ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3159/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 12 februarie 2010, reclamanta Z.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supusă în perioada 30 martie 1955-27 august 1955. Prin Sentința civilă nr. 381 din 19 martie 2010, Tribunalul București, având în vedere că domiciliul reclamantei este în municipiul Constanța, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Constanța, prin Sentința civilă nr. 1879 din 19 noiembrie 2010, a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că la data formulării acțiunii erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar ulterior, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1358 din 21 noiembrie 2010, a declarat neconstituționalitatea acestor dispoziții legale. Față de modificările intervenite pe parcursul soluționării cauzei, tribunalul a avut în vedere dispozițiile de drept comun care permit acordarea de despăgubiri pentru prejudicii morale, respective art. 998-999 C. civ. Tribunalul a reținut că potrivit principiului răspunderii civile delictuale, acordarea unor asemenea despăgubiri, presupune existența unui prejudiciu, de ordin moral care să nu fi fost reparat până la momentul formulării acțiunii.

În acest sens, tribunalul a menționat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită, reglementărilor referitoare la reparațiile acordate victimelor fostului regim comunist, adoptând Decretul-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și prevederile O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanele care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.

Tribunalul a reținut că aceste acte normative au stabilit o serie de drepturi de care a beneficiat în mod direct și reclamanta, care începând din anul 1993 a primit lunar suma de 553 lei, astfel încât nu se poate vorbi de o insuficiență a măsurilor cu caracter pecuniar de care aceasta a beneficiat. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 244/ C din 18 aprilie 2011, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în perioada comunistă a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune. Instanța de apel a reținut că reclamanta a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 553 lei, precum și dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.

Totodată, instanța de apel a constat că prin O.U.G. nr. 214/1999, reclamantei i s-a acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă pentru măsura administrativă cu caracter politic luată asupra sa. S-a mai reținut că lipsa temeiului legal, invocată de către instanța de fond și criticată de reclamantă, nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului. S-a avut în vedere că răspunderea Statului pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de altfel, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. S-a concluzionat că nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a CE. nr.1096 (1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă. În motivarea recursului recurenta reclamantă arată că hotărârea recurată este nelegală deoarece instanța de apel nu a ținut seama că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale. În acest context, recurenta reclamantă susține că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Acest punct de vedere se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, care obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă. Recurenta susține că se impune respectarea principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Concluzionând, recurenta reclamantă arătă că, prin aplicarea în cauza de față a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a ONU.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează. Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv de modificare o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. Criticile formulate de recurenta reclamantă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 135 8/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Înalta Curte constată că aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi, întrucât aceasta a fost voința părților). Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun ” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial ”. Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale, nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține acesta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Întrucât efectele deciziilor Curții Constituționale din perspectiva exigențelor unui proces echitabil, ale dreptului la respectarea bunurilor, precum și a principiului nediscriminării, au fost deja analizate prin decizia dată în interesul legii de către instanța supremă, aceste aspecte nu pot fi reanalizate în cauza de față, astfel cum tinde reclamanta prin motivele de recurs referitoare la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în caz contrar, încălcându-se efectele obligatorii ale hotărârilor pronunțate în aplicarea prevederilor art. 329 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.V. împotriva deciziei nr. 244 C din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.