ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3766/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 18523/3 din 15 aprilie 2010, reclamanta I.E. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 396/11.06.2009, să se pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să se constate caracterul politic al măsurilor restrictive de libertate luate în perioada 29 martie 1952-20 august 1955 în baza deciziei nr. 200/1951 emisă de către Ministerul Afacerilor Interne, să oblige paratul la plata sumei de 3.500.000 euro reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciilor cauzate de măsurile restrictive de libertate.

Prin sentința civilă nr. 1471 din 16 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul I.E., în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Analizând actele dosarului, Tribunalul a reținut că față de reclamantă a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951. Or, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubiri se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea ce înseamnă că reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului legal menționat, întrucât, în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu poate fi echivalată cu o condamnare penală.

În opinia Tribunalului, din interpretarea logică a ansamblului dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative, posibilitate prevăzută de lit. b) a art. menționat, în condițiile în care lit. a) și c) fac referire numai la condamnări, nu și la măsuri administrative. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta I.E., arătând că instanța de fond nu a luat în considerare modificarea Legii nr. 221/2009, modificare intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, având în vedere faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată la 16 noiembrie 2010, deci la o dată ulterioară intrării în vigoare a ordonanței și, în mod logic, în speță au devenit incidente ope legis și dispozițiile modificatoare.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 501A din 12 mai 2011, în majoritate, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința apelată, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul la plata sumei de 3.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. la data plății efective, reprezentând daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, în esență, a reținut că dispoz.art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, dar că această decizie nu își produce efecte în cauză, întrucât la data publicării sale în M. Of. fusese deja pronunțată de prima instanță o hotărâre, iar reclamanta are un drept de creanță câștigat și dreptul la un proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a apreciat că, prin efectele deciziilor Curții Constituționale, se aduce atingere în substanță dreptului reclamantei de a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu corespunde nici cerinței proporționalității. Astfel, nu se asigură un raport rezonabil și de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite, deoarece scopul reclamantei este de a i fi analizată cererea, în schimb mijloacele folosite și anume invocarea excepției de neconstituționalitate chiar de către Statul Român, care are calitatea de parte în prezenta cauză și care a adoptat actul normativ respectiv, precum și pasivitatea acestuia, care nu și-a îndeplinit obligația constituțională de a pune în concordanță actul normativ cu deciziile Curții Constituționale, sunt de natură a afecta proporționalitatea între interesul particular al persoanei și interesul general.

Curtea a constatat că afectarea dreptului reclamantei de a-i fi analizată cererea este consecința atât a deciziilor Curții Constituționale, cât și a atitudinii Statului, care a dat dovadă de pasivitate și nu a respectat dispozițiilor constituționale privind termenul de 45 de zile pentru a pune în concordanță actul normativ cu Constituția. Din perspectiva calității de parte în prezenta cauză a Statului Român, Curtea a constatat că nu este respectat nici principiul egalității de arme în fața instanței de judecată, deoarece însăși partea care are o poziție privilegiată și care avea obligația de a se conforma deciziei Curții Constituționale, prin modificarea legii, invocă în fata instanței deciziile Curții Constituționale în scopul de a paraliza dreptul reclamantei de a i se analiza contestația formulată, deși acesta nu are nicio culpă pentru declararea neconstituțională a actului normativ sau pentru pasivitatea legiuitorului român.

Din această perspectivă, instanța a apreciat că, în lumina art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma dreptului de acces la justiție și a garanțiilor procedurale conferite, este obligatoriu ca instanța de judecată să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată formulată și să se pronunțe asupra temeiniciei acesteia. Curtea a invocat și faptul că, prin nesoluționarea cererii de fond a cauzei, se creează o situație discrimanatorie între reclamantă și celelalte persoane, care au obținut hotărâri definitive și irevocabile de obligarea a Statului Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale.

Instanța de apel și-a motivat hotărârea și pe art. 14 din Convenția coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție ce consacră principiul nediscriminării, arătând că aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, înainte de publicarea în M. Of. a deciziei de neconstituționalitate, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Aplicând la cazul concret imperativul constituțional al respectării principiului egalității și nediscriminării, Curtea a constatat că există un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situații juridice egale, considerând că acest criteriu al duratei procesului și al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv și rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantei, ci de considerente ce țin de organizarea și gradul de încărcare al instanței. Cu privire la cauza Slavov împotriva Bulgariei, Curtea, în majoritate, a învederat că nu ne aflăm într-o situație similară cu cea a reclamantului Slavov, statuând că numai dacă reclamanta ar fi promovat cererea de chemare în judecată, după publicarea în M. Of.

a deciziei de neconstituționalitate, ne-am afla într-o situație similară.

Într-adevăr, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendinte (cauza Unedic contra Franței, cererea nr. 20153/04, hotărârea din 18 decembrie 2008; cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis contra Greciei, cererea nr. 13427/87, hotărârea din 09 decembrie 1994 și cauza Crișan contra României, cererea nr. 42930/98, hotărârea din 27 mai 2003). Instanța de apel a reținut că este esențial de subliniat faptul că prin deciziile Curții Constituționale nu s-a declarat neconstituțională numai o normă juridică, ci practic întreaga reglementare care stipula un drept de compensație în favoarea persoanelor persecutate politic, fiind, în realitate, o abrogare totală implicită a legii respective.

Această abrogare implicită a legii a fost determinată și de pasivitatea statului, care nu a luat măsurile necesare pentru a adopta o legislație în conformitate cu dispozițiile constituționale și convenționale. Curtea a analizat cauza și pe fond și, considerând că dă eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, a acordat reclamantei suma de 3.000 euro daune morale, făcând vorbire și de faptul că reclamanta a beneficiat de Decretul-Lege nr. 118/1990. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recurenții au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. În subsidiar, au criticat decizia instanței de apel și sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, pe care l-au apreciat ca fiind exagerat de mare.

Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11. 2010. Așa cum susțin și recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată, s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum, de asemenea, greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului. Criticile formulate de recurenți pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În raport de această dezlegare, analiza criticilor subsidiare privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În concluzie, raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei civile nr. 501 A din 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia în sensul că: Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta I.E. împotriva sentinței civile nr. 1471 din 16 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.