ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4845/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 20 octombrie 2010, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, reclamantul S.O.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să se constate faptul că tatăl său, numitul S.A.D., a fost arestat pentru motive politice în perioada 3 martie 1950 - 7 septembrie 1950 și a fost exmatriculat din facultate, obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, în echivalent 400.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada în care autorul său a fost lipsit de libertate, precum și pentru pedeapsa executată de patru luni închisoare corecțională, aplicată în temeiul Legii nr. 190/1947.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 3, art. 4, art. 5 alin. (1) și orice alte dispoziții din Legea nr. 221/2009; O.U.G. nr. 214/1999, orice alte dispoziții legale aplicabile. Prin Sentința civilă nr. 1339 din 22 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro în echivalent în lei din ziua plății la cursul BNR, reprezentând despăgubiri morale.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că prin Sentința penală nr. 1000 din 9 august 1949, autorul reclamantului a fost condamnat la pedeapsa de 4 luni închisoare corecțională, în temeiul Legii nr. 190/1947, reținându-se în sarcina sa săvârșirea faptei de a frecventa biblioteca legației engleze, fiind internat într-o colonie de muncă, pe timp de 6 luni, așa cum rezultă din adresa emisă de Ministerul Justiției nr. 52941 din 12 noiembrie 1991. Caracterul politic al condamnării a rezultat atât din considerentele sentinței menționate, cât și din Hotărârea nr. 4567 din 2 decembrie 1991 emisă de Comisia Pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, aspect ce atrage incidența art. 1 (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care condamnarea cu caracter politic este reprezentată de orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945. Existența caracterului politic al condamnării suferite de tatăl său îl îndreptățește pe reclamant la promovarea prezentei acțiuni, în acord cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

care dă dreptul persoanei condamnate politic să solicite instanței de judecată obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Existența acestui prejudiciu creează premisele reparării lui în acord cu art. 5 din Legea nr. 221/2009, pierderile suferite pe plan fizic și moral de către reclamant nu pot fi reparate integral, iar la întinderea cuantumului despăgubirilor, instanța este ținută a avea în vedere faptul că autorul reclamantului a mai beneficiat de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare condamnărilor politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, beneficiind de vechime în munca pentru perioada de condamnare și încă 9 luni și 6 zile, precum și o indemnizație de 200 RON lunar pentru fiecare an de detenție.

Împotriva acesteia sentințe, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București au declarat apel. Prin motivele de apel formulate la data de 27 decembrie 2010, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București arată în esență, următoarele: Dată fiind incidența în cauză a Deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of. nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010, instanța nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.

Prin motivele de apel formulate la data de 29 decembrie 2010, apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice arată următoarele: Apelantul-pârât consideră că hotărârea atacată este în parte, netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele motive: 1. Precizează că la data de 21 octombrie 2010 Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1.358 a statuat ca dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. 2. În al doilea rând, instanța de apel ar trebui să aibă în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor legale cuprinse În Legea nr. 221/2009 constă în primul rând în dezdăunarea celor nevinovați și, în al doilea rând prevederile legale realizează o funcție preventivă, existența unor asemenea dispoziții fiind de natură să sporească vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

În continuare, arată apelantul-pârât că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie astfel coroborat cu dispozițiile privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală. Or, persoana care a suferit efectiv este tatăl reclamantului, S.A.D. și nu reclamantul efectiv. 3. În plus, solicită să se observe că în speță au fost deja acordate drepturi în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar aceste drepturi sunt plătite din 02 decembrie 1991, fapt reținut de către instanța de fond.

De asemenea, nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă. Prin Decizia nr. 465 A din 2 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția inadmisibilității formulării apelului de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, invocată de reclamant; a admis apelurile pârâtului și Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat sentința în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut cu privire la excepția inadmisibilității apelului Ministerului Public că inadmisibilitatea, ca noțiune juridică este neutilizată de dreptul procesual civil și a apărut ca o creație jurisprudențială. Ea circumstanțiază modalitatea de soluționare prin respingere, a unei cereri cu care este sesizată instanța, în situația în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în discuție. Or, motivul invocat de parte, pronunțarea de către prima instanță de judecată a unei hotărâri conforme concluziilor formulate de procuror nu este un obstacol în calea declarării căii de atac.

Pe fondul pricinii a reținut că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of.

nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile O.U.G.

nr. 214/1999 aprobate cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În ceea ce privește Legea nr. 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator, stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o serie de astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).

Așadar, domeniul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite. În consecință, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita cu șanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare. În ceea ce îl privește pe reclamant, aceasta a solicitat în temeiul Legii nr. 221/2009 obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada în care autorul său a fost lipsit de libertate și pentru pedeapsa executată în temeiul Legii nr. 190/1947.

Natura juridică a despăgubirilor civile solicitate este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral. Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 s-a reținut că prin mai multe decizii (Decizia nr. 1.358/2010 și Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei juridice analizate.

Având în vedere și faptul că obligația de reacție legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispozițiilor legale constatate neconstituționale, obligație impusă de art. 147 din Constituție, nu a fost respectată, s-a reținut că potrivit normei constituționale evocate, prevederile legale menționate și-au încetat aplicabilitatea, nemaiproducând efecte juridice. Din această perspectivă, problema efectelor pe care le produc deciziile Curții Constituționale, problemă care doctrinar, comportă diverse abordări, este tranșată prin dezvoltările inclusiv jurisprudențiale arondate singurului text din Constituție consacrat actelor Curții Constituționale: art. 145 intitulat Deciziile Curții Constituționale, articol care în alineatul (2), prevede: "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Ele se publică în M. Of. al României". Astfel, soluția problemei în discuție nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin admitere, excepțiile de neconstituționalitate, sunt obligatorii și produc efecte erga omnes și nu numai inter partes litigantes, deși sunt pronunțate în cadrul unor litigii care există în fața justiției între anumite părți determinate. Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1) din Constituție.

Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată. Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale, obligație care nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantei, echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.

Astfel, principiul neretroactivității formulat și în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanțial) se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita). Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente), devenind astfel neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.

În consecință, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamant, în temeiul acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată. Sub un ultim aspect, cel de convenționalitate s-a reținut că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituțional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamantului, aparenta "speranță legitimă" dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale). Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În criticile formulate se arată că: - instanța nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al exmatriculării și condamnării; - prin invocarea lipsei temeiului de drept ca efect al Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale s-a pronunțat o hotărâre nelegală prin raportare la jurisprudența Curții Constituționale, a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a încălcat principiul neretroactivității legii, dreptul fundamental la egalitate și dreptul la un proces echitabil, s-a dat naștere unei discriminări deoarece sunt cazuri în care persoane care au depus cereri similare au obținut o hotărâre de admitere a acțiunii pe textul de lege astfel cum era în vigoare la momentul formulării acțiunii; - prin aplicarea deciziei Curții Constituționale se creează o discriminare sancționată de Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - se încalcă principiul egalității părților în proces, în cauză pârât fiind Statul Român, care a invocat excepția de neconstituționalitate, și care a fost admisă de Curtea Constituțională, instituție a statului; - se încalcă principiul predictibilității legilor; - se încalcă principiul neretroactivității legii, care stă la baza unui proces echitabil, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituția României și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului;

- instanța de apel trebuia în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României să dea efecte dreptului la un proces echitabil, a dreptului de a beneficia de un regim juridic similar la situații juridice similare, făcându-se aplicarea legii în vigoare la data formulării acțiunii - de altfel, argumentele Curții Constituționale din Decizia nr. 1.354/2010 sunt argumente pentru admiterea prezentului recurs; - reclamantul avea o speranță legitimă, față de împrejurarea că la momentul introducerii acțiunii și judecării în fond temeiul juridic era în vigoare; - dreptul reclamantului este recunoscut și prin art. 998, 999 C. civ. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat reclamantul S.O.A. împotriva Deciziei nr. 465A din 2 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2012. Procesat de GGC - NN