ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3159/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3159/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 12

februarie 2010, reclamanta Z.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în temeiul art. 5 din Legea nr.

221/2009, obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în lei

la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supusă în

perioada 30 martie 1955-27 august 1955.

Prin Sentința civilă nr. 381 din 19 martie 2010,

Tribunalul București, având în vedere că domiciliul reclamantei este în

municipiul Constanța, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Constanța.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Constanța,

prin Sentința civilă nr. 1879 din 19 noiembrie 2010, a respins acțiunea ca

nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a

reținut că la data formulării acțiunii erau în vigoare dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar ulterior, Curtea Constituțională,

prin decizia nr. 1358 din 21 noiembrie 2010, a declarat neconstituționalitatea

acestor dispoziții legale.

Față de modificările intervenite pe parcursul

soluționării cauzei, tribunalul a avut în vedere dispozițiile de drept comun

care permit acordarea de despăgubiri pentru prejudicii morale, respective art.

998-999 C. civ.

Tribunalul a reținut că potrivit principiului

răspunderii civile delictuale, acordarea unor asemenea despăgubiri, presupune

existența unui prejudiciu, de ordin moral care să nu fi fost reparat până la

momentul formulării acțiunii.

În acest sens, tribunalul a menționat că legiuitorul

român a acordat o atenție deosebită, reglementărilor referitoare la reparațiile

acordate victimelor fostului regim comunist, adoptând Decretul-lege nr.

118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și prevederile

O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice,

măsuri administrative abuzive, precum și persoanele care au participat la

acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist

instaurat în România.

Tribunalul a reținut că aceste acte normative au

stabilit o serie de drepturi de care a beneficiat în mod direct și reclamanta,

care începând din anul 1993 a primit lunar suma de 553 lei, astfel încât nu se

poate vorbi de o insuficiență a măsurilor cu caracter pecuniar de care aceasta

a beneficiat.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel

reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 244/ C

din 18 aprilie 2011, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a

reținut, în esență, următoarele:

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de

ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în perioada comunistă

a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a

fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor

stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar reclamanta a

putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind

relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta

acțiune.

Instanța de apel a reținut că reclamanta a putut

beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de

553 lei, precum și dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.

Totodată, instanța de apel a constat că prin O.U.G. nr.

214/1999, reclamantei i s-a acordat calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă pentru măsura administrativă cu caracter politic luată asupra sa.

S-a mai reținut că lipsa temeiului legal, invocată de

către instanța de fond și criticată de reclamantă, nu poate fi apreciată la

momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță,

litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, normă cu caracter special, care a complinit cadrul general de

asumare a răspunderii statului.

S-a avut în vedere că răspunderea Statului pentru

prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de

natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii

instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă

evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în

acordarea acestor compensații și, nu în ultimul rând, respectarea valorii

supreme de dreptate, premise reținute, de altfel, prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale.

S-a concluzionat că nici la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010

legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul

moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării

Parlamentare a CE. nr.1096 (1996), care privește măsurile preconizate pentru

înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de

condamnările cu caracter politic.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta,

invocând dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului recurenta reclamantă arată că

hotărârea recurată este nelegală deoarece instanța de apel nu a ținut seama că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se aplică proceselor aflate

pe rol la data pronunțării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor

înregistrate ulterior publicării sale.

În acest context, recurenta reclamantă susține că la

data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Acest punct de vedere se întemeiază pe dreptul la un

proces echitabil, care obligă la respectarea principiului neretroactivității și

a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar

nedefinitivă.

Recurenta susține că se impune respectarea principiului

egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru

situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Concluzionând, recurenta reclamantă arătă că, prin

aplicarea în cauza de față a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din

18 mai 1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985

adoptată de Adunarea Generală a ONU.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de

recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează.

Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de

observat că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate numai

formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe

care acest motiv de modificare o reglementează - interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății.

Criticile formulate de recurenta reclamantă aduc în

discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 135 8/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aceste critici nu sunt însă

fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de lege

menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate

definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru

acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile

Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și

instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru

viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela

al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid,

că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se

întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem

de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă

judecății, raporturi juridice determinate de părți cu drepturi și obligații

precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia

care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor

unor asemenea raporturi, întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice

de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le

surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân

supuse, în condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective,

care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de

acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul

constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă

aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme

de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi

asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații

juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior

definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse

drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia

trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și

introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat

naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de

creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii

de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile

administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de

drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia

de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma

juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să încalce dreptul la un „bun

”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a

pronunțat înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în

interesul legii prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, prin

care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial

”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14

februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale, nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare

la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost

obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține acesta, întrucât,

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat,

de asemenea, că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

Întrucât efectele deciziilor Curții Constituționale din

perspectiva exigențelor unui proces echitabil, ale dreptului la respectarea

bunurilor, precum și a principiului nediscriminării, au fost deja analizate

prin decizia dată în interesul legii de către instanța supremă, aceste aspecte

nu pot fi reanalizate în cauza de față, astfel cum tinde reclamanta prin

motivele de recurs referitoare la dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului, în caz contrar, încălcându-se efectele obligatorii ale

hotărârilor pronunțate în aplicarea prevederilor art. 329 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză,

este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și

Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

Z.V. împotriva deciziei nr. 244 C din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.