ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1043/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, la data de 26 mai 2010, reclamantul P.C. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să achite suma de 700.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 5 ani și 2 luni pe care tatăl reclamantului, P.N., a petrecut-o în închisoare ca urmare a condamnării cu caracter politic. Prin sentința civilă nr. 1574 din 4 octombrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea reclamantului, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5000 euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului prin condamnarea cu caracter politic și a respins, ca nedovedită, cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 816 din 14 august 1959, pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 864/1959, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor, tatăl reclamantului, P.N., a fost condamnat, în baza dispozițiilor art. 209 pct. 2 lit. a) și b) alin. (2) C. pen., art. 304 și 463 CJM, la 12 ani de muncă silnică și 5 ani de degradare civică, prin aceeași sentință dispunându-se computarea detenției preventive de la data de 29 aprilie 1959. Tatăl reclamantului a executat o parte din pedeapsa la care a fost condamnat în perioada 29 aprilie 1959 – 25 iunie 1964, ca urmare a faptului că prin Decretul nr. 310/1964 al Consiliului de Stat al RPR a fost grațiat.

Prima instanță a mai reținut că, prin decizia nr. 181 din 23 septembrie 1969, pronunțată de Tribunalul Suprem în dosarul nr. 163/1969, a fost admis recursul extraordinar declarat de ministrul justiției, iar în urma rejudecării cauzei, prin sentința penală nr. 932 din 12 noiembrie 1969 pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 793/1969, tatăl reclamantului a fost achitat în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. a) C. proc. pen. Tribunalul a mai reținut că tatăl reclamantului a decedat la data de 7 ianuarie 1983 și astfel nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

În consecință, tribunalul a apreciat că reclamantul, în calitate de descendent, este îndreptățit, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic pronunțată de Tribunalul Militar București prin sentința penală nr. 816 din 14 august 1959. În ce privește cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 5000 euro (reprezentând cuantumul maxim al despăgubirilor ce se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unor condamnări politice în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009) este îndestulătoare ținând seama, pe de o parte, de faptul că tatăl reclamantului nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și, pe de altă parte, de elementele de fapt astfel cum sunt conturate de înscrisurile de la dosar, respectiv de prejudiciul produs prin condamnare, de durata privării de libertate, de intensitatea suferințelor pe care le-a suportat autorul reclamantului pe perioada detenției, de consecințele condamnării și de impactul ulterior produs de condamnare asupra persoanei acestuia, a reputației și demnității tatălui reclamantului, fost preot până la arestarea sa în anul 1959, dar și asupra reclamantului și a mamei sale pe plan social.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul P.C., pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița. Prin decizia nr. 50 din 1 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile, ca nefondate. Curtea a reținut că în mod legal instanța de fond a apreciat că arestarea pe nedrept a tatălui reclamantului a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestuia. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că, în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 din Convenție, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei, material și moral, pe perioada detenției nelegale.

Arestarea nelegală a tatălui reclamantului a avut grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i onorarea, creditul moral, poziția socială, valori care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant. Curtea a apreciat că întinderea despăgubirilor acordate de instanța de fond pentru repararea daunelor morale este corect determinată în raport de perioada de detenție nelegală, de consecințele produse în plan profesional și familial, de atingerea adusă prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate persoanei în cauză, avându-se în vedere și faptul că aceasta nu a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, precum și faptul că suma acordată reprezintă maximul ce poate fi acordat în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, așa cum a fost modificată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul P.C. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. În motivarea recursului său, reclamantul critică modalitatea în care instanțele de fond și de apel au apreciat criteriile de cuantificare a daunelor morale. Recurentul reclamant consideră că suma de 5000 euro acordată de prima instanță și menținută de instanța de apel este prea mică în raport de suferințele îndurate de autorul său și de întreaga familie, precum și în raport de sumele acordate cu acest titlu în hotărâri ale C.E.D.O. Recurentul pârât formulează, de asemenea, critici pe aspectul întinderii daunelor morale, apreciindu-se că suma acordată este prea mare.

La termenul de judecată din 17 februarie 2012, stabilit pentru soluționarea recursurilor, recurentul pârât Statul Român, prin M.F.P. și reprezentantul M.P. au invocat, ca motiv de ordine publică, incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, precum și efectele deciziei în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011. Examinând cu prioritate acest motiv de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului reclamantului, admiterea recursului pârâtului și pe fond respingerea acțiunii, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În condițiile în care, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acțiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, examinarea condițiilor și criteriilor de acordare a daunelor morale, prevăzute de legea specială, a devenit inutilă.

Ca atare, Înalta Curte nu va mai examina criticile formulate de părți privind modul de cuantificare a daunelor morale. Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, va admite recursul pârâtului, va modifica decizie recurată, în sensul că va admite apelul aceleiași părți, va schimba în tot sentința primei instanțe, iar pe fond va respinge acțiunea formulată de reclamant. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița împotriva deciziei civile nr. 50 din 1 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia în sensul că: Admite apelul aceluiași pârât împotriva sentinței civile nr. 1574 din 04 octombrie 2010 a Tribunalului Prahova, secția civilă. Schimbă în tot sentința și respinge acțiunea. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2012.