ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2367/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2367/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 10 noiembrie 2009,

reclamanta M.C.

a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să fie obligat acesta la

acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui

său, numitul M.G., în sumă de

11.600.000 euro, contravaloarea în lei, acordarea de despăgubiri reprezentând

echivalentul daunelor morale pentru anii petrecuți

în închisoare ca

deținut politic de

tatăl său în perioada regimului comunist.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că autorul său

a fost

arestat de mai multe ori în perioada 1945-1964 și a suferit mai multe

condamnări pentru

motive politice, ispășind mai multe pedepse privative de libertate, însumând în

total 11 ani, 7 luni și 4 zile.

Reclamanta a mai arătat că tatăl său a mai suferit o

condamnare

pentru motive politice în perioada 1941-1944 și pe lângă aceste

condamnări, în

perioada 1941-1989, a fost în permanență urmărit și

hărțuit de poliția politică.

La data de 25 februarie 2010, reclamanta a depus la dosar precizare la

acțiune, în

cuprinsul căreia a arătat că a solicitat despăgubiri în

temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și nu în temeiul lit.

b) a aceluiași

articol din lege, arătând că tatăl său a beneficiat de

dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin sentința civilă nr. 293 din 08 iulie 2010

pronunțată de

Tribunalul Dolj,

s-a admis în parte acțiunea civilă astfel cum a fost

precizată și a

fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de

5000 euro

echivalent în lei la data plății efective, reprezentând

despăgubiri

pentru prejudicial moral suferit ca urmare a condamnării

autorului său.

Pentru a se

pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere că, potrivit adresei din 23

decembrie 1993 a Direcției Instanțelor

Militare

din cadrul Ministerului Justiției a rezultat că autorul

reclamantei, numitul M.G. a fost deținut în

Penitenciarul

Craiova în vederea

cercetărilor în perioada 05 noiembrie 1945-07 mai 1947

așa cum rezultă și din sentința penală nr. 670

din 07 mai 1947 pronunțată

de Tribunalul Militar Craiova coroborată cu

Hotărârea nr. 375 din 07 decembrie 1993 a Comisiei Județene Dolj pentru

aplicarea

Decretului-lege nr. 118/1990. Potrivit

adresei din

02 decembrie 2003 emisă de Biroul Arhivă Specială a

Tribunalului

Militar

Teritorial coroborate cu adresa din 09 ianuarie 1970 a Consiliului Securității

Statului și hotărârea nr. 3 din 13 iunie 1990 a Comisiei Județene Dolj pentru

aplicarea Decretului-lege nr.

118/1990,

autorul reclamantei a fost arestat la data de 09 iunie 1948, iar prin decizia M.A.I.

nr. 174/1950 a fost internat într-o colonie de muncă

pentru o perioadă

de 24 de luni care a fost prelungită cu încă 24 de luni potrivit deciziei M.A.I.

nr. 1010/1952, fiind eliberat la data de 27 mai 1954 conform procesului-verbal

M.A.I. nr. 28/1954.

S-a reținut că faptele pentru care a fost privat de

libertate autorul

reclamantei

fac parte din cele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221 din 02

iunie 2009, care constituie de drept condamnare cu caracter politic și pentru

care reclamanta poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri

pentru prejudicial moral suferit prin condamnare de către tatăl său potrivit art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Din

înscrisurile depuse la dosar a rezultat că autorul reclamantei a executat în

total 13 ani, 9 luni și 25 de zile perioadă de privare de libertate,

condamnările, interogările și hărțuirea permanentă proferate de fostul regim

comunist având la bază o condamnare de 3

ani

închisoare pe care numitul M.G. o suferise la vârsta de

16 ani, în anul

1941, în perioada regimului regalist, fiindcă luase parte la activitatea

legionară.

În

privința cuantumului despăgubirilor, tribunalul a apreciat că principiul

reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un

caracter aproximativ, având în vedere natura

neeconomică a daunelor

morale, imposibil de echivalat bănește, în

schimb, va acorda reclamantei pentru autorul său o indemnitate cu caracter

compensatoriu, pentru că ceea ce trebuie evaluată în realitate este

despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

Astfel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța a

avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010.

Prin

decizia civilă nr. 215 din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a

fost

respins

apelul declarat de reclamantă, s-au admis apelurile declarate de pârât și de

către Ministerul Public, iar sentința a fost schimbată în sensul respingerii

acțiunii.

În

considerentele acestei decizii s-a reținut că, la data promovării

acțiunii de către reclamantă erau în

vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care

dădeau posibilitatea persoanelor

condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură

administrativă

cu caracter politic ( sau moștenitorilor acestora) să solicite acordarea

de despăgubiri morale

pentru prejudiciul suferit, acest text

constituind

temeiul de drept al cererii în justiție. Dispoziții legale

arătate au fost declarate neconstituționale prin

Decizia nr. 1358 din 21

octombrie

2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie

2010.

În atare situație, instanța a avut în vedere

dispozițiile art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147

alin. (1) din Constituție,

potrivit cărora decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională duce la încetarea efectelor textului de lege după

45

zile

de la publicarea deciziei în M. Of. La data soluționării

apelului termenul de 45 zile prevăzut

de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma

legală cu

dispozițiile legii fundamentale,

astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009

nu mai pot fi aplicate, declararea ca

neconstituțională

echivalând cu inexistența normei juridice.

Instanța a constatat că abrogarea textului de lege care

a constituit

temeiul de drept al acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului

reclamantei de

acces la instanță sau a dreptului de proprietate, așa

cum este

garantat de art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. în

sensul acestui

din urmă text, reclamanta nu este titulara unui bun, pentru că art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare

la data

promovării acțiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocație

la obținerea unor despăgubiri, nu un

drept efectiv.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta

criticând,

în esență,

considerentele instanței de apel cu privire la incidența în

speță a deciziei

nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională.

Fiind vorba de aplicarea în timp a unei norme de drept

material

consideră că, pentru toate acțiunile introduse în perioada iunie 2009 -

21 octombrie 2010 (de

când norma este suspendată) se aplica

principiul

"tempus regit actum", întrucât dreptul la acțiune s-a născut

într-o

perioadă în care norma nu era cenzurată de Curtea

Constituțională, iar deciziile instanței de contencios constituțional se

aplică numai pentru viitor, potrivit

prevederilor 15 alin. (2) din

Constituție și art. 1 C. civ.

Cum începând cu data de 01 ianuarie 2011, prevederile art. 5, alin. (1)

lit.

a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat aplicativitatea, legiuitorul

avea obligația

de a modifica prevederile care au fost declarate

constituționale, iar faptul că până

la această dată legiuitorul nu a

intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil

petenților. Este

obligatoriu

ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și

internaționale, potrivit art. 20 din Constituția României.

Decizia

instanței de apel este pronunțată cu încălcarea mai multor norme internaționale

de care a făcut abstracție - respectiv: art. 3, 5, 8, 9 din Declarația Universala

a Drepturilor Omului; art. 2, 5 din C.E.D.O.; Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din

1996 și nr. 1481 din 2006.

Pronunțându-se

astfel, instanța de apel a încălcat principiul

egalității în fața legii întrucât interpretarea făcută creează

discriminare între reclamanții aflați în situații juridice similare, contrar

dispozițiilor

art. 14 Protocolul 12 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. Consideră că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

nu poate

fi aplicată cauzelor aflate pe rol

la data pronunțării ei, ci acelor acțiuni

înregistrate ulterior

publicării sale în M. Of.

Chiar și

Curtea Constituțională în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, arată că, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri.

Invocă prevederile art. 1 din

Protocolul nr. 12 la Convenția CEDO.

Indemnizația

lunară prevăzută de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu are nicio legătură cu

despăgubirile pentru prejudiciile morale solicitate în baza Legii nr. 221/2009.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a înaltei

Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat,

pentru considerentele ce vor succede:

Criticile

formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor,

în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se

astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste

critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru

acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin.

(4) din Constituție prevede că deciziile Curții

Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și

instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai

pentru

viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune). Fiind

incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală

și imediată nu

poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna

ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și

când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică

actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc

efecte

numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela

al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere

unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act

normativ

se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act

juridic convențional,

ale cărui

efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu

sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății,

raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis

stabilite, pentru a

se aprecia asupra

legii incidente la momentul Ia care acestea au luat

naștere (lege care

să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor

asemenea

raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între

situații juridice de natură

legală, cărora

li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le

surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care

rămân

supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de

formă, legii în vigoare, la data întocmirii

actului juridic, care le-a dat

naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc

din actele

juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea,

principiul este

că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul

constituirii lor,

chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai

dacă aceste

situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar

nu unor norme de

ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă

situația

acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât

acestea reprezintă situații j

uridice

legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării

lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în

dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de

drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care

trebuie

stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă

efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o astfel

de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se

poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să

încalce

dreptul la un „bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat

dreptul

său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. "

Cum

deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost

publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 11 aprilie 2011, cauza nefiind,

deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce

efectele juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces

la un tribunal al reclamantei si nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în

recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și

Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu

se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege

și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Dreptul de

acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu

înseamnă

recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în

ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor

Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată

unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care

revine asupra

acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se

datorează activității unui organ jurisdicțional,

a cărui menire este

tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții

Constituționale,

ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de

neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces

echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamanta

nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi

confirme dreptul la

despăgubiri

morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul

nediscriminării

cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și

rezonabile.

Or, în această materie, situația de dezavantaj în care

s-ar găsi

unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră

soluționate, de o manieră definitivă,

la momentul pronunțării

deciziilor Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre

mijloacele folosite și scopul

urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele

la acordarea

de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege,

lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea

deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a

nega însuși mecanismul vizând

controlul de constituționalitate,

ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un

stat de drept, în care fiecare organ statal își

are atribuțiile și funcțiile

bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor

Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea

unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp

nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la

Convenția europeană a drepturilor

omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea

reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere,

naștere sau oricare altă

situație".

În situația

analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse

nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa

cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

În ceea ce privește Rezoluțiile nr. 1096/1996

și 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, respectiv

Rezoluția 40/34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985, din analiza

conținutul acestor documente internaționale, se constată că acestea au

caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale

Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității

internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină,

cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida

acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim

de guvernare.

În plus,

numai tratatele, iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt

Consiliul Europei și Organizația Națiunilor

Unite,

sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție și ca atare, chiar

admițând

că rezoluțiile în discuție ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea

juridică internațională, în care subiecte de drept nu

sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se

de

aplicabilitate directă.

Pe de altă

parte, având în vedere că lipsirea de libertate invocată de reclamantă a avut

loc anterior ratificării de către România a Convenției Europene pentru Apărarea

Drepturilor Omului, respectiv 20 iunie 1994, art. 5 nu poate fi aplicat în

cauză ratione temporis.

Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor anterior

expuse, s-ar

aprecia că reclamanta avea o speranță legitimă dedusă din norma

juridică

neconstituțională, trebuie avut în vedere faptul că această

speranță legitimă este circumstanțiată

de scopul acordării de

despăgubiri pentru

daunele morale suferite de persoanele persecutate

în perioada comunistă.

Acesta reprezintă nu atât repararea

prejudiciului

suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o

situație similară cu cea avută anterior - ceea ce

este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de

a produce o

satisfacție de ordin

moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului, principiu care reiese din actele

normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Această recunoaștere și

condamnare

pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri

simbolice.

Or, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții

Constituționale

evocate, în domeniul acordării de despăgubiri pentru

prejudiciile

morale, persoanelor persecutate din motive politice în

perioada

comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de

o parte, Decretul-lege nr. 118/1990,

republicat și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările

ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr.

221/2009 privind

condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Curtea Constituțională a arătat astfel, că „analizând însă prevederile

actelor normative incidente în materia

despăgubirilor pentru daune

morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în

perioada comunistă, Curtea constată că există

două norme juridice -

art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009

- cu aceeași finalitate".

Așa cum s-a

apreciat de Curtea Constituțională, principiul de

tehnică

legislativă al evitării paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare

este interzisă instituirea acelorași reglementări în două

sau mai multe

acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme,

acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare,

fie prin concentrarea

materiei în

reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin

abrogarea ca urmare a declarării

neconstituționalității, a prevederilor

incidente

din Legea ulterioară, redundantă, Legea nr. 221/2009.

În consecință, raportat la premisa

existenței deja a unei

reglementări instituite

în același scop, concluzie dedusă din

raționamentul juridic expus

anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, se constată că

reclamanta a avut

posibilitatea recurgerii

la procedura instituită de reglementarea

anterioară, pe care de altfel, a și fructificat-o, beneficiind astfel,

de

realizarea finalității speranței legitime amintite, constând în

producerea unei satisfacții de ordin moral,

inclusiv prin acordarea

unei sume de

bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii

contrare

drepturilor omului.

Pentru

considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe

deplin incidență

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs

în interesul

legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și

Justiție, obligatorie de la momentul

publicării sale în M. Of.

al României,

Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în

aplicarea dispozițiilor art.

312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de

reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta M.C.

împotriva

deciziei nr. 215 din 11 aprilie 2011 a Curții de

Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 30 martie 2012.