ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 378/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 decembrie 2009, reclamanta P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 290.000 euro cu titlu de cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de timp, de 4 ani, 1 lună și 9 zile, în care, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, a fost supusă măsurii administrative a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, invocând incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. La data de 9 iunie 2010, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității cererii, susținând că, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, în cauza de față nefiind îndeplinite condițiile legale de acordare, cât timp reclamanta nu a făcut dovada în acest sens.

Prin sentința civilă nr. 813 din 9 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 15.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale. Prin aceeași sentință a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii în despăgubire, ca neîntemeiată. În motivarea sentinței s-a reținut, în interpretarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, că sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri morale atât persoanele care au făcut obiectul unor condamnări penale, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, în sensul legii de reparație.

La stabilirea cuantumului despăgubirii, instanța a avut în vedere măsurile reparatorii deja acordate reclamantei în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, anume, recunoașterea perioadei dislocării ca vechime în muncă și acordarea, începând cu anul 1990, a unei indemnizații bănești lunare, inițial, stabilită în cuantum de 822 lei lunar. Prin decizia civilă nr. 81/ A din 1 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a schimbat, în parte sentința, în sensul că a stabilit cu titlu de despăgubire suma de 4.000 euro, în loc de 15.000 euro.

Prin aceeași decizie a fost respins apelul declarat de reclamantă. În motivarea deciziei, instanța a reținut, în aplicarea criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, că suma de 15.000 euro stabilită de prima instanță este prea mare, în raport de celelalte măsuri reparatorii ce au fost acordate, după anul 1990, pentru repararea aceluiași prejudiciu, sens în care se impune a fi diminuată și nu majorată la cuantumul indicat în cererea de chemare în judecată, astfel cum solicită reclamanta.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut și că nu poate da eficiență dispozițiilor deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât acest fapt ar contraveni dispozițiilor art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul 12 adițional, relative la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la nediscriminare, și dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional, care garantează dreptul la respectarea bunurilor și, respectiv, jurisprudenței generate în aplicarea acestor texte ale Convenției, pe care o detaliază. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta P.A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului, reclamanta susține că instanța de apel, la stabilirea cuantumului despăgubirii morale ce i se cuvine, nu a avut în vedere toate consecințele negative ce au fost cauzate vieții sale sociale prin măsura administrativă aplicată și nici cuantumul sumelor acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze apreciate a fi similare cu a sa, exemplificând Cauzele Niță și Anghelescu contra României – 7.000 euro, pentru 4 zile și, respectiv, pentru 10 zile de reținere abuzivă și Cauza Bursuc contra României – 10.000 euro, pentru 3 zile de reținere abuzivă și o lună internare în spital, sens în care solicită majorarea cuantumului despăgubirii.

În motivarea recursurilor, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București critică hotărârea pentru greșita înlăturare de la aplicare de către instanța de apel a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, decizie care este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești. Recurenții susțin că decizia menționată își produce efectele și asupra proceselor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, aplicarea sa nefiind în contradicție cu principiului neretroactivității legii civile, cât timp faptele juridice nu au fost constituite, definit și complet, sub imperiul legii vechi ori cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului reținute de instanța de apel, cât timp reclamanta nu era titulara unui bun pe care urmărea să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului.

Se invocă, totodată, că intervenția asupra textului de lege invocat drept temei al pretențiilor deduse judecății s-a realizat de Curtea Constituțională, nefiind vorba de o intervenție intempestivă a legiuitorului, intervenție sancționată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Analizând recursurile declarate de pârâtul Statul Român și Ministerul Public, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele considerente: În drept, dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție prevăd că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut, consecințele declarării caracterului neconstituțional fiind similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existență juridică și deci să mai constituie temei al pretențiilor în justiție.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Cât privește situația acțiunilor în justiție aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, este de observat că suntem în prezența unor situații juridice legale aflate în curs de desfășurare, adică surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor, motiv pentru care ele cad sub incidența noului act normativ.

Or, cât timp la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma legală invocată drept temei juridic nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, inclusiv ca urmare a efectelor unei decizii a Curții Constituționale, instanțele judecătorești nu îi mai pot da eficiență, în sensul aplicării ei unui raport juridic aflat în curs de constituire. În speța supusă analizei, în raport de considerentele de drept arătate, se constată că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 continuă să producă efecte juridice și după data declarării lor ca neconstituționale. Argumentele de drept reținute în justificarea concluziei menționate de către instanța de apel sunt greșite.

În primul rând, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale cauzelor aflate în curs de judecată în apel nu contravine principiului neretroactivității legii civile, cât timp situațiile juridice supuse analizei instanței de apel nu au fost definitivate mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Apoi, cât timp, la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o hotărâre judecătorească definitivă care să constate existența dreptului de despăgubire în patrimoniul său, în concordanță cu cerințele legii de reparație, reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și nici nu poate invoca, cu succes, o atingere adusă dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenție.

Cât privește dreptul la nediscriminare, astfel cum el rezultă din conținutul art. 14 al Convenției, se constată că poate cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamanta, a cărei cereri de despăgubire nu a fost soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și, totodată, rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme juridice imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, astfel cum se subliniază în considerentele deciziei Curții Constituționale.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nici o discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație ” . Aceasta, întrucât, în situația analizată, dreptul de creanță ce se urmărește a fi valorificat în proces nu mai este recunoscut în legislația internă a statului, iar lipsirea de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursurile analizate și a modifica în parte decizia recurată, în sensul că, urmare admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public, va schimba sentința și va respinge, în tot, cererea formulată de reclamantă. Pentru aceleași motive de drept mai sus arătate, care nu se justifică a mai fi reiterate, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva aceleiași decizii, recurs prin care pretindea o despăgubire majorată, menținând, totodată, dispoziția de respingere a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 81/ A din 1 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia, în sensul că urmare admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București și de Ministerul Public, schimbă în tot sentința și respinge acțiunea în totalitate. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.A.

împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.