ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1043/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1043/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, la data de 26 mai 2010,

reclamantul P.C. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin M.F.P.,

solicitând obligarea pârâtului, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, să achite suma de 700.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru

perioada de 5 ani și 2 luni pe care tatăl reclamantului, P.N., a petrecut-o în

închisoare ca urmare a condamnării cu caracter politic.

Prin sentința civilă

nr. 1574 din 4 octombrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea

reclamantului, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5000 euro,

echivalent în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului prin condamnarea cu caracter

politic și a respins, ca nedovedită, cererea reclamantului de acordare a

cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 816 din 14

august 1959, pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr.

864/1959, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor, tatăl reclamantului,

P.N., a fost condamnat, în baza dispozițiilor art. 209 pct. 2 lit. a) și b)

alin. (2) C. pen., art. 304 și 463 CJM, la 12 ani de muncă silnică și 5 ani de

degradare civică, prin aceeași sentință dispunându-se computarea detenției

preventive de la data de 29 aprilie 1959. Tatăl reclamantului a executat o

parte din pedeapsa la care a fost condamnat în perioada 29 aprilie 1959 – 25

iunie 1964, ca urmare a faptului că prin Decretul nr. 310/1964 al Consiliului

de Stat al RPR a fost grațiat. Prima instanță a mai reținut că, prin decizia

nr. 181 din 23 septembrie 1969, pronunțată de Tribunalul Suprem în dosarul nr.

163/1969, a fost admis recursul extraordinar declarat de ministrul justiției,

iar în urma rejudecării cauzei, prin sentința penală nr. 932 din 12 noiembrie

1969 pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 793/1969, tatăl

reclamantului a fost achitat în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) și

art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Tribunalul a mai

reținut că tatăl reclamantului a decedat la data de 7 ianuarie 1983 și astfel

nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990. În consecință, tribunalul a apreciat că reclamantul, în calitate de

descendent, este îndreptățit, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea

nr. 221/2009, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnarea cu caracter politic pronunțată de Tribunalul Militar București

prin sentința penală nr. 816 din 14 august 1959.

În ce privește

cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 5000 euro

(reprezentând cuantumul maxim al despăgubirilor ce se pot acorda pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a unor condamnări politice în conformitate

cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009) este îndestulătoare ținând seama,

pe de o parte, de faptul că tatăl reclamantului nu a beneficiat de măsurile

reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și, pe de altă

parte, de elementele de fapt astfel cum sunt conturate de înscrisurile de la

dosar, respectiv de prejudiciul produs prin condamnare, de durata privării de

libertate, de intensitatea suferințelor pe care le-a suportat autorul

reclamantului pe perioada detenției, de consecințele condamnării și de impactul

ulterior produs de condamnare asupra persoanei acestuia, a reputației și

demnității tatălui reclamantului, fost preot până la arestarea sa în anul 1959,

dar și asupra reclamantului și a mamei sale pe plan social.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul P.C., pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița și Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dâmbovița.

Prin decizia nr. 50

din 1 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a respins apelurile, ca nefondate.

Curtea a reținut că

în mod legal instanța de fond a apreciat că arestarea pe nedrept a tatălui

reclamantului a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să

lezeze demnitatea și onoarea acestuia.

În acest sens, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că, în cazurile de violare a

art. 5 paragraful 1 din Convenție, privind privarea nelegală de libertate, sunt

întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul

produs victimei, material și moral, pe perioada detenției nelegale.

Arestarea nelegală a

tatălui reclamantului a avut grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i

onorarea, creditul moral, poziția socială, valori care definesc persoana umană

și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor

solicitate de reclamant.

Curtea a apreciat că

întinderea despăgubirilor acordate de instanța de fond pentru repararea

daunelor morale este corect determinată în raport de perioada de detenție

nelegală, de consecințele produse în plan profesional și familial, de atingerea

adusă prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate

persoanei în cauză, avându-se în vedere și faptul că aceasta nu a beneficiat de

măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, precum și faptul

că suma acordată reprezintă maximul ce poate fi acordat în conformitate cu art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, așa cum a fost modificată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamantul P.C. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

În motivarea

recursului său, reclamantul critică modalitatea în care instanțele de fond și

de apel au apreciat criteriile de cuantificare a daunelor morale. Recurentul

reclamant consideră că suma de 5000 euro acordată de prima instanță și

menținută de instanța de apel este prea mică în raport de suferințele îndurate

de autorul său și de întreaga familie, precum și în raport de sumele acordate

cu acest titlu în hotărâri ale C.E.D.O.

Recurentul pârât

formulează, de asemenea, critici pe aspectul întinderii daunelor morale,

apreciindu-se că suma acordată este prea mare.

La termenul de

judecată din 17 februarie 2012, stabilit pentru soluționarea recursurilor,

recurentul pârât Statul Român, prin M.F.P. și reprezentantul M.P. au invocat,

ca motiv de ordine publică, incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, precum și efectele deciziei în interesul Legii nr. 12 din 19

septembrie 2011.

Examinând cu prioritate

acest motiv de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la

art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată

în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe,

conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași

decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre

dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și

efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze

nu poate fi decât respingerea recursului reclamantului, admiterea recursului

pârâtului și pe fond respingerea acțiunii, în condițiile în care se constată

că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

În condițiile în

care, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, se constată că acțiunea nu mai are bază juridică pe acest

temei de drept, examinarea condițiilor și criteriilor de acordare a daunelor

morale, prevăzute de legea specială, a devenit inutilă. Ca atare, Înalta Curte

nu va mai examina criticile formulate de părți privind modul de cuantificare a

daunelor morale.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, va admite recursul

pârâtului, va modifica decizie recurată, în sensul că va admite apelul

aceleiași părți, va schimba în tot sentința primei instanțe, iar pe fond va

respinge acțiunea formulată de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița

împotriva deciziei civile nr. 50 din 1 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia în

sensul că:

Admite apelul

aceluiași pârât împotriva sentinței civile nr. 1574 din 04 octombrie 2010 a

Tribunalului Prahova, secția civilă.

Schimbă în tot

sentința și respinge acțiunea.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2012.