa cum s-a solicitat de către reclamanți, prima instanță făcând o individualizare corectă a despăgubirilor acordate în raport de situația de fapt dedusă judecății, cât și de probele administrate în cauză. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, prin care critică cuantumul despăgubirilor, solicitând majorarea acestui cuantum. În acest sens, se susține că urmările condamnării nu se datorează pasivității organelor de stat din acea perioadă, ci activității de instituire a diferite interdicții în încercările lor de a-și reface viața, fiind permanent urmăriți pentru a nu „periclita securitatea statului”.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezenta instanță constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție, cum greșit pretinde recurenta. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”. Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor. În speță însă, drepturile pretinse de reclamanți nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Cu toate acestea, recunoașterea dreptului la despăgubiri al reclamanților pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în urma condamnării autorului lor, rămâne câștigat cauzei față de limitele motivelor de recurs exercitat de către pârât și de principiul „non reformatio in pejus” – „nereformarea în rău”. Acest principiu presupune neagravarea situației unei părți în propria cale de atac, astfel încât, față de faptul că pârâtul nu a contestat analiza prejudiciului moral în persoana reclamanților, prezenta instanță nu poate schimba soluția Curții de Apel, în sensul de a înlătura dreptul acestora la despăgubiri stabilit prin analizarea în această modalitate a prejudiciului moral. Pe de altă parte, nici reclamanții nu pot pretinde o sumă mai mare decât cea acordată de instanțele anterioare, prin invocarea unor aspecte care pun în discuție suferințele de ordin moral ca urmare a condamnării autorului lor.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate. În consecință, recursul declarat de reclamanți va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.M.E., M. (fostă P.) F., V. (fostă P.) E., P.E., P.I.F. și P.G.C. împotriva deciziei nr. 45 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012.