ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3766/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3766/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
cauzei
de față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub
nr. 18523/3 din 15 aprilie 2010,
reclamanta
I.E. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin
Ministerul Finanțelor Publice, ca în temeiul Legii nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,
pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of.
nr. 396/11.06.2009, să se pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să se
constate caracterul politic al măsurilor restrictive de libertate luate în
perioada 29 martie 1952-20 august 1955 în baza deciziei nr. 200/1951 emisă de
către Ministerul Afacerilor Interne, să oblige paratul la plata sumei de
3.500.000 euro reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciilor cauzate
de măsurile restrictive de libertate.
Prin sentința civilă nr. 1471 din 16 noiembrie 2010 pronunțată
de Tribunalul București, secția a V-a civilă,
s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul I.E., în
contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Analizând actele dosarului, Tribunalul a reținut că față
de reclamantă a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii
de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951.
Or, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,
despăgubiri se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea
ce înseamnă că reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului legal menționat,
întrucât, în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu
nu poate fi echivalată cu o condamnare penală.
În
opinia Tribunalului,
din interpretarea logică a ansamblului dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009
rezultă că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter
politic pot solicita doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor
confiscate, ca efect al măsurii administrative, posibilitate prevăzută de lit.
b) a art. menționat, în condițiile în care lit. a) și c) fac referire numai la condamnări,
nu și la măsuri administrative.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta
I.E., arătând că
instanța de fond nu a luat
în considerare modificarea Legii nr. 221/2009, modificare intervenită prin O.U.G.
nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, având în vedere faptul că hotărârea
atacată a fost pronunțată la 16 noiembrie 2010, deci la o dată ulterioară intrării
în vigoare a ordonanței și, în mod logic, în speță au devenit incidente ope legis
și dispozițiile modificatoare.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia
civilă nr. 501A din 12 mai 2011,
în majoritate,
a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința apelată, a admis în parte
acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul la plata sumei de 3.000 euro, echivalent
în RON la cursul B.N.R. la data plății efective, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, în esență, a
reținut că dispoz.art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate
neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, dar că această decizie nu își produce
efecte în cauză,
întrucât
la data publicării sale în M. Of. fusese deja pronunțată
de prima instanță o hotărâre, iar reclamanta are un drept de creanță câștigat și
dreptul la un proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
Instanța de apel a apreciat că, prin efectele deciziilor
Curții Constituționale, se aduce atingere în substanță dreptului reclamantei de
a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu corespunde nici cerinței
proporționalității.
Astfel, nu se asigură un raport rezonabil și de proporționalitate
între scopul urmărit și mijloacele folosite, deoarece scopul reclamantei este de
a i fi analizată cererea, în schimb mijloacele folosite și anume invocarea excepției
de neconstituționalitate chiar de către Statul Român, care are calitatea de parte
în prezenta cauză și care a adoptat actul normativ respectiv, precum și pasivitatea
acestuia, care nu și-a îndeplinit obligația constituțională de a pune în concordanță
actul normativ cu deciziile Curții Constituționale, sunt de natură a afecta proporționalitatea
între interesul particular al persoanei și interesul general.
Curtea a constatat că afectarea dreptului reclamantei
de a-i fi analizată cererea este consecința atât a deciziilor Curții Constituționale,
cât și a atitudinii Statului, care a dat dovadă de pasivitate și nu a respectat
dispozițiilor constituționale privind termenul de 45 de zile pentru a pune în concordanță
actul normativ cu Constituția.
Din perspectiva calității de parte în prezenta cauză a
Statului Român, Curtea a constatat că nu este respectat nici principiul egalității
de arme în fața instanței de judecată, deoarece însăși partea care are o poziție
privilegiată și care avea obligația de a se conforma deciziei Curții Constituționale,
prin modificarea legii, invocă în fata instanței deciziile Curții Constituționale
în scopul de a paraliza dreptul reclamantei de a i se analiza contestația formulată,
deși acesta nu are nicio culpă pentru declararea neconstituțională a actului normativ
sau pentru pasivitatea legiuitorului român.
Din această perspectivă, instanța a apreciat că, în lumina
art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma dreptului de acces
la justiție și a garanțiilor procedurale conferite, este obligatoriu ca instanța
de judecată să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată formulată și să
se pronunțe asupra temeiniciei acesteia.
Curtea a invocat și faptul că, prin nesoluționarea cererii
de fond a cauzei, se creează o situație discrimanatorie între reclamantă și celelalte
persoane, care au obținut hotărâri definitive și irevocabile de obligarea a Statului
Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea
în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale.
Instanța de apel și-a motivat hotărârea și pe art. 14
din Convenția coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție ce consacră
principiul nediscriminării, arătând că aplicarea deciziei Curții Constituționale
în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii
nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești
definitive, înainte de publicarea în M. Of. a deciziei de neconstituționalitate,
ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care
dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, în contradicție cu principiul egalității
în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în
situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Aplicând la cazul concret imperativul constituțional al
respectării principiului egalității și nediscriminării, Curtea a constatat că există
un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situații juridice
egale, considerând că acest criteriu al duratei procesului și al datei rămânerii
definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv și rezonabil, deoarece nu depinde
de atitudinea reclamantei, ci de considerente ce țin de organizarea și gradul de
încărcare al instanței.
Cu privire la cauza Slavov împotriva Bulgariei, Curtea,
în majoritate, a învederat că nu ne aflăm într-o situație similară cu cea a reclamantului
Slavov, statuând că numai dacă reclamanta ar fi promovat cererea de chemare în judecată,
după publicarea în M. Of. a deciziei de neconstituționalitate, ne-am afla într-o
situație similară.
Într-adevăr, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele
existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției
și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară
ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendinte
(cauza Unedic contra Franței, cererea nr. 20153/04, hotărârea din 18 decembrie 2008;
cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis contra Greciei, cererea
nr. 13427/87, hotărârea din 09 decembrie 1994 și cauza Crișan contra României, cererea
nr. 42930/98, hotărârea din 27 mai 2003).
Instanța de apel a reținut că este esențial de subliniat
faptul că prin deciziile Curții Constituționale nu s-a declarat neconstituțională
numai o normă juridică, ci practic întreaga reglementare care stipula un drept de
compensație în favoarea persoanelor persecutate politic, fiind, în realitate, o
abrogare totală implicită a legii respective. Această abrogare implicită a legii
a fost determinată și de pasivitatea statului, care nu a luat măsurile necesare
pentru a adopta o legislație în conformitate cu dispozițiile constituționale și
convenționale.
Curtea a analizat cauza și pe fond și, considerând că
dă eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, a acordat reclamantei
suma de 3.000 euro daune morale, făcând vorbire și de faptul că reclamanta a beneficiat
de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public - Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel București.
Recurenții au invocat lipsa de temei legal a cererii de
acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie
2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre
cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție,
art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când
a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
În
subsidiar, au
criticat decizia instanței de apel și sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale,
pe care l-au apreciat ca fiind exagerat de mare.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București sunt fondate,
în raport de criticile
comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale,
ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă
art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă
soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un
control aposteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale
nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11. 2010.
Așa cum susțin și recurenții, această problemă de drept
a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții
Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs
de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale
nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată, s-a pronunțat Înalta Curte
în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată
în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții
Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009
și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate
definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în
M. Of.
Conform art. 330
7
alin. (4) C. proc. civ.,
dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este
obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât,
în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției
din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele
reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile
din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele
la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval
Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii
fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate
de drept.
La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile
Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general
obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și
în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și
funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală,
s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie
a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică
și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere
în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia
în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010
a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată
la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această
dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții
Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009
și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate
definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în
M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010
a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia
atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei
decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la
un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,
aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata
desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic
convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă
și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin
declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din
Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată
nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să
continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou
în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale
produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,
acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor
drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
În
speță, nu există
însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil
de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană
a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale
nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios
constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,
s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul
a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității
textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul
echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ
legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței
dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de
art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea
unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate
declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată
acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă
parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al
pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul
actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea
controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic,
de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să
aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte
au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o
depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale
europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea
la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din
Convenție, cum, de asemenea, greșit a reținut instanța de apel.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din
existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul
s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă
la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,
întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul
de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare
din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei
Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul
vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea
ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își
are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale
deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,
care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații
discriminatorii.
Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare
la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel și-a întemeiat soluția
privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o
decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării
definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurenți pe acest aspect sunt,
așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9
C. proc. civ.
În
raport de această
dezlegare, analiza criticilor subsidiare privind cuantumul daunelor morale nu se
mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra
criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare
a acestora a rămas fără temei de drept.
În
concluzie, raportat
la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune
morale, recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public vor fi admise, conform
art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia
recurată va fi modificată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamantă,
ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român,
reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București, și Ministerul
Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei civile
nr. 501 A din 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Modifică decizia în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta I.E.
împotriva sentinței civile nr. 1471 din 16 noiembrie 2010 a Tribunalului București,
secția a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.