ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 674/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 674/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea adresată

Tribunalului București, secția a V-a civilă și înregistrată sub nr.

8083/3/2010, reclamantul E.N., a solicitat instanței, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligat pârâtul la plata sumei de 349.000 euro cu titlu de daune materiale și

morale pentru persecuțiile la care a fost supus de regimul comunist în perioada

06 mai 1950 - 22 decembrie 1989.

Prin sentința civilă

nr. 978 din 05 iulie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în

parte cererea și a obligat pe pârât la plata sumei de 45.000 de euro, în

echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri morale către reclamant.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că, reclamantul a suferit o condamnare cu

caracter politic pentru fapta prevăzută de art. 209 par. II lit. f) C. pen., ce

este încadrată în categoria condamnărilor de drept cu caracter politic, conform

art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În aceste condiții,

persoana condamnată are dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, în contextul prevăzut de art. 5 alin. (1) lit.

a) din același act normativ.

Ținând cont că

reclamantului i s-au acordat despăgubiri și în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990, potrivit Hotărârii nr. 311 din 27 august 1990, s-a apreciat că se

impune acordarea despăgubirilor morale în cuantum de 45.000 de euro, în

echivalent lei la data plății.

Sub aspectul daunelor

materiale solicitate, tribunalul a reținut că acestea nu au fost demonstrate în

prezentul litigiu, în condițiile art. 1169 C. civ., prejudiciul material

suferit ca urmare a amenzii corecționale aplicate reclamantului prin sentința

penală de condamnare fiind reparat prin despăgubirile deja acordate conform

Decretului-lege nr. 118/1990. În plus, prin hotărârea judecătorească menționată

nu s-a dispus și măsura confiscării unor bunuri, pentru a atrage aplicarea

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Astfel,

despăgubiri pentru prejudiciul material nu au fost acordate.

Prin decizia civilă

nr. 51/ A din 24 ianuarie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie a respins apelul reclamantului E.N., ca

nefondat; a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român, prin

M.F.P. și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul

București și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins cererea, ca

neîntemeiată, reținându-se următoarele:

După declararea celor

trei apeluri, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională

a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În fond, pentru

judecătorul cauzei în care s-a invocat o excepție de neconstituționalitate a

unui text de lege (doar aparent aplicabil, pentru că principiul supremației în

fața legii îl face, în drept, inaplicabil) și care a fost admisă de judecătorul

constituțional, problema care se pune este aceea a alegerii legii pe care

trebuie să o aplice și este conform cu principiul înscris în art. 1 alin. (5),

ca el să opteze nu pentru textul declarat neconstituțional, ci pentru

Constituție și principiul care rezidă din ea. Într-o altă exprimare,

judecătorul de drept comun este obligat să facă aplicația textului

constituțional, iar nu a celui din legea inferioară, care înfrânge Constituția.

Având în vedere, pe de

o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în

aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de alții, iar pe

de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate,

instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai face aplicarea textului

declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia

care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o

dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor

proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții

Constituționale.

Pe cale de

consecință, reținând că în prezent prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, și-au

încetat de drept efectele, s-a constatat că rămâne fără interes cercetarea

motivelor de apel formulate în legătură cu aplicarea acestora.

Cu privire la daunele

materiale solicitate de către reclamant, instanța de apel a avut în vedere că

acestea constau în prejudiciile suportate ca urmare a faptului că a fost nevoit

să presteze munci necalificate, timp de doi nu s-a putut încadra în muncă, a

stării precare de sănătate cauzate de condițiile de detenție și a celorlalte

împrejurări detaliate în cererea de apel.

Or, acest prejudiciu

material, reține instanța de apel, iese din câmpul de aplicare al Legii nr.

221/2009, care constituie temeiul juridic al cererii de chemare în judecată,

având în vedere că potrivit art. 5 lit. b), persoanele vizate pot cere

„acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri

prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.

247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și

unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul E.N., solicitând casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, recurentul

susține că, deși instanța de apel a reținut corect faptele prezentate, mai

puțin daunele materiale ca nedovedite însă, greșit și-a însușit criticile

formulate de cei 2 apelanți.

O altă critică se

referă la faptul că judecătorul fondului, în baza rolului său activ trebuia să

soluționeze cauza chiar dacă partea din necunoaștere nu indică temeiul de drept

sau acesta este greșit sau neconstituțional.

În lipsa unei

reglementari specifice judecătorul nu poate lăsa cauza nesoluționată și trebuie

să aplice principiile generale ale dreptului.

Așadar se susține că,

chiar dacă art. 5 din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional, instanța de

apel putea să soluționeze cauza în baza art. 998 și 999 C. civ. privind

răspunderea civilă delictuală, invocate ca temei de drept în acțiune.

Examinând decizia

recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a

criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Instanța de apel,

constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând

o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.

În condițiile în care

reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

examinate ca atare în primă instanță, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva

altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul

procesului.

Or, atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în

sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată

prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Excepțiile de la

regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza

II și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri,

nu și cauza acesteia.

Fiind de strictă

interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca

referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările

intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv

încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării

neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Critica ce vizează

neacordarea daunelor materiale, Înalta Curte, constată că în mod corect acestea

nu au fost acordate întrucât reclamantul a precizat că acestea constau în

prejudiciile suportate ca urmare a faptului că a fost nevoit să presteze munci

necalificate, timp de doi nu s-a putut încadra în muncă, a stării precare de

sănătate cauzate de condițiile de detenție, prejudiciu ce nu intră în sfera de

aplicare a Legii nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al cererii de

chemare în judecată.

Așadar, cererea

reclamantului de acordare a despăgubirilor a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele

care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice

asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă, distincție

între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în

măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi

despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării,

întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României,

Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența

sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 24 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici

nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul E.N. împotriva deciziei nr. 51/ A din 24

ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă si pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.