ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 378/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 2 decembrie 2009, reclamanta P.A. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie

obligat la plata sumei de 290.000 euro cu titlu de cu titlu de despăgubiri

morale pentru perioada de timp, de 4 ani, 1 lună și 9 zile, în care, în baza

deciziei M.A.I. nr. 200/1951, a fost supusă măsurii administrative a dislocării

și stabilirii de domiciliu obligatoriu, invocând incidența dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

La data de 9 iunie

2010, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității cererii, susținând că,

potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, în cauza de față

nefiind îndeplinite condițiile legale de acordare, cât timp reclamanta nu a

făcut dovada în acest sens.

Prin sentința civilă nr.

813 din 9 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în

parte cererea și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 15.000

euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale.

Prin aceeași sentință

a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii în despăgubire, ca

neîntemeiată.

În motivarea

sentinței s-a reținut, în interpretarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009,

că sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri morale atât persoanele care au

făcut obiectul unor condamnări penale, cât și cele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, în sensul legii de reparație.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii, instanța a avut în vedere măsurile reparatorii deja

acordate reclamantei în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945, anume, recunoașterea perioadei

dislocării ca vechime în muncă și acordarea, începând cu anul 1990, a unei

indemnizații bănești lunare, inițial, stabilită în cuantum de 822 lei lunar.

Prin decizia civilă nr.

81/ A din 1 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și

a schimbat, în parte sentința, în sensul că a stabilit cu titlu de despăgubire

suma de 4.000 euro, în loc de 15.000 euro.

Prin aceeași decizie

a fost respins apelul declarat de reclamantă.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut, în aplicarea criteriului unei satisfacții

suficiente și echitabile, că suma de 15.000 euro stabilită de prima instanță

este prea mare, în raport de celelalte măsuri reparatorii ce au fost acordate,

după anul 1990, pentru repararea aceluiași prejudiciu, sens în care se impune a

fi diminuată și nu majorată la cuantumul indicat în cererea de chemare în

judecată, astfel cum solicită reclamanta.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut și că nu poate da eficiență dispozițiilor

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât acest fapt ar

contraveni dispozițiilor art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor

omului și art. 1 din Protocolul 12 adițional, relative la dreptul la un proces

echitabil și la dreptul la nediscriminare, și dispozițiilor art. 1 din

Protocolul 1 adițional, care garantează dreptul la respectarea bunurilor și,

respectiv, jurisprudenței generate în aplicarea acestor texte ale Convenției,

pe care o detaliază.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta P.A., pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, precum și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamanta susține că instanța de apel, la stabilirea cuantumului

despăgubirii morale ce i se cuvine, nu a avut în vedere toate consecințele

negative ce au fost cauzate vieții sale sociale prin măsura administrativă

aplicată și nici cuantumul sumelor acordate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauze apreciate a fi similare cu a sa, exemplificând Cauzele Niță și

Anghelescu contra României – 7.000 euro, pentru 4 zile și, respectiv, pentru 10

zile de reținere abuzivă și Cauza Bursuc contra României – 10.000 euro, pentru

3 zile de reținere abuzivă și o lună internare în spital, sens în care solicită

majorarea cuantumului despăgubirii.

În motivarea

recursurilor, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București critică

hotărârea pentru greșita înlăturare de la aplicare de către instanța de apel a

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, decizie care este obligatorie

pentru toate instanțele judecătorești.

Recurenții susțin că

decizia menționată își produce efectele și asupra proceselor aflate în curs de

soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, aplicarea sa nefiind în

contradicție cu principiului neretroactivității legii civile, cât timp faptele

juridice nu au fost constituite, definit și complet, sub imperiul legii vechi

ori cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului reținute de

instanța de apel, cât timp reclamanta nu era titulara unui bun pe care urmărea

să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului.

Se invocă, totodată,

că intervenția asupra textului de lege invocat drept temei al pretențiilor

deduse judecății s-a realizat de Curtea Constituțională, nefiind vorba de o

intervenție intempestivă a legiuitorului, intervenție sancționată în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Analizând

recursurile declarate de pârâtul Statul Român și Ministerul Public, Înalta

Curte constată că sunt fondate pentru următoarele considerente:

În drept,

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție prevăd că decizia Curții

Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și

instituțiile publice, cât și pentru particulari și produce efecte numai pentru

viitor, iar nu și pentru trecut, consecințele declarării caracterului

neconstituțional fiind similare celor produse de abrogare, în sensul că actul

normativ încetează să mai aibă existență juridică și deci să mai constituie temei

al pretențiilor în justiție.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Cât privește situația

acțiunilor în justiție aflate în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, este de observat că suntem în prezența unor

situații juridice legale aflate în curs de desfășurare, adică surprinse de

legea nouă înaintea definitivării lor, motiv pentru care ele cad sub incidența

noului act normativ.

Or, cât timp la

momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor

formulate, norma legală invocată drept temei juridic nu mai există și nici nu

poate fi considerată ca ultraactivând, inclusiv ca urmare a efectelor unei

decizii a Curții Constituționale, instanțele judecătorești nu îi mai pot da

eficiență, în sensul aplicării ei unui raport juridic aflat în curs de

constituire.

În speța supusă

analizei, în raport de considerentele de drept arătate, se constată că, în mod

greșit, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 continuă să producă efecte juridice și după data

declarării lor ca neconstituționale.

Argumentele de drept

reținute în justificarea concluziei menționate de către instanța de apel sunt

greșite.

În primul rând,

aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale cauzelor aflate în

curs de judecată în apel nu contravine principiului neretroactivității legii civile,

cât timp situațiile juridice supuse analizei instanței de apel nu au fost

definitivate mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

Apoi, cât timp, la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o hotărâre

judecătorească definitivă care să constate existența dreptului de despăgubire

în patrimoniul său, în concordanță cu cerințele legii de reparație, reclamanta

nu se poate prevala de existența unui bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și

nici nu poate invoca, cu succes, o atingere adusă dreptului la un proces

echitabil, garantat de art. 6 din Convenție.

Cât privește dreptul

la nediscriminare, astfel cum el rezultă din conținutul art. 14 al Convenției,

se constată că poate cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Or, situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamanta, a cărei cereri de

despăgubire nu a fost soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și, totodată,

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

juridice imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, astfel cum se

subliniază în considerentele deciziei Curții Constituționale.

În același timp nu

poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării din perspectiva art.

1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai

largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nici o discriminare, bazată, în special, pe sex,

pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,

origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație

”

.

Aceasta, întrucât, în

situația analizată, dreptul de creanță ce se urmărește a fi valorificat în

proces nu mai este recunoscut în legislația internă a statului, iar lipsirea de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) și art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursurile analizate și a

modifica în parte decizia recurată, în sensul că, urmare admiterii apelurilor

declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de

Ministerul Public, va schimba sentința și va respinge, în tot, cererea

formulată de reclamantă.

Pentru aceleași

motive de drept mai sus arătate, care nu se justifică a mai fi reiterate, Înalta

Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva

aceleiași decizii, recurs prin care pretindea o despăgubire majorată,

menținând, totodată, dispoziția de respingere a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București și de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

deciziei nr. 81/ A din 1 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Modifică în parte

decizia, în sensul că urmare admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor

publice a municipiului București și de Ministerul Public, schimbă în tot

sentința și respinge acțiunea în totalitate.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.