ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 490/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 490/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței

la 10 martie 2010, reclamanta M.H.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., pentru ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 210.000 euro, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative cu

caracter politic, constând în stabilirea domiciliului obligatoriu, cu

cheltuieli de judecată.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 836 din 15 iunie 2010 a admis

excepția inadmisibilității și a respins în consecință acțiunea.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că în raport de dispozițiile art. 5

alin. 1 lit. a) și lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru măsurile

administrative cu caracter politic se pot solicita numai despăgubiri materiale

nu și despăgubiri morale, care se acordă numai în cazul condamnărilor politice.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta.

Prin motivele de apel

s-a arătat că hotărârea este nelegală întrucât cadrul general de reglementare a

drepturilor patrimoniale recunoscute de lege rezultă din interpretarea logica

si teleologica a prevederilor art. 5 și privește toate persoanele atât cele

condamnate politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri

administrativ politice în perioada de referință, care beneficiază de dreptul la

despăgubiri morale și/sau materiale.

Atât condamnările,

cât și măsurile administrative au avut un caracter politic, sunt măsuri abuzive

ale regimului comunist, vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse

forme regimului comunist totalitar și care au suferit prejudicii materiale și

morale. A distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale

și morale, ar însemna negarea rațiunii adoptării actului normativ și crearea

unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații

similare.

Această interpretare

rezultă și din modul în care au fost redactate prev. art. 1 alin. 2 lit. a)-j)

și art. 3 lit. a)-f), care trimit, prin enumerare, la rațiunile politice care

au stat la baza reglementărilor anumitor infracțiuni sau fapte fără caracter

penal, condamnate sau sancționate de regimul comunist, dar și din dispozițiile art.

4 alin. (1) si alin. (2), care fac trimiteri în egală măsură la dispozițiile art.

2 din O.U.G. nr. 214/1999, ca sistem de referință pentru tribunal în procedura

de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau al măsurii

administrative. În aceste situații legea nu distinge, astfel că în spiritul

unei consecvențe legislative trebuie să se facă o asimilare nu numai la nivel

declarativ, ci și la nivelul aplicării practice. Un argument în plus este acela

ca legile cu caracter reparatoriu anterioare, de care instanța trebuie să țină

seama la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, acoperă întreaga paletă

a măsurilor cu caracter abuziv - condamnări politice sau măsuri administrative

asimilate acestora - iar legea actuală are un evident caracter de complinire,

caz în care trebuie să fie aplicate aceleași reguli de raționament juridic.

Dacă legiuitorul ar

fi intenționat să excludă în mod categoric de la despăgubiri pentru prejudiciul

moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, ar

fi folosit ca tehnică legislativă, același procedeu utilizat la redactarea art.

5 alin. (1) lit. b) din lege, potrivit cu care se acordă despăgubiri materiale

pentru bunuri confiscate, dacă nu au fost restituite sau nu s-au obținut

anterior despăgubiri în echivalent, în scopul evitării unei duble reparații.

Așadar, ar fi trebuit să se prevadă expres că un astfel de prejudiciu moral a

fost deja acoperit prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, ori,

dimpotrivă, în cuprinsul Legii nr. 221/2009 se arată că măsurile stabilite prin

decretul anterior nu sunt afectate.

Cum art. 3 lit. e)

din Legea nr. 221/2009 stabilește ca printre măsurile administrative cu

caracter politic se înscrie și dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate și pe decizia nr. 200/1951 a

Ministerului Afacerilor Interne, iar în cauză, reclamanta a făcut obiectul unei

măsuri administrative cu caracter politic, fiind dislocată în județul Slobozia,

în perioada 18 iunie 1951 - 1 august 1955 împreuna cu familia, în temeiul art. 5

poate solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri morale.

Prin decizia civilă nr.

138/ A din 09 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de

apelanta - reclamanta M.H.M., împotriva sentinței civile nr. 836 din 13 iunie 2010,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 12450/3/2010,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

În motivarea deciziei

s-a reținut că într-adevăr textul art. 5 din legea nr. 221/2009 astfel cum este

redactat este susceptibil de interpretări sub acest aspect, însă chiar dacă

s-ar reține că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile acestui

articol, criticile nu pot fi primite deoarece:

Urmare sesizării

Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei

excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către această instanță constituțională, că aceste dispoziții

legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată:,,decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare

este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție:

“

Dispozițiile din

legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din

3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel

nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și

obligatorii în prezenta cauză.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct.

2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1)

din același articol, Curtea Constituționala a constatat că trimiterile la lit. a)

a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin

declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind

neconstituțional.

Prin concluziile

scrise depuse reclamanta - apelantă a solicitat ca la soluționarea cauzei

instanța să aibă în vedere prioritatea reglementărilor internaționale

(Convenția Europeană a drepturilor Omului) în temeiul dispozițiilor art. 20 din

Constituție, dar Curtea a constatat că aceste aspecte au fost avut în vedere de

Curtea Constituțională la pronunțarea deciziilor de neconstituționalitate.

Critica formulată

prin precizări în sensul că se încalcă principiul neretroactivității legii

prevăzută de art. 15 alin. (2) din Constituție s-a apreciat ca nefondată

întrucât în cazul în care se decide că prevederea legala în cauză este

neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată,

procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a

acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia

Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice

contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru

viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”,

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor

câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or,

în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o cale

de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana

care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate

prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă

printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat

asupra pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta M.H.M., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs, reclamanta a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, privind admisibilitatea acțiunii

în despăgubiri pentru daunele morale, întemeiate pe dispozițiile art. 1 și art.

3, arătând că și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic pot solicita despăgubiri morale.

Recurenta a invocat

că în raport de data introducerii acțiunii, decizia Curții Constituționale nu

poate să-și producă efecte, întrucât aceasta nu se poate aplica cu efect

retroactiv.

Aplicarea deciziei

Curții Constituționale încalcă și dispozițiile art. 5 - 6 din CEDO, art. 20 din

Constituția României și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Recurenta a dezvoltat

critici în ce privește legalitatea deciziei Curții Constituționale, dezvoltând

argumente în raport de jurisprudența convențională.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Se constată că

instanța de apel a reținut admisibilitatea acțiunii pentru despăgubiri privind

daunele morale, întemeiată pe dispozițiile art. 3, art. 4 și art. 5 din Legea nr.

221/2009, însă a analizat cauza din perspectiva efectelor produse de decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale.

În mod legal instanța

s-a conformat deciziilor Curții Constituționale și nu a făcut aplicarea

dispozițiilor declarate neconstituționale.

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 10 februarie 2011, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 9 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Criticile formulate

de reclamantă privind deciziile Curții Constituționale, urmează a nu fi

analizate, fiind critici străine cadrului procesual fixat în prezenta judecată

iar deciziile Curții Constituționale nu pot face obiect de analiză și control

pe calea dreptului comun.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiile art. 312 C. proc. civ., a

se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.H.M. împotriva deciziei nr. 138/ A

din 9 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2012.