ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 674/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului București, secția a V-a civilă și înregistrată sub nr. 8083/3/2010, reclamantul E.N., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 349.000 euro cu titlu de daune materiale și morale pentru persecuțiile la care a fost supus de regimul comunist în perioada 06 mai 1950 - 22 decembrie 1989. Prin sentința civilă nr. 978 din 05 iulie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea și a obligat pe pârât la plata sumei de 45.000 de euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri morale către reclamant.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic pentru fapta prevăzută de art. 209 par. II lit. f) C. pen., ce este încadrată în categoria condamnărilor de drept cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În aceste condiții, persoana condamnată are dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în contextul prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ. Ținând cont că reclamantului i s-au acordat despăgubiri și în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, potrivit Hotărârii nr. 311 din 27 august 1990, s-a apreciat că se impune acordarea despăgubirilor morale în cuantum de 45.000 de euro, în echivalent lei la data plății.

Sub aspectul daunelor materiale solicitate, tribunalul a reținut că acestea nu au fost demonstrate în prezentul litigiu, în condițiile art. 1169 C. civ., prejudiciul material suferit ca urmare a amenzii corecționale aplicate reclamantului prin sentința penală de condamnare fiind reparat prin despăgubirile deja acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990. În plus, prin hotărârea judecătorească menționată nu s-a dispus și măsura confiscării unor bunuri, pentru a atrage aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Astfel, despăgubiri pentru prejudiciul material nu au fost acordate. Prin decizia civilă nr. 51/ A din 24 ianuarie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelul reclamantului E.N., ca nefondat; a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P.

și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul București și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins cererea, ca neîntemeiată, reținându-se următoarele: După declararea celor trei apeluri, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În fond, pentru judecătorul cauzei în care s-a invocat o excepție de neconstituționalitate a unui text de lege (doar aparent aplicabil, pentru că principiul supremației în fața legii îl face, în drept, inaplicabil) și care a fost admisă de judecătorul constituțional, problema care se pune este aceea a alegerii legii pe care trebuie să o aplice și este conform cu principiul înscris în art. 1 alin. (5), ca el să opteze nu pentru textul declarat neconstituțional, ci pentru Constituție și principiul care rezidă din ea. Într-o altă exprimare, judecătorul de drept comun este obligat să facă aplicația textului constituțional, iar nu a celui din legea inferioară, care înfrânge Constituția.

Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de alții, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Pe cale de consecință, reținând că în prezent prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, și-au încetat de drept efectele, s-a constatat că rămâne fără interes cercetarea motivelor de apel formulate în legătură cu aplicarea acestora. Cu privire la daunele materiale solicitate de către reclamant, instanța de apel a avut în vedere că acestea constau în prejudiciile suportate ca urmare a faptului că a fost nevoit să presteze munci necalificate, timp de doi nu s-a putut încadra în muncă, a stării precare de sănătate cauzate de condițiile de detenție și a celorlalte împrejurări detaliate în cererea de apel.

Or, acest prejudiciu material, reține instanța de apel, iese din câmpul de aplicare al Legii nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, având în vedere că potrivit art. 5 lit. b), persoanele vizate pot cere „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul E.N., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Criticile aduse hotărârii instanței de apel, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, recurentul susține că, deși instanța de apel a reținut corect faptele prezentate, mai puțin daunele materiale ca nedovedite însă, greșit și-a însușit criticile formulate de cei 2 apelanți. O altă critică se referă la faptul că judecătorul fondului, în baza rolului său activ trebuia să soluționeze cauza chiar dacă partea din necunoaștere nu indică temeiul de drept sau acesta este greșit sau neconstituțional.

În lipsa unei reglementari specifice judecătorul nu poate lăsa cauza nesoluționată și trebuie să aplice principiile generale ale dreptului. Așadar se susține că, chiar dacă art. 5 din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional, instanța de apel putea să soluționeze cauza în baza art. 998 și 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, invocate ca temei de drept în acțiune. Examinând decizia recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc.

civ. În condițiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanță, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza II și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia. Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Critica ce vizează neacordarea daunelor materiale, Înalta Curte, constată că în mod corect acestea nu au fost acordate întrucât reclamantul a precizat că acestea constau în prejudiciile suportate ca urmare a faptului că a fost nevoit să presteze munci necalificate, timp de doi nu s-a putut încadra în muncă, a stării precare de sănătate cauzate de condițiile de detenție, prejudiciu ce nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Așadar, cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face, însă, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.-M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 24 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul E.N. împotriva deciziei nr. 51/ A din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă si pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.