ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 277/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 29 iunie 2009, reclamantul P.G. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor în cuantum de 8.000.000 RON, pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării pe nedrept la pedeapsa de 8 ani temnița grea și 5 ani degradare civică, dispusă prin sentința nr. 164/1949, precum și ca urmare a condamnării politice pe nedrept la pedeapsa cu muncă silnică pe viață, 10 ani degradare civică și confiscarea averii, dispusă prin sentința nr. 844/1959, pentru presupusa săvârșire a infracțiunilor de organizare și participare la o organizație fascistă și uneltire contra ordinii sociale, prevăzute de art. 209 pct. 1 și pct. 3 C. pen.

anterior. Prin sentința civilă nr. 310 F din 5 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamant și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 100.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 164 din 04 februarie 1949, reclamantul a fost condamnat la pedeapsă de 8 ani temniță grea și 5 ani degradare civică, reținându-se în sarcina sa săvârșirea crimei de organizare și participare la organizațiuni de tip fascist, politice și paramilitare. Prin sentința nr. 844 din 28 august 1959, reclamantul a fost condamnat la muncă zilnică pe viață și 10 ani degradare civică pentru fapte de aceeași natură, ocazie cu care i s-a confiscat întreaga avere, perioada petrecută în regim de detenție fiind de 14 ani și 16 zile.

Caracterul politic al condamnării rezultă atât din considerentele sentințelor menționate, cât și din hotărârea din 10 septembrie 1990 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, aspect ce atrage incidența art. 1 din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care, condamnarea cu caracter politic este reprezentată de orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945. Prima instanță a apreciat că existența caracterului politic al condamnărilor suferite îl îndreptățesc pe reclamant la promovarea prezentei acțiuni, în acord cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, care dă dreptul persoanei condamnate politic să solicite instanței de judecată obligarea statului la despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul P.G. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În apelul declarat de reclamantul P.G. s-a criticat sentința apelată cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, apreciat extrem de scăzut. În apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice s-a criticat soluția de admitere a acțiunii de către prima instanță, în condițiile în care, reparația acordată apelantului reclamant în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, acoperea prejudiciul suferit de reclamant și nu se impunea acordarea unei sume cu titlu de daune morale, nefiind dovedită situația de natură a justifica noi sancțiuni pecuniare, pentru prejudiciul cauzat prin condamnare.

În cursul judecății apelurilor, apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus note scrise prin care a solicitat a se avea în vedere la respingerea acțiunii Deciziile Curții Constituționale nr. 1334 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, nemaiexistând astfel temei legal pentru obligarea sa la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Asupra efectelor acestor decizii în ceea ce privește speța dedusă judecății, reclamantul și-a exprimat poziția pe larg în cadrul notelor scrise depuse la dosarul instanței de apel.

Prin decizia nr. 56 A din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea ca neîntemeiată. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Instanța a apreciat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent [potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 putând fi acordate, în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege, dispoziții inaplicabile în acest litigiu].

Curtea nu a primit susținerile reclamantului, în sensul că totuși s-ar aplica textul de lege declarat neconstituțional, cu alt înțeles, or dimpotrivă, instanțele ar trebui să acorde despăgubiri morale, direct în aplicarea prevederilor Constituției, respectiv a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a reținut că simpla prevedere legală, rară obținerea despăgubirilor printr-o decizie, dispoziție administrativă, respectiv o hotărâre judecătorească, nu este de natură să contureze noțiunea de „bun", astfel încât, în cazul dat, să deschidă calea aplicării directe de către instanțe a altor temeiuri de drept. Invocarea prevederilor de drept comun, respectiv art. 998 și următoarele C. civ., direct în apel, respectiv a prevederilor art. 504 C. proc.

pen. privind răspunderea statului pentru erorile judiciare, a fost înlăturată de instanța de apel, cu motivarea că acestea constituie noi temeiuri, care sunt de natură a schimba cauza acțiunii și nu pot fi analizate, întrucât se opun prevederile art. 294 și art. 295 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul P.G., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, reclamantul a susținut următoarele: Atingerea adusă prin condamnare drepturilor și libertăților, precum și atributelor fundamentale ale persoanei, cum sunt: dreptul la integritatea fizică și psihică a persoanei, onoarea, reputația, demnitatea, dreptul la imagine, trebuie compensată prin acordarea de despăgubiri echivalente atributelor lezate.

Recunoașterea prin lege [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009] a caracterului politic al condamnării presupune și obținerea fără întârziere a unei reparații cu care societatea este datoare celui condamnat, fiind incidente prevederile art. 504 și următoarele C. proc. pen., ce statuează necesitatea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a unei condamnări nelegale. Același principiu se regăsește și în cuprinsul Constituției României, art. 52 stabilind obligativitatea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de eroarea judiciară. Obligativitatea ca orice prejudiciu să fie reparat este instituită ca principiu și în art. 998-999 C. civ., dispoziții ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Instanța de judecată, învestită cu soluționarea unei cauze al cărei temei legal a fost declarat neconstituțional prin procedura invocării excepției de neconstituționalitate în fața instanței, nu trebuia să procedeze la eliminarea pur și simplu a textului legal, considerându-l ca și inexistent sau abrogat, o astfel de soluție contravenind principiului suveranității legii și implicit a emitentului acesteia, Parlamentul României, singura autoritate ce poate dispune, prin act normativ cu forță egală, abrogarea. Așadar, admiterea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională nu echivalează cu abrogarea/dispariția/lipsa actului normativ sau prevederilor declarate neconstitutionale.

În consecință, Curtea de Apel era în mod obligatoriu ținută să continue soluționarea cauzei în baza temeiului legal invocat [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009], însă nu în sensul de a exclude posibilitatea acordării de despăgubiri morale și prin alt act normativ. Totodată, instanța era obligată să observe incidența dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție cu referire la condamnarea nelegală, art. 44 cu privire la proprietate și art. 20 alin. (2) cu privire la respectarea și incidența prioritară a prevederilor internaționale în materia drepturilor omului.

Instanța de judecată era ținută a analiza distinct fiecare componentă a prejudiciului suferit, nefiind permisă stabilirea despăgubirii pentru beneficiul nerealizat pe o altă cale decât cea instituită de Decretul-lege nr. 118/1990, iar sesizarea autorității judecătorești cu o solicitare de despăgubiri trebuia să fie analizată doar din perspectiva prejudiciului moral și/sau a pierderii suferite (damnum emergens). Instanța trebuia să aibă în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei prevederi legale în vigoare la acea dată. Recurentul mai susține că în realitate dispozițiile care au constituit temeiul de drept al acțiunii nu pot fi înlăturate deoarece dispozițiile Legii nr. 221/2009 au fost confirmate prin art. XIII din Legea nr. 202/2010.

Mai mult, a refuza analiza în sine a cererii de chemare în judecată reprezintă în fapt o privare de dreptul la o instanța așa cum este acesta definit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța internă este obligată să stabilească și să acorde despăgubiri ținând cont și de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție cu privire la noțiunea de "bun", noțiune care include și creanțele determinate potrivit dreptului intern, corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă. Ceea ce se solicită în cauză nu este dobândirea unui bun pur și simplu, ci în realitate se solicită dreptul la o compensație, drept ce este preconstituit în trecut la momentul condamnării și provocării prejudiciului subsecvent condamnării.

Instanța de judecată era în mod suplimentar ținută să analizeze cauza și prin prisma naturii solicitării, cu referire la noțiunea de "victimă" a unei arestări și dețineri nelegale [art. 5 alin. (5) din Convenție și art. 3 al Protocolului adițional nr. 7 la Convenție]. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, Curtea statuând în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv rezonabil.

În cauza de față, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, și de eventualele căii de atac exercite. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, întrucât în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, altfel s-ar aduce atingere art. 14 din Convenție aplicat în conjuncție cu art. 6 parag. 1 din Convenție. Recurentul a mai susținut că instanța trebuia să acorde daunele morale solicitate pentru a se respecta astfel scopul preventiv-educațional al legii și pentru evitarea pe viitor a unor asemenea erori judiciare.

S-a mai susținut că în mod nelegal instanța nu a analizat pe fond cererea de acordare de daune morale, respectiv nu a apreciat cu privire la probele administrate sub aspectul consecințelor condamnării și a întinderii prejudiciului. Ca urmare a decesului recurentului, la data de 02 aprilie 2011, Înalta Curte a dispus prin încheierea din 25 noiembrie 2011, în temeiul art. 243 alin. (1) C. proc. civ. , introducerea în cauză, în calitate de recurentă-reclamantă, a moștenitoarei acestuia, P.I. La termenul de judecată din 20 ianuarie 2012 recurenta P.I., prin avocat, a formulat în scris cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare: 1. Normele juridice în materia drepturilor și libertăților fundamentale ale omului recunoscute de către U.E., în special conform alin. (5) din preambulul T.U.E.

și art. 53 alin. (5) din preambulul Cartei drepturilor fundamentale a U.E. (Carta U.E.), cu referire inclusiv la art. 9 alin. (5) din Convenția (Pactul) internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, se opun unei reglementări naționale care permit restrângerea sau suprimarea dreptului unei persoane ce a fost condamnată politic printr-o hotărâre contrară dispozițiilor legale de a primi despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnare. 2. Normele juridice prevăzute în cuprinsul art. 17 din Carta U.E.

și art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenția Europeană Drepturilor Omului trebuiesc interpretate în sensul că prin constatarea și recunoașterea unei condamnări cu caracter politic și instituirea unei proceduri de despăgubire ce este urmată de către persoana îndreptățită vizata de lege (Legea nr. 221/2009) a fost recunoscut un drept de proprietate, daunele morale la care persoana este îndreptățită având natura unui bun în sensul art. 17 din Carta U.E. și art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenția Europeană Drepturilor Omului. Prevederile art. 47 din Carta U.E.

coroborate cu art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană Drepturilor Omului trebuiesc interpretate în sensul că întinderea și evaluarea despăgubirilor morale ce se cuvin în urma prejudiciului creat prin executarea unei condamnări penale constatate și recunoscute ca fiind politică este obligatoriu a fi supuse unei proceduri în fața unei instanțe de judecată, aceleași prevederi trebuind interpretate în sensul că se opun înlăturării competenței exclusive a instanței de judecată în aprecierea cuantumului despăgubirilor morale.

Normele juridice cuprinse în art. 17 și art. 47 din Carta U.E., art. 6 și art. 13 Convenția Europeană Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. l la Convenția Europeană Drepturilor Omului, trebuiesc interpretate în sensul că acestea se consideră încălcate dacă soluția pronunțată de către instanța de judecată într-un proces pendinte în baza procedurii Legii nr. 221/2009 referitoare la daune morale este decisiv influențată de lipsa corelărilor legislative constatate a fi necesare ulterior inițierii de către parte a procedurii prevăzute de Legea nr. 221/2009? Normele juridice cuprinse în art. 21 din Carta U.E.

și art. 14 din Convenția Europeană Drepturilor Omului trebuiesc interpretate în sensul că acestea se consideră încălcate dacă soluția pronunțată de către instanța de judecată în soluționarea unor cazuri asemănătoare, cu obiect despăgubiri morale - procedura Legea nr. 221/2009, este decisiv influențată de lipsa corelărilor legislative constatate a fi necesare ulterior urmării de către parte procedurii prevăzute de Legea nr. 221/2009 corelat cu stadiul procesual al fiecărei cauze, și dacă aceleași norme juridice se consideră încălcate prin aprecierea diferită a despăgubirilor morale aferente condamnărilor conform Legii nr. 221/2009 față de aprecierea despăgubirilor morale aferente condamnărilor ulterior constatate eronate în materia dreptului comun.

Recurenta a solicitat și suspendarea soluționării prezentului recurs până la pronunțarea hotărârii preliminare. Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Însă, chiar și în cazul instanțelor ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac, acestora le revine competența de a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora.

Așadar, simpla solicitare a părții interesate de a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanței europene, instanța națională având libertatea de a evalua relevanța unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluționat. Pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere preliminară în interpretare este necesar ca instanța națională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziții din dreptul comunitar. Ca atare, instanța trebuie să identifice în norma comunitară o problemă de interpretare, care să necesite intervenția Curții de Justiție a Uniunii Europene. Recurgerea la procedura preliminară este posibilă numai atunci când instanța națională are îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză.

Pe calea procedurală a întrebării preliminare Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește semnificația normei comunitare, în scopul interpretării unitare a dreptului comunitar la nivelul Uniunii, competența aplicării concrete a normei revenind exclusiv instanței naționale. întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Or, în cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene recurenta nu arată care ar fi problema de interpretare a dreptului comunitar, ci, în realitate, tinde la obținerea unei soluționări concrete a cauzei din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenței sale.

Constatând că cererea formulată de recurentă nu reprezintă o veritabilă cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ci se urmărește pe această cale dezlegarea fondului cauzei, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, așa încât cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată în cauză, urmează a fi respinsă. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele. Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte, a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (fada pendentid), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleaiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Incidența deciziei de neconstituționalitate determină respingerea acțiunii pentru lipsa temeiului de drept al pretențiilor privind daunele morale, făcând inutilă cercetarea criteriilor de acordare, prevăzute de Legea nr. 221/2009, situație în care apare ca ne fondată critica potrivit căreia instanța nu ar fi examinat fondul cauzei. Critica recurentei privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 504 C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., art. 5 din Convenția Europeană Drepturilor Omului) este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Această soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum indicați), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție. De asemenea, nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar produce încă efecte juridice datorită confirmării sale prin art. XIII din Legea nr. 202/2010. Prin acest articol nu s-a confirmat o anumită dispoziție legală, ci s-au modificat și completat unele prevederi ale Legii nr. 221/2009, fără ca aceste modificări să paralizeze efectele deciziei de neconstituționalitate, publicată ulterior în M. Of.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurenta - reclamantă P.I. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.G. și continuat de P.I. împotriva deciziei civile nr. 56A din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.