ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 218/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub

nr. 604/105/2010, reclamanta S.I. a chemat in judecata pe paratul Statul Roman

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, sa se constate caracterul politic al condamnării pronunțate prin

sentința penală nr. 14 din 04 septembrie 1952 a Tribunalului Militar Cluj,

pentru săvârșirea infracțiunii de „instigare publică” și să se oblige paratul

la plata despăgubirilor in suma de 300.000 euro, reprezentând prejudiciu moral

suferit prin condamnare.

Prin sentința civilă nr. 1513 din 19

noiembrie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul

politic al condamnării aplicate numitului G.C. (autorul reclamantei) prin decizia

nr. 32 din 03 octombrie 1952 a Tribunalului Militar al Regiunii III Militară

Cluj și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4000 euro sau

echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri morale

pentru prejudiciul cauzat prin condamnare.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că:

Art. 1 alin. (1), art. 4 și art. 5 alin.

(4) din Legea nr. 221/2009 prevăd că reprezintă o condamnare cu caracter

politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar persoanele care

au suferit asemenea condamnări sau moștenitorii lor au dreptul la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin decizia nr. 32 din 3 octombrie 1952

a Tribunalului Militar al Regiunii III Militară Cluj, autorul reclamantei G.C.

a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru delictul de instigare

publică, fiind eliberat la 21 octombrie 1955, urmare a amnistiei prin Decretul nr.

421/1995.

Fapta imputată autorului

reclamantei, precum și temeiul în care s-a dispus condamnarea, semnifică în

înțelesul Legii nr. 221/2009 o condamnare cu caracter politic, pentru care

moștenitorul său este îndreptățit la plata despăgubirilor.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere prejudiciul produs prin condamnare,

durata privării de libertate, consecințele condamnării atât cu privire la autorul

reclamantei, cât și la familia acestuia.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul, susținând, în esență, că în condițiile în care

reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, iar această normă a fost declarată neconstituțională prin decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, nu mai există temei juridic

pentru acordarea daunelor morale.

Prin decizia civilă nr. 49 din 28

februarie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român - Ministerul

Finanțelor Publice - D.G.F.P. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 1513 din 19

noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta

S.I., și în consecință:

A schimbat în parte sentința civilă nr.

1513 din 19 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul că a

respins capătul de cerere privind plata despăgubirilor morale.

A menținut restul dispozițiilor

sentinței civile nr. 1513 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova.

În motivarea deciziei s-a reținut că

acțiunea pendinte judecății a fost promovată de reclamant sub imperiul Legii nr.

221/2009, act normativ care instituie o procedură specială, în baza căreia instanțele

judecătorești sunt abilitate să constate caracterul politic al condamnărilor

care îndeplinesc cerințele reglementate de art. 1 alin. (2) sau al măsurilor

administrative prev. de art. 3 ori pot fi asimilate acestora conform art. 4 și,

respectiv, să acorde, în baza art. 5 alin. (1) lit. a), despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La momentul ulterior însă

pronunțării sentinței prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantei,

respectiv la data de 15 noiembrie 2010, s-au publicat în M. Of. al României cu nr.

761 trei decizii ale Curții Constituționale cu nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

1358 din 21 octombrie 2010 și respectiv 1360 din 21 octombrie 2010, prin care

s-au declarat neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Lega nr.

221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare

și completare a Legii nr. 221/2009.

Prin urmare, la data soluționării

apelurilor, în condițiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea

deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției, disp. art. 5 alin. (1) a teza întâi din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele juridice.

În acest context, nu se poate da

eficiență principiului neretroactivității legii civile întrucât s-ar încălca

flagrant disp. art. 147 alin. (1) din Constituție și ale art. 31 alin. (3) din

Legea nr. 47/1992 republicată conform cărora „decizia prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi este definitivă și obligatorie” precum și dispozițiile

deciziei nr. 1 din 17 ianuarie 1995 a Plenului Curții Constituționale, care

consacră caracterul obligatoriu al deciziei prin care s-a declarat

neconstituționalitatea unei legi.

Norma constituțională produce efecte

asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu norma de drept către

constituționalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă

nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituționalitate a normei

aplicabile în speță.

În condițiile acestea, la data

soluționării apelurilor și prin efectul normelor care reglementează această

cale de atac, verificarea legalității hotărârii fondului trebuie efectuată prin

prisma normei existente la data soluționării apelurilor și nu în funcție de cea

existentă la data soluționării fondului, întrucât în apel se consolidează

dreptul câștigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă și, în

același timp, executorie.

În acest context, instanța de apel

nu poate să mențină ca valide drepturi acordate de prima instanță în baza unor

texte de lege declarate neconstituționale la data soluționării apelurilor,

întrucât, într-o astfel de ipoteză, Curtea ar pronunța deliberat o hotărâre

ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziții constatată

neconstituțională.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat recurs reclamanta S.I., fără a indica temeiul juridic al

cererii.

A arătat recurenta că are cunoștință

de cele două decizii ale Curții Constituționale și de efectele acestora însă

consideră că acțiunea este fondată întrucât în viitor va fi creat cadrul

legislativ pentru valorificarea drepturilor sale.

Analizând cererea de recurs, Înalta

Curte constată că se impune constatarea nulității acesteia în considerarea

celor ce succed:

Prin cererea de recurs nu s-au formulat

critici de nelegalitate a deciziei Curții, așa cum impune art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., respectiv nu s-a arătat care este greșeala comisă de

instanță în ceea ce privește aplicarea sau interpretarea dispozițiilor legale

apreciate ca fiind incidente în cauză, sancțiunea fiind cea prevăzută la art. 306

alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte

urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 306 C. proc. civ., constatând

nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta

S.I. împotriva deciziei nr. 49 din 28 februarie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 ianuarie 2012.