ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 490/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la 10 martie 2010, reclamanta M.H.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 210.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, constând în stabilirea domiciliului obligatoriu, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 836 din 15 iunie 2010 a admis excepția inadmisibilității și a respins în consecință acțiunea. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că în raport de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) și lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru măsurile administrative cu caracter politic se pot solicita numai despăgubiri materiale nu și despăgubiri morale, care se acordă numai în cazul condamnărilor politice.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta. Prin motivele de apel s-a arătat că hotărârea este nelegală întrucât cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege rezultă din interpretarea logica si teleologica a prevederilor art. 5 și privește toate persoanele atât cele condamnate politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrativ politice în perioada de referință, care beneficiază de dreptul la despăgubiri morale și/sau materiale. Atât condamnările, cât și măsurile administrative au avut un caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar și care au suferit prejudicii materiale și morale.

A distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale și morale, ar însemna negarea rațiunii adoptării actului normativ și crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare. Această interpretare rezultă și din modul în care au fost redactate prev. art. 1 alin. 2 lit. a)-j) și art. 3 lit. a)-f), care trimit, prin enumerare, la rațiunile politice care au stat la baza reglementărilor anumitor infracțiuni sau fapte fără caracter penal, condamnate sau sancționate de regimul comunist, dar și din dispozițiile art. 4 alin. (1) si alin. (2), care fac trimiteri în egală măsură la dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ca sistem de referință pentru tribunal în procedura de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau al măsurii administrative.

În aceste situații legea nu distinge, astfel că în spiritul unei consecvențe legislative trebuie să se facă o asimilare nu numai la nivel declarativ, ci și la nivelul aplicării practice. Un argument în plus este acela ca legile cu caracter reparatoriu anterioare, de care instanța trebuie să țină seama la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, acoperă întreaga paletă a măsurilor cu caracter abuziv - condamnări politice sau măsuri administrative asimilate acestora - iar legea actuală are un evident caracter de complinire, caz în care trebuie să fie aplicate aceleași reguli de raționament juridic.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă în mod categoric de la despăgubiri pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, ar fi folosit ca tehnică legislativă, același procedeu utilizat la redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, potrivit cu care se acordă despăgubiri materiale pentru bunuri confiscate, dacă nu au fost restituite sau nu s-au obținut anterior despăgubiri în echivalent, în scopul evitării unei duble reparații. Așadar, ar fi trebuit să se prevadă expres că un astfel de prejudiciu moral a fost deja acoperit prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, ori, dimpotrivă, în cuprinsul Legii nr. 221/2009 se arată că măsurile stabilite prin decretul anterior nu sunt afectate.

Cum art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 stabilește ca printre măsurile administrative cu caracter politic se înscrie și dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate și pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, iar în cauză, reclamanta a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind dislocată în județul Slobozia, în perioada 18 iunie 1951 - 1 august 1955 împreuna cu familia, în temeiul art. 5 poate solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri morale.

Prin decizia civilă nr. 138/ A din 09 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamanta M.H.M., împotriva sentinței civile nr. 836 din 13 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 12450/3/2010, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

În motivarea deciziei s-a reținut că într-adevăr textul art. 5 din legea nr. 221/2009 astfel cum este redactat este susceptibil de interpretări sub acest aspect, însă chiar dacă s-ar reține că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile acestui articol, criticile nu pot fi primite deoarece: Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță constituțională, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:,,decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: “ Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituționala a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Prin concluziile scrise depuse reclamanta - apelantă a solicitat ca la soluționarea cauzei instanța să aibă în vedere prioritatea reglementărilor internaționale (Convenția Europeană a drepturilor Omului) în temeiul dispozițiilor art. 20 din Constituție, dar Curtea a constatat că aceste aspecte au fost avut în vedere de Curtea Constituțională la pronunțarea deciziilor de neconstituționalitate. Critica formulată prin precizări în sensul că se încalcă principiul neretroactivității legii prevăzută de art. 15 alin. (2) din Constituție s-a apreciat ca nefondată întrucât în cazul în care se decide că prevederea legala în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției. Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta M.H.M., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs, reclamanta a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, privind admisibilitatea acțiunii în despăgubiri pentru daunele morale, întemeiate pe dispozițiile art. 1 și art. 3, arătând că și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita despăgubiri morale. Recurenta a invocat că în raport de data introducerii acțiunii, decizia Curții Constituționale nu poate să-și producă efecte, întrucât aceasta nu se poate aplica cu efect retroactiv.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale încalcă și dispozițiile art. 5 - 6 din CEDO, art. 20 din Constituția României și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Recurenta a dezvoltat critici în ce privește legalitatea deciziei Curții Constituționale, dezvoltând argumente în raport de jurisprudența convențională. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Se constată că instanța de apel a reținut admisibilitatea acțiunii pentru despăgubiri privind daunele morale, întemeiată pe dispozițiile art. 3, art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, însă a analizat cauza din perspectiva efectelor produse de decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. În mod legal instanța s-a conformat deciziilor Curții Constituționale și nu a făcut aplicarea dispozițiilor declarate neconstituționale.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 10 februarie 2011, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 9 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Criticile formulate de reclamantă privind deciziile Curții Constituționale, urmează a nu fi analizate, fiind critici străine cadrului procesual fixat în prezenta judecată iar deciziile Curții Constituționale nu pot face obiect de analiză și control pe calea dreptului comun. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiile art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.H.M. împotriva deciziei nr. 138/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012.