ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3515/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3515/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată la data de 8

aprilie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul

A.C. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se constate caracterul politic al

condamnărilor pe care le-a suferit și, ca o consecință, pârâtul să fie obligat

la despăgubiri morale în valoare de 7.000.000 euro pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnările nedrepte date în instanțele din România.

Prin Sentința civilă

nr. 1116F din 17 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis, în parte, cererea reclamantului, a constatat caracterul politic al

condamnării și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000

euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății.

Pentru a statua astfel,

prima instanță a reținut că reclamantul a executat o pedeapsă de 6 ani, 11 luni

și 26 zile închisoare, pentru infracțiunea de omisiune denunțare, infracțiune

sancționată prin art. 228 C. pen., text de lege în prezent abrogat.

Caracterul politic al

condamnării rezultă atât considerentele sentințelor de condamnare, cât și din

Hotărârea nr. 55 din 2 august 1990 emisă de Comisia Pentru Acordarea Unor

Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice, în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, aspect ce atrage incidența art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, potrivit cu care condamnarea cu caracter politic este

reprezentată de orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească

definitivă pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru

fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la

6 martie 1945.

Existența

caracterului politic al condamnărilor suferite îl îndreptățesc pe reclamant la

promovarea prezentei acțiuni, în acord cu dispozițiile art. 5 din Legea nr.

221/2009 care dă dreptul persoanei condamnate politic să solicite instanței de

judecată obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

În speță, existența

unui prejudiciu moral este dovedită de însăși sentințele de condamnare care, pe

lângă stabilirea unor pedepse privative de libertate, au stabilit și sancțiunea

degradării civice a reclamantului, astfel că demnitatea, onoarea, reputația

reclamantului au fost grav vătămate, fiind de notorietate că tratamentul la care

erau supuse persoanele ce se opuneau regimului comunist erau dintre cele mai

dure din punct de vedere fizic și dintre cele mai degradante sub aspect moral.

Existența acestui

prejudiciu creează premisele reparării lui în acord cu art. 5 din Legea nr. 221/2009,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, deși pierderile suferite

pe plan fizic și moral de către reclamant nu pot fi reparate, la întinderea

cuantumului despăgubirilor instanța este ținută a avea în vedere faptul că

reclamantului i s-au mai acordat despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca

urmare a condamnărilor politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

beneficiind de 6 ani, 11 luni și 26 zile vechime în muncă și o indemnizație de

1.397 lunar RON, instanța obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de

10.000 euro, în echivalent în RON din ziua plății, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a condamnării politice

suferite.

Susținerile

reclamantului, în sensul că acțiunea a fost promovată anterior intrării în

vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, nu îl îndreptățesc la plata unei despăgubiri în

sensul celui arătat în cerere, întrucât prevederile acestui act normativ se

aplică și cererilor în curs de soluționare.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel reclamantul și pârâtul.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 271A din 14 martie 2011, a respins apelul reclamantului, a admis

apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a

respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea soluției

sale, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin Decizia civilă

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, din 15

noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt

suspendate de drept.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Deciziile Curții

Constituționale sunt opozabile „erga omnes", sunt general obligatorii,

inclusiv pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor,

după publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare

sau care se vor soluționa în viitor.

În consecință,

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate

neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu

soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale sus-menționate,

continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin

inaplicabile prevederile declarate neconstituționale.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. partea I din 15 noiembrie

2010, astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile,

Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu

dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menționate

încetându-și efectele juridice.

Termenul de 45 zile a

expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția României (art. 1

alin. (3) și (5)), ele încetând a-și mai produce efectele la 1 ianuarie 2011.

În speță, s-a

constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale

solicitate în cazul prezent - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se

referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege (inaplicabile în litigiu).

Lipsind temeiul

juridic al cererii de daune morale, se constată că analizarea celorlalte

critici din apelurile declarate, nu se mai impune.

Nu s-ar putea susține

că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele

în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este

consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului)

la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la

Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra

Slovaciei, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii

interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil

de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță

legitimă" în dobândirea proprietății.

Totodată, prin

Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții

contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o

"importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la

obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la

concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță

legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea a constatat că trimiterile la

lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art.

5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind

neconstituțional.

Referirile la

prevalența reglementărilor internaționale, respectiv a rezoluțiilor Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile

de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr.

1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor

comise de regimul comunist", a Convenției Europene a Drepturilor Omului,

consacrată de art. 20 din Constituție, a fost deja în atenția Curții

Constituționale așa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluția 40/1985, care

consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul

facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor,

potrivit considerentelor mai sus enunțate, nu sunt de natură a conduce la o

altă concluzie, decât cele deja expuse.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant și depărat.

I. În recursul

formulat, reclamantul susține că instanța de apel a soluționat cauza exclusiv

prin raportare la Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, făcând

abstracție de Decizia nr. 1354/2010 a aceleiași instanțe, ambele publicate în

M. Of. în aceeași zi.

Se susține că cele

două decizii se anihilează reciproc, fiind lipsite de eficiență legală, iar

Curtea de apel avea obligația să înlăture contradicția dintre acestea și să

emită o judecată proprie, în raport de Rezoluțiile nr. 1096/1996 și 1481/2006

adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în raport de care a

fost inițiată și promovată Legea nr. 221/2009.

Astfel, se impunea

găsirea unor criterii obiective de acordare a despăgubirilor pentru cei care au

suferit condamnări politice, iar cuantumul acestora să nu fie inferior

despăgubirilor ce se acordă în condițiile art. 504 și urm C. proc. pen.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului

reclamantului și respingerii apelului pârâtului, iar pe fond, admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată.

II. Pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice București a criticat decizia instanței de apel sub aspectul

constatării caracterului politic al condamnării, susținând că măsura

condamnării la care a fost supus reclamantul prin Sentințele nr. 1950 din 28

august 1954 a Tribunalului Militar București și nr. 640 din 31 mai 1955

pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial nu se încadrează între cele

enumerate în art. 1 din Legea nr. 221/2009.

Solicită admiterea

recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii și

a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezenta instanță constată că recursul

declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor

recurentului-reclamant, curtea de apel a soluționat corect problema de drept

care se pune în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți

în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea

ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titular al unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru considerentele

expuse, recursul reclamantului apare ca fiind nefondat, urmând a fi respins.

Referitor la recursul

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta este fondat,

față de împrejurarea că măsura condamnării la care a fost supus reclamantul, în

baza art. 103 C. pen., 157 C. pen., 463 CJM și art. 25 pct. 6 C. pen., art. 304

CJM și art. 463 CJM nu a fost recunoscută de legiuitor prin dispozițiile art. 1

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că instanța nu poate dispune

constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte decizia

recurată, în sensul că va respinge și capătul de cerere cu privire la

constatarea caracterului politic de drept al condamnărilor suferite de

reclamant ca lipsit de interes, menținând celelalte dispoziții ale deciziei și

va respinge recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

Deciziei nr. 271A din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că schimbă în tot sentința atacată în sensul că

respinge și capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic de

drept al condamnărilor suferite de reclamant ca lipsit de interes.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A.C. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM