ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3754/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 34964/3/2009, la data de 02 septembrie 2009, ulterior precizată și completată, reclamanta D.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsurile administrative abuzive luate împotriva sa. Reclamanta a menționat că a beneficiat numai de compensațiile acordate pe baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fără a beneficia de niciuna dintre măsurile reparatorii prevăzute în Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 753 din 21 mai 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis cererea așa cum a fost precizată, a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă împotriva reclamantei prin Decretul-Lege nr. 200/1951 (în sensul dislocării acesteia împreună cu familia, în perioada 18 iunie 1951-1956), a obligat pârâtul să plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă dispusă suma de 5.000 euro, precum și suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul a reținut că, prin măsura dispusă s-a creat reclamantei și familiei acesteia suferințe în plan moral, social și profesional, marcându-i întreaga existență, ceea ce impune obligarea Statului Român la acordarea unor despăgubiri în condițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor și împrejurarea că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr. 118/1990. Împotriva acestei decizii au formulat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 541A din 26 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată; a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta D.A., precum și cererea acesteia de cheltuieli de judecată.

Referitor la apelul reclamantei, Curtea a constatat că Tribunalul a făcut referire la argumentele avute în vedere de Curtea Constituțională, argumente care au condus la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției legale pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea sa, tocmai pentru explicitarea, pentru înțelegerea de către reclamantă a efectelor pe care decizia Curții Constituționale le are asupra modalității de soluționare a litigiului dedus judecății. Cu privire la apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Deciziile Curții Constituționale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

În consecință, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale sus-menționate, continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituționale. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of., Partea I, din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul, să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menționate încetându-și efectele juridice.

Curtea a constatat că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția României [art. 1 alin. (3) și (5)], ele încetând a-și mai produce efectele la 01 ianuarie 2011. În speță, la termenul de judecată din 29 octombrie 2010, Curtea a constatat că practic nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege (inaplicabile în litigiu). Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) 1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

După o prezentare amplă a argumentelor reținute de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul Deciziilor nr. 1354 și 1358, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani, instanța de apel a arătat că însăși Convenția Europeană a Drepturilor Omului a reținut că atunci când o persoană are o pretenție referitoare la un drept patrimonial, persoana respectivă poate fi considerată ca având o speranță legitimă în cazul în care există o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu când jurisprudența națională constantă confirmă existența sa.

Nu poate exista o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 atunci când există o dispută asupra modului de interpretare și de aplicare a legii interne, iar cererile reclamantului sunt respinse de către instanțele interne în mod corespunzător. Totodată, reclamanta nu ar fi îndreptățită în a obține o posesie sau o despăgubire în situația în care legislația nu recunoaște existența unui asemenea drept. Speranța legitimă se raportează la modul în care o pretenție poate fi analizată conform legislației interne) [a se vedea cauza J.A.Pye (Oxford) Ltd and J.A.Pye (Oxford) Land Ltd c. Marii Britanii (MC), cererea nr. 44302/02, hotărârea din 30 august 2007; cauza Kopecky c. Slovaciei (MC), cererea nr. 44912/98, hotărârea din 28 septembrie 2004, cauza Anheuser-Busch Inc.

c. Portugaliei (MC), cererea nr. 73049/01, hotărârea din 11 ianuarie 2007, și cauza Izbyanskyy c. Ucrainei, cererea nr. 55804/07, decizia din 08 martie 2011]. În cauza Slavov și alții contra Bulgariei, Curtea a reținut că la momentul introducerii cererilor de către reclamanți la autoritățile interne, neconstituționalitatea legii aplicabile cauzei fusese invocată, iar cauza era pendinte la Curtea Constituțională. Ulterior, legea a fost declarată ca fiind neconstituțională. Astfel, Curtea a considerat că nu se poate susține că o lege, care imediat după intrarea în vigoare, a fost criticată ca fiind contrară principiilor constituționale și apoi a fost declarată ca neconstituțională, ar reprezenta o bază legală temeinică în sensul jurisprudenței Curții pentru a se aprecia că reclamanții aveau o speranță legitimă în obținerea dreptului de proprietate sau a despăgubirilor.

Față de niciunul dintre reclamanți, Curtea nu a reținut existența unei „speranțe legitime”, dat fiind faptul că este rezonabil să se creadă că toți reclamanții au fost conștienți de existența unei proceduri în fața Curții Constituționale, care limita așteptările lor. Pe cale de consecință, reclamanta nu puteau avea o speranță legitimă după invalidarea legii de către Curtea Constituțională. Totodată, ea nu se putea aștepta ca stabilirea pretențiilor lor să se întemeieze pe legea așa cum era redactată la momentul introducerii cererilor, iar nu pe legea astfel cum era în vigoare la momentul pronunțării hotărârii instanței. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, Curtea a acordat o mare importanță faptului că dispozițiile legale în discuție nu au fost anulate ca urmare a unui mecanism extraordinar ad hoc, ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a legii.

Curtea a observat că modificarea legii a intervenit într-un context economic dificil, or într-o astfel de situație, statele au o marjă largă de apreciere când adoptă legi prin care se intenționează redresarea nedreptăților comise sub regimul anterior (a se vedea și cauza John și alții c. Germaniei [MC]. Cererile nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, hotărârea din 30 iunie 2005). Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă arată că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 pct. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât la judecarea cererii nu a fost prezent reprezentantul Ministerului Public.

Neparticiparea procurorului la judecarea cererii atrage nelegalitatea compunerii completului de judecata, motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel ca legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor care au solicitat despăgubiri pentru condamnări politice abuzive, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, încălcându-se principiul egalității în drepturi, conducând astfel la o vădită discriminare, ceea ce ar contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Susține că atât condamnările, cât și măsurile administrative ce au avut un caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist ce vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar și care au suferit prejudicii materiale și morale. A distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale și morale, ar însemna negarea rațiunii adoptării actului normativ și crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare.

Recurenta critică hotărârea atacată și în privința cuantumului despăgubirilor, întrucât stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor sale fizice și psihice, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale, aceasta fiind marcată pe întreaga viață. Solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate, constatarea caracterului politic al măsurii administrative abuzive și obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 300.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: În primul rând, susținerea reclamantei-recurente potrivit căreia instanța nu ar fi fost legal alcătuită și astfel, ar fi fost încălcate norme de organizare judecătorească, prin neparticiparea procurorului la soluționarea cauzei în apel, este neîntemeiată. Potrivit art. 4 alin. (2) și (5) din Legea nr. 221/2009, participarea procurorului este obligatorie doar atunci când se solicită să se constate caracterul politic al unor măsuri administrative luate de fostul regim politic, nu și atunci când aceste măsuri sunt prevăzute expres de lege ca având un caracter politic și când se solicită, direct, obligarea statului la plata daunelor morale.

În speță însă, conform dispozițiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, măsura administrativă dispusă împotriva reclamantei prin Decretul-Lege nr. 200/1951, în sensul dislocării acesteia împreună cu familia în perioada 18 iunie 1951-1956 constituie de drept o măsură administrativă cu caracter politic. Mai mult, chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, nu a solicitat constatarea caracterului politic al unei măsurii administrative, ci, direct, obligarea la plata despăgubirilor morale. Ca atare, din alcătuirea instanței nu trebuia să facă parte și procurorul, nefiind astfel incident motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. În al doilea rând, alegația din a doua critică privind distincția între condamnările politice și măsurile administrative cu caracter politic apare lipsită de interes în contextul în care prima instanță a constatat că pretențiile formulate de reclamantă nu exced sferei de aplicare a Legii nr. 221/2009.

Argumentele pentru care instanța de apel a respins acțiunea ca nefondată au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamantă în susținerea cererii în despăgubiri, față de Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360, pronunțate la 21 octombrie 2010. Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În condițiile în care, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acțiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, examinarea condițiilor și criteriilor de acordare a daunelor morale, prevăzute de legea specială, a devenit inutilă. Ca atare, Înalta Curte nu va mai examina criticile formulate de reclamantă privind modul de cuantificare a daunelor morale. În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei civile nr. 541A din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.