ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4845/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4845/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 20 octombrie 2010, în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, reclamantul S.O.A. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să

se constate faptul că tatăl său, numitul S.A.D., a fost arestat pentru motive

politice în perioada 3 martie 1950 - 7 septembrie 1950 și a fost exmatriculat

din facultate, obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, în

echivalent 400.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada în care

autorul său a fost lipsit de libertate, precum și pentru pedeapsa executată de

patru luni închisoare corecțională, aplicată în temeiul Legii nr. 190/1947.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 1, art. 3, art. 4, art. 5 alin. (1) și orice alte

dispoziții din Legea nr. 221/2009; O.U.G. nr. 214/1999, orice alte dispoziții

legale aplicabile.

Prin Sentința civilă

nr. 1339 din 22 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a

admis în parte cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de

5.000 euro în echivalent în lei din ziua plății la cursul BNR, reprezentând

despăgubiri morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut că prin Sentința penală nr. 1000 din 9

august 1949, autorul reclamantului a fost condamnat la pedeapsa de 4 luni

închisoare corecțională, în temeiul Legii nr. 190/1947, reținându-se în sarcina

sa săvârșirea faptei de a frecventa biblioteca legației engleze, fiind internat

într-o colonie de muncă, pe timp de 6 luni, așa cum rezultă din adresa emisă de

Ministerul Justiției nr. 52941 din 12 noiembrie 1991.

Caracterul politic al

condamnării a rezultat atât din considerentele sentinței menționate, cât și din

Hotărârea nr. 4567 din 2 decembrie 1991 emisă de Comisia Pentru Acordarea unor

Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice, în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, aspect ce atrage incidența art. 1 (1) din Legea

nr. 221/2009, potrivit cu care condamnarea cu caracter politic este

reprezentată de orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească

definitivă pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru

fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la

6 martie 1945.

Existența

caracterului politic al condamnării suferite de tatăl său îl îndreptățește pe

reclamant la promovarea prezentei acțiuni, în acord cu dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 221/2009, care dă dreptul persoanei condamnate politic să solicite

instanței de judecată obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

Existența acestui

prejudiciu creează premisele reparării lui în acord cu art. 5 din Legea nr.

221/2009, pierderile suferite pe plan fizic și moral de către reclamant nu pot

fi reparate integral, iar la întinderea cuantumului despăgubirilor, instanța

este ținută a avea în vedere faptul că autorul reclamantului a mai beneficiat

de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare condamnărilor politice, în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, beneficiind de vechime în munca pentru

perioada de condamnare și încă 9 luni și 6 zile, precum și o indemnizație de

200 RON lunar pentru fiecare an de detenție.

Împotriva acesteia

sentințe, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București au declarat apel.

Prin motivele de apel

formulate la data de 27 decembrie 2010, Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București arată în esență, următoarele:

Dată fiind incidența

în cauză a Deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

publicată în M. Of. nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010, instanța nu mai poate

acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.

Prin motivele de apel

formulate la data de 29 decembrie 2010, apelantul-pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice arată următoarele:

Apelantul-pârât

consideră că hotărârea atacată este în parte, netemeinică și nelegală, având în

vedere următoarele motive:

data de 21 octombrie 2010 Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1.358 a

statuat ca dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale.

instanța de apel ar trebui să aibă în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor

legale cuprinse În Legea nr. 221/2009 constă în primul rând în dezdăunarea

celor nevinovați și, în al doilea rând prevederile legale realizează o funcție

preventivă, existența unor asemenea dispoziții fiind de natură să sporească vigilența

organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a

nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

În continuare, arată

apelantul-pârât că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie astfel

coroborat cu dispozițiile privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în

considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale

fiind o acțiune personală. Or, persoana care a suferit efectiv este tatăl

reclamantului, S.A.D. și nu reclamantul efectiv.

să se observe că în speță au fost deja acordate drepturi în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, iar aceste drepturi sunt plătite din 02 decembrie

1991, fapt reținut de către instanța de fond.

De asemenea, nu este

lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la

data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 de ani, astfel că

nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea

timpului, însăși înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a

măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă.

Prin Decizia nr. 465

A din 2 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins excepția inadmisibilității formulării

apelului de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, invocată de reclamant; a admis apelurile pârâtului și Ministerului

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat sentința în

sensul respingerii acțiunii.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut cu privire la excepția inadmisibilității

apelului Ministerului Public că inadmisibilitatea, ca noțiune juridică este

neutilizată de dreptul procesual civil și a apărut ca o creație

jurisprudențială. Ea circumstanțiază modalitatea de soluționare prin

respingere, a unei cereri cu care este sesizată instanța, în situația în care

aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea

deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra

aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în discuție.

Or, motivul invocat

de parte, pronunțarea de către prima instanță de judecată a unei hotărâri

conforme concluziilor formulate de procuror nu este un obstacol în calea declarării

căii de atac.

Pe fondul pricinii a

reținut că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru

anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere

moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse

în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea

legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive

politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, republicat în M. Of. nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile

O.U.G. nr. 214/1999 aprobate cu modificări și completări prin Legea nr.

568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În ceea ce privește

Legea nr. 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator,

stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul

persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o serie de

astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea

în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a

dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 221/2009).

Așadar, domeniul

măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul

restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite.

În consecință, în

virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita cu

șanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de

măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor

confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea

judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării

militare.

În ceea ce îl privește

pe reclamant, aceasta a solicitat în temeiul Legii nr. 221/2009 obligarea

pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru

perioada în care autorul său a fost lipsit de libertate și pentru pedeapsa

executată în temeiul Legii nr. 190/1947.

Natura juridică a

despăgubirilor civile solicitate este în mod evident, aceea de daune acordate

pentru prejudiciul moral.

Sub aspectul

dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 s-a reținut că prin mai multe decizii (Decizia nr.

1.358/2010 și Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că

temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca

urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind

statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă;

deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă,

prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor

Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității

reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și

previzibilitate a normei juridice analizate.

Având în vedere și

faptul că obligația de reacție legislativă a Parlamentului, în scopul

armonizării dispozițiilor legale constatate neconstituționale, obligație impusă

de art. 147 din Constituție, nu a fost respectată, s-a reținut că potrivit

normei constituționale evocate, prevederile legale menționate și-au încetat

aplicabilitatea, nemaiproducând efecte juridice.

Din această

perspectivă, problema efectelor pe care le produc deciziile Curții

Constituționale, problemă care doctrinar, comportă diverse abordări, este

tranșată prin dezvoltările inclusiv jurisprudențiale arondate singurului text

din Constituție consacrat actelor Curții Constituționale: art. 145 intitulat

Deciziile Curții Constituționale, articol care în alineatul (2), prevede:

"Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru

viitor. Ele se publică în M. Of. al României".

Astfel, soluția

problemei în discuție nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea

Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin

admitere, excepțiile de neconstituționalitate, sunt obligatorii și produc

efecte erga omnes și nu numai inter partes litigantes, deși sunt pronunțate în

cadrul unor litigii care există în fața justiției între anumite părți

determinate.

Soluția se impune ca

urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca

urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte

excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror

constituționalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1) din Constituție.

Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în

legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției,

încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.

Astfel, într-o logică

normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării

judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în

soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor

definitive și obligatorii ale Curții Constituționale, obligație care nu

afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii,

prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a

cauzei reclamantei, echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a

unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al

principiului în discuție.

Astfel, principiul

neretroactivității formulat și în chiar primul articol al Codului civil,

potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva",

semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanțial) se poate aplica

numai situațiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se

aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).

Din această

perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce

efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor,

adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi

reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după

declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente), devenind astfel

neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.

În consecință,

cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamant, în temeiul

acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.

Sub un ultim aspect,

cel de convenționalitate s-a reținut că abrogarea acestei norme juridice, ca

urmare a constatării caracterului său neconstituțional, pe parcursul judecării

prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este

de natură să răpească reclamantului, aparenta "speranță legitimă"

dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale).

Împotriva acestei

decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În criticile

formulate se arată că:

- instanța nu s-a

pronunțat cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea

caracterului politic al exmatriculării și condamnării;

- prin invocarea

lipsei temeiului de drept ca efect al Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții

Constituționale s-a pronunțat o hotărâre nelegală prin raportare la

jurisprudența Curții Constituționale, a Curții Europene a Drepturilor Omului,

s-a încălcat principiul neretroactivității legii, dreptul fundamental la

egalitate și dreptul la un proces echitabil, s-a dat naștere unei discriminări

deoarece sunt cazuri în care persoane care au depus cereri similare au obținut o

hotărâre de admitere a acțiunii pe textul de lege astfel cum era în vigoare la

momentul formulării acțiunii;

- prin aplicarea

deciziei Curții Constituționale se creează o discriminare sancționată de

Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

- se încalcă

principiul egalității părților în proces, în cauză pârât fiind Statul Român,

care a invocat excepția de neconstituționalitate, și care a fost admisă de

Curtea Constituțională, instituție a statului;

- se încalcă

principiul predictibilității legilor;

- se încalcă

principiul neretroactivității legii, care stă la baza unui proces echitabil,

consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituția României și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului;

- instanța de apel

trebuia în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României să dea

efecte dreptului la un proces echitabil, a dreptului de a beneficia de un regim

juridic similar la situații juridice similare, făcându-se aplicarea legii în

vigoare la data formulării acțiunii - de altfel, argumentele Curții

Constituționale din Decizia nr. 1.354/2010 sunt argumente pentru admiterea

prezentului recurs;

- reclamantul avea o

speranță legitimă, față de împrejurarea că la momentul introducerii acțiunii și

judecării în fond temeiul juridic era în vigoare;

- dreptul

reclamantului este recunoscut și prin art. 998, 999 C. civ.

Recursul nu este

fondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Sub aspectul

criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor

fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1.358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că

textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru

acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii

a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii

sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1.358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat reclamantul S.O.A. împotriva Deciziei nr. 465A din 2 mai 2011

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat

de GGC - NN