ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2367/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 10 noiembrie 2009, reclamanta M.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat acesta la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui său, numitul M.G., în sumă de 11.600.000 euro, contravaloarea în lei, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul daunelor morale pentru anii petrecuți în închisoare ca deținut politic de tatăl său în perioada regimului comunist. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că autorul său a fost arestat de mai multe ori în perioada 1945-1964 și a suferit mai multe condamnări pentru motive politice, ispășind mai multe pedepse privative de libertate, însumând în total 11 ani, 7 luni și 4 zile.

Reclamanta a mai arătat că tatăl său a mai suferit o condamnare pentru motive politice în perioada 1941-1944 și pe lângă aceste condamnări, în perioada 1941-1989, a fost în permanență urmărit și hărțuit de poliția politică. La data de 25 februarie 2010, reclamanta a depus la dosar precizare la acțiune, în cuprinsul căreia a arătat că a solicitat despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și nu în temeiul lit. b) a aceluiași articol din lege, arătând că tatăl său a beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990. Prin sentința civilă nr. 293 din 08 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a admis în parte acțiunea civilă astfel cum a fost precizată și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5000 euro echivalent în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a condamnării autorului său.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere că, potrivit adresei din 23 decembrie 1993 a Direcției Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Justiției a rezultat că autorul reclamantei, numitul M.G. a fost deținut în Penitenciarul Craiova în vederea cercetărilor în perioada 05 noiembrie 1945-07 mai 1947 așa cum rezultă și din sentința penală nr. 670 din 07 mai 1947 pronunțată de Tribunalul Militar Craiova coroborată cu Hotărârea nr. 375 din 07 decembrie 1993 a Comisiei Județene Dolj pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990. Potrivit adresei din 02 decembrie 2003 emisă de Biroul Arhivă Specială a Tribunalului Militar Teritorial coroborate cu adresa din 09 ianuarie 1970 a Consiliului Securității Statului și hotărârea nr. 3 din 13 iunie 1990 a Comisiei Județene Dolj pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, autorul reclamantei a fost arestat la data de 09 iunie 1948, iar prin decizia M.A.I.

nr. 174/1950 a fost internat într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 24 de luni care a fost prelungită cu încă 24 de luni potrivit deciziei M.A.I. nr. 1010/1952, fiind eliberat la data de 27 mai 1954 conform procesului-verbal M.A.I. nr. 28/1954. S-a reținut că faptele pentru care a fost privat de libertate autorul reclamantei fac parte din cele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, care constituie de drept condamnare cu caracter politic și pentru care reclamanta poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare de către tatăl său potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că autorul reclamantei a executat în total 13 ani, 9 luni și 25 de zile perioadă de privare de libertate, condamnările, interogările și hărțuirea permanentă proferate de fostul regim comunist având la bază o condamnare de 3 ani închisoare pe care numitul M.G. o suferise la vârsta de 16 ani, în anul 1941, în perioada regimului regalist, fiindcă luase parte la activitatea legionară. În privința cuantumului despăgubirilor, tribunalul a apreciat că principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a daunelor morale, imposibil de echivalat bănește, în schimb, va acorda reclamantei pentru autorul său o indemnitate cu caracter compensatoriu, pentru că ceea ce trebuie evaluată în realitate este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

Astfel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010. Prin decizia civilă nr. 215 din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de reclamantă, s-au admis apelurile declarate de pârât și de către Ministerul Public, iar sentința a fost schimbată în sensul respingerii acțiunii. În considerentele acestei decizii s-a reținut că, la data promovării acțiunii de către reclamantă erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic ( sau moștenitorilor acestora) să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiție.

Dispoziții legale arătate au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. În atare situație, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională duce la încetarea efectelor textului de lege după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of. La data soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea ca neconstituțională echivalând cu inexistența normei juridice.

Instanța a constatat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanță sau a dreptului de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. în sensul acestui din urmă text, reclamanta nu este titulara unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocație la obținerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând, în esență, considerentele instanței de apel cu privire la incidența în speță a deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională.

Fiind vorba de aplicarea în timp a unei norme de drept material consideră că, pentru toate acțiunile introduse în perioada iunie 2009 - 21 octombrie 2010 (de când norma este suspendată) se aplica principiul "tempus regit actum", întrucât dreptul la acțiune s-a născut într-o perioadă în care norma nu era cenzurată de Curtea Constituțională, iar deciziile instanței de contencios constituțional se aplică numai pentru viitor, potrivit prevederilor 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ. Cum începând cu data de 01 ianuarie 2011, prevederile art. 5, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat aplicativitatea, legiuitorul avea obligația de a modifica prevederile care au fost declarate constituționale, iar faptul că până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil petenților.

Este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale, potrivit art. 20 din Constituția României. Decizia instanței de apel este pronunțată cu încălcarea mai multor norme internaționale de care a făcut abstracție - respectiv: art. 3, 5, 8, 9 din Declarația Universala a Drepturilor Omului; art. 2, 5 din C.E.D.O.; Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006. Pronunțându-se astfel, instanța de apel a încălcat principiul egalității în fața legii întrucât interpretarea făcută creează discriminare între reclamanții aflați în situații juridice similare, contrar dispozițiilor art. 14 Protocolul 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Consideră că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. Chiar și Curtea Constituțională în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, arată că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri. Invocă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția CEDO. Indemnizația lunară prevăzută de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu are nicio legătură cu despăgubirile pentru prejudiciile morale solicitate în baza Legii nr. 221/2009.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații j uridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

" Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 11 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ceea ce privește Rezoluțiile nr. 1096/1996 și 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, respectiv Rezoluția 40/34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985, din analiza conținutul acestor documente internaționale, se constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.

În plus, numai tratatele, iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul Europei și Organizația Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție și ca atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept nu sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de aplicabilitate directă. Pe de altă parte, având în vedere că lipsirea de libertate invocată de reclamantă a avut loc anterior ratificării de către România a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20 iunie 1994, art. 5 nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis.

Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor anterior expuse, s-ar aprecia că reclamanta avea o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, trebuie avut în vedere faptul că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice. Or, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională a arătat astfel, că „analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate". Așa cum s-a apreciat de Curtea Constituțională, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea nr. 221/2009.

În consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop, concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, se constată că reclamanta a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, pe care de altfel, a și fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.C. împotriva deciziei nr. 215 din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2012.