ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3515/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată la data de 8 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul A.C. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnărilor pe care le-a suferit și, ca o consecință, pârâtul să fie obligat la despăgubiri morale în valoare de 7.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnările nedrepte date în instanțele din România. Prin Sentința civilă nr. 1116F din 17 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, în parte, cererea reclamantului, a constatat caracterul politic al condamnării și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății.

Pentru a statua astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a executat o pedeapsă de 6 ani, 11 luni și 26 zile închisoare, pentru infracțiunea de omisiune denunțare, infracțiune sancționată prin art. 228 C. pen., text de lege în prezent abrogat.

Caracterul politic al condamnării rezultă atât considerentele sentințelor de condamnare, cât și din Hotărârea nr. 55 din 2 august 1990 emisă de Comisia Pentru Acordarea Unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, aspect ce atrage incidența art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care condamnarea cu caracter politic este reprezentată de orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945. Existența caracterului politic al condamnărilor suferite îl îndreptățesc pe reclamant la promovarea prezentei acțiuni, în acord cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 care dă dreptul persoanei condamnate politic să solicite instanței de judecată obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În speță, existența unui prejudiciu moral este dovedită de însăși sentințele de condamnare care, pe lângă stabilirea unor pedepse privative de libertate, au stabilit și sancțiunea degradării civice a reclamantului, astfel că demnitatea, onoarea, reputația reclamantului au fost grav vătămate, fiind de notorietate că tratamentul la care erau supuse persoanele ce se opuneau regimului comunist erau dintre cele mai dure din punct de vedere fizic și dintre cele mai degradante sub aspect moral. Existența acestui prejudiciu creează premisele reparării lui în acord cu art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 62/2010, deși pierderile suferite pe plan fizic și moral de către reclamant nu pot fi reparate, la întinderea cuantumului despăgubirilor instanța este ținută a avea în vedere faptul că reclamantului i s-au mai acordat despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnărilor politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, beneficiind de 6 ani, 11 luni și 26 zile vechime în muncă și o indemnizație de 1.397 lunar RON, instanța obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON din ziua plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a condamnării politice suferite. Susținerile reclamantului, în sensul că acțiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 62/2010, nu îl îndreptățesc la plata unei despăgubiri în sensul celui arătat în cerere, întrucât prevederile acestui act normativ se aplică și cererilor în curs de soluționare. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamantul și pârâtul. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 271A din 14 martie 2011, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. În motivarea soluției sale, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of.

al României, din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Deciziile Curții Constituționale sunt opozabile „erga omnes", sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. În consecință, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale sus-menționate, continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituționale. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of.

partea I din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menționate încetându-și efectele juridice. Termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția României (art. 1 alin. (3) și (5)), ele încetând a-și mai produce efectele la 1 ianuarie 2011. În speță, s-a constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege (inaplicabile în litigiu).

Lipsind temeiul juridic al cererii de daune morale, se constată că analizarea celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune. Nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.

Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Referirile la prevalența reglementărilor internaționale, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist", a Convenției Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din Constituție, a fost deja în atenția Curții Constituționale așa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluția 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, potrivit considerentelor mai sus enunțate, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant și depărat. I. În recursul formulat, reclamantul susține că instanța de apel a soluționat cauza exclusiv prin raportare la Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, făcând abstracție de Decizia nr. 1354/2010 a aceleiași instanțe, ambele publicate în M. Of. în aceeași zi. Se susține că cele două decizii se anihilează reciproc, fiind lipsite de eficiență legală, iar Curtea de apel avea obligația să înlăture contradicția dintre acestea și să emită o judecată proprie, în raport de Rezoluțiile nr. 1096/1996 și 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în raport de care a fost inițiată și promovată Legea nr. 221/2009.

Astfel, se impunea găsirea unor criterii obiective de acordare a despăgubirilor pentru cei care au suferit condamnări politice, iar cuantumul acestora să nu fie inferior despăgubirilor ce se acordă în condițiile art. 504 și urm C. proc. pen. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantului și respingerii apelului pârâtului, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. II. Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București a criticat decizia instanței de apel sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării, susținând că măsura condamnării la care a fost supus reclamantul prin Sentințele nr. 1950 din 28 august 1954 a Tribunalului Militar București și nr. 640 din 31 mai 1955 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial nu se încadrează între cele enumerate în art. 1 din Legea nr. 221/2009.

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii și a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezenta instanță constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: Contrar susținerilor recurentului-reclamant, curtea de apel a soluționat corect problema de drept care se pune în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titular al unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru considerentele expuse, recursul reclamantului apare ca fiind nefondat, urmând a fi respins. Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta este fondat, față de împrejurarea că măsura condamnării la care a fost supus reclamantul, în baza art. 103 C. pen., 157 C. pen., 463 CJM și art. 25 pct. 6 C. pen., art. 304 CJM și art. 463 CJM nu a fost recunoscută de legiuitor prin dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că instanța nu poate dispune constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va respinge și capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic de drept al condamnărilor suferite de reclamant ca lipsit de interes, menținând celelalte dispoziții ale deciziei și va respinge recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 271A din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia recurată în sensul că schimbă în tot sentința atacată în sensul că respinge și capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic de drept al condamnărilor suferite de reclamant ca lipsit de interes. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.C. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM