ÎCCJ, decizie (scj.ro #81704)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81704) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

. Întrebare preliminară. Condițiile pe care

trebuie să le îndeplinească cererea de sesizare a Curții de

Justiție a Uniunii Europene.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Judecata. Dezbateri. Incidente procedurale.

Index alfabetic :

întrebare preliminară

-

Curtea de Justiție a

Uniunii Europene

-

normă

comunitară

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, art. 267

Alineatul 2 al art. 267 din Tratatul privind

funcționarea Uniunii Europene prevede posibilitatea unei instanțe

dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene,

dacă apreciază că o decizie în această privință

este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care

chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei

instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei

căi de atac în dreptul intern, această instanță este

obligată să sesizeze Curtea.

Însă, chiar și în cazul

instanțelor ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de

atac, acestora le revine competența de a decide dacă întrebările

sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra

conținutului acestora. Simpla solicitare a părții interesate de

a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o

întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanței

europene, instanța națională având libertatea de a evalua

relevanța unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de

soluționat. Pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii

Europene cu o cerere preliminară în interpretare este necesar ca

instanța națională să justifice de ce are nevoie de

interpretarea unei dispoziții din dreptul comunitar.

Pe calea procedurală a întrebării

preliminare Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește

semnificația normei comunitare, în scopul interpretării unitare a

dreptului comunitar la nivelul Uniunii, competența aplicării concrete

a normei revenind exclusiv instanței naționale. Întrebarea ce se

poate adresa de către instanța națională vizează

exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului

comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente

particulare ale unei spețe deduse judecății.

Așadar, cererea de sesizare a Curții de

Justiție a Uniunii Europene prin care solicitantul nu arată care ar

fi problema de interpretare a dreptului comunitar, ci, în realitate, tinde la

obținerea unei soluționări concrete a cauzei din partea

Curții de Justiție a Uniunii Europene, nu este admisibilă,

întrucât excede competenței sale.

Secția I

civilă, decizia nr. 277 din 20 ianuarie 2012

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul

P.G. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând în temeiul art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor în cuantum de 8.000.000

lei, pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării pe nedrept la

pedeapsa de 8 ani temnița grea și 5 ani degradare civică,

dispusă prin sentința nr. 164/1949, precum și ca urmare a

condamnării politice pe nedrept la pedeapsa cu muncă silnică pe

viață, 10 ani degradare civică și confiscarea averii,

dispusă prin sentința nr. 844/1959, pentru presupusa

săvârșire a infracțiunilor de organizare și participare la

o organizație fascistă și uneltire contra ordinii sociale,

prevăzute de art. 209 pct. 1 și pct. 3 Cod penal anterior.

Prin sentința civilă nr. 310 F din 5.03.2010,

Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a admis în parte

cererea formulată de reclamant și a obligat pe pârât la plata

către reclamant a sumei de 100.000 lei reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral.

Tribunalul

a reținut că, prin sentința penală nr.164/1949, reclamantul

a fost condamnat la pedeapsă de 8 ani temniță grea și 5 ani

degradare civică, reținându-se în sarcina sa săvârșirea

crimei de organizare și participare la organizațiuni de tip fascist,

politice și paramilitare. Prin sentința nr. 844/1959, reclamantul a

fost condamnat la muncă silnică pe viață și 10 ani

degradare civică pentru fapte de aceeași natură, ocazie cu care

i s-a confiscat întreaga avere, perioada petrecută în regim de

detenție fiind de 14 ani și 16 zile. Caracterul politic al

condamnării rezultă atât din considerentele sentințelor

menționate, cât și din hotărârea nr. 1887/1990 emisă de

Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, aspect ce atrage

incidența art. 1 din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care, condamnarea cu

caracter politic este reprezentată de orice condamnare dispusă

printr-o hotărâre judecătorească definitivă

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru

fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar

instaurat la 6 martie 1945.

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamantul și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

În apelul declarat de reclamant, s-a criticat

sentința apelată cu privire la cuantumul despăgubirilor

acordate, apreciat extrem de scăzut.

În apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice s-a criticat soluția de admitere a acțiunii

de către prima instanță, în condițiile în care,

reparația acordată apelantului reclamant în temeiul Decretului - Lege

nr. 118/1990, acoperea prejudiciul suferit de reclamant și nu se impunea

acordarea unei sume cu titlu de daune morale, nefiind dovedită

situația de natură a justifica noi sancțiuni pecuniare, pentru

prejudiciul cauzat prin condamnare.

În cursul judecății apelurilor, apelantul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat a se avea în

vedere la respingerea acțiunii deciziile Curții Constituționale

nr. 1334/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 prin care prevederile art. 5

alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale, nemaiexistând astfel temei legal pentru obligarea sa la

plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prin decizia nr. 56 A din 24.01.2011, Curtea de Apel

București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a

schimbat în tot sentința și a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut că, prin

decizia nr. 1358 publicată în Monitorul Oficial al României, din

15.11.2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art.

5 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Instanța a apreciat că nu mai există temeiul juridic pentru

acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent [potrivit art. 5 alin.(1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 putând fi acordate, în continuare, doar

despăgubirile la care se referă la art. 5 alin.(1) lit. b) și c)

din lege, dispoziții inaplicabile în acest litigiu].

Curtea nu a primit susținerile reclamantului, în

sensul că s-ar aplica textul de lege declarat neconstituțional, cu

alt înțeles, dimpotrivă, instanțele ar trebui să acorde

despăgubiri morale, direct în aplicarea prevederilor Constituției,

respectiv a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a reținut că

simpla prevedere legală, fără obținerea despăgubirilor

printr-o decizie, dispoziție administrativă, respectiv o

hotărâre judecătorească, nu este de natură să contureze

noțiunea de „bun”, astfel încât, în cazul dat, să deschidă calea

aplicării directe de către instanțe a altor temeiuri de drept.

Invocarea prevederilor de drept comun, respectiv art. 998

și urm. C.civ., direct în apel, respectiv a prevederilor art. 504 C.pr.pen.

privind răspunderea statului pentru erorile judiciare, a fost

înlăturată de instanța de apel, cu motivarea că acestea

constituie noi temeiuri, care sunt de natură a schimba cauza acțiunii

și nu pot fi analizate, întrucât se opun prevederile art. 294 și art.

295 C.pr.civ.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., susținând următoarele:

Atingerea

adusă prin condamnare drepturilor și libertăților, precum

și atributelor fundamentale ale persoanei, cum sunt: dreptul la

integritatea fizică și psihică a persoanei, onoarea,

reputația, demnitatea, dreptul la imagine, trebuie compensată prin

acordarea de despăgubiri echivalente atributelor lezate.

Recunoașterea

prin lege [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009] a caracterului politic al

condamnării presupune și obținerea fără întârziere a

unei reparații cu care societatea este datoare celui condamnat, fiind

incidente prevederile art. 504 și urm. C.pr.pen., ce statuează necesitatea

reparării prejudiciului cauzat ca urmare a unei condamnări nelegale.

Același principiu se regăsește și în cuprinsul

Constituției României, art. 52 stabilind obligativitatea răspunderii

pentru prejudiciile cauzate de eroarea judiciară. Obligativitatea ca orice

prejudiciu să fie reparat este instituită ca principiu și în

art. 998-999 C.civ., dispoziții ce reglementează răspunderea

civilă delictuală.

Instanța

de judecată, învestită cu soluționarea unei cauze al cărei

temei legal a fost declarat neconstituțional prin procedura invocării

excepției de neconstituționalitate în fața instanței, nu

trebuia să procedeze la eliminarea pur și  simplu a textului legal,

considerându-l ca și inexistent sau abrogat, o astfel de soluție

contravenind principiului suveranității legii și implicit a

emitentului acesteia, Parlamentul României, singura autoritate ce poate

dispune, prin act normativ cu forță egală, abrogarea.

Așadar, admiterea excepției de neconstituționalitate de

către Curtea Constituțională nu echivalează cu

abrogarea/dispariția/lipsa actului normativ sau prevederilor declarate

neconstituționale. În consecință, curtea de apel era în mod

obligatoriu ținută să continue soluționarea cauzei în baza

temeiului legal invocat [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009],

însă nu în sensul de a exclude posibilitatea acordării de

despăgubiri morale și prin alt act normativ.

Totodată,

instanța era obligată să observe incidența

dispozițiilor art. 52 alin.(3) din Constituție cu referire la

condamnarea nelegală, art. 44 cu privire la proprietate și art. 20

alin. (2) cu privire la respectarea și incidența prioritară a

prevederilor internaționale în materia drepturilor omului.

Instanța

de judecată era ținută a analiza distinct fiecare

componentă a prejudiciului suferit, nefiind permisă stabilirea

despăgubirii pentru beneficiul nerealizat pe o altă cale decât cea

instituită de Decretul-lege nr. 118/1990, iar sesizarea

autorității judecătorești cu o solicitare de

despăgubiri trebuia să fie analizată doar din perspectiva prejudiciului

moral și/sau a pierderii suferite.

Instanța  trebuia să aibă în vedere data

înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să

constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei

prevederi legale în vigoare la acea dată.

Recurentul

mai susține că în realitate dispozițiile care au constituit

temeiul de drept al acțiunii nu pot fi înlăturate deoarece

dispozițiile Legii nr. 221/2009 au fost confirmate prin art. XIII din

Legea nr. 202/2010.

Mai

mult, a refuza analiza în sine a cererii de chemare în judecată

reprezintă în fapt o privare de dreptul la o instanța așa cum

este acesta definit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Instanța internă este obligată să

stabilească și să acorde despăgubiri ținând cont

și de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție cu

privire la noțiunea de "bun", noțiune care include și

creanțele determinate potrivit dreptului intern, corespunzătoare unor

bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o

speranță legitimă.  Ceea ce se solicită în cauză nu

este dobândirea unui bun pur și simplu, ci în realitate se solicită

dreptul la o compensație, drept ce este preconstituit în trecut la

momentul condamnării și provocării prejudiciului subsecvent

condamnării.

Instanța

de judecată era în mod suplimentar ținută să analizeze

cauza și prin prisma naturii solicitării, cu referire la

noțiunea de "victimă" a unei arestări și

dețineri nelegale (art. 5 alin. 5 din Convenție și art. 3 al

Protocolului adițional nr. 7 la Convenție).

Principiul

egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite, Curtea statuând în mod constant în jurisprudența sa că

situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie

să difere în esență pentru a  justifica deosebirea de tratament

juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu

obiectiv rezonabil. În cauza de față, tratamentul juridic diferit

aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost

soluționată cererea de către instanțele de judecată,

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, și de

eventualele căii de atac exercite.

Stabilirea

unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în

contradicție cu principiul egalității în fața legii,

întrucât în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi

diferit, altfel  s-ar aduce atingere art. 14 din Convenție aplicat în

conjuncție cu art. 6 par. 1 din Convenție.

Recurentul

a mai susținut că instanța trebuia să acorde daunele morale

solicitate pentru a se respecta astfel scopul preventiv-educațional al

legii și pentru evitarea pe viitor a unor asemenea erori judiciare. S-a

mai susținut că în mod nelegal instanța nu a analizat pe fond

cererea de acordare de daune morale, respectiv nu a apreciat cu privire la

probele administrate sub aspectul consecințelor condamnării și a

întinderii prejudiciului.

Ca

urmare a decesului recurentului, Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 243

alin.(1) C.pr.civ., introducerea în cauză, în calitate de

recurentă-reclamantă, a moștenitoarei acestuia, P.I.

Recurenta

P.I. a formulat în scris cerere de sesizare a Curții de Justiție a

Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

fundamentale ale omului recunoscute de către Uniunea Europeană, în

special conform al. (5) din preambulul TUE și art. 53 alin.(5) din

preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta UE), cu

referire inclusiv la art. 9 alin.(5) din Convenția (Pactul)

internațional cu privire la drepturile civile și politice și

art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, se opun unei

reglementări naționale care permit restrângerea sau suprimarea

dreptului unei persoane ce a fost condamnată politic printr-o

hotărâre contrară dispozițiilor legale de a primi

despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnare?

art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenția Europeană

Drepturilor Omului trebuiesc interpretate în sensul că prin constatarea

și recunoașterea unei condamnări cu caracter politic si

instituirea unei proceduri de despăgubire ce este urmată de

către persoana îndreptățită vizata de lege (Legea nr.

221/2009) a fost recunoscut un drept de proprietate, daunele morale la care

persoana este îndreptățită având natura unui bun în sensul art.

17 din Carta UE și art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la

Convenția Europeană  Drepturilor Omului?

Convenția Europeană  Drepturilor Omului trebuiesc interpretate în

sensul că întinderea și evaluarea despăgubirilor morale ce se

cuvin în urma prejudiciului creat prin executarea unei condamnări penale

constatate și recunoscute ca fiind politică este obligatoriu a fi

supuse unei proceduri în fața unei instanțe de judecată,

aceleași prevederi trebuind interpretate în sensul că se opun

înlăturării competenței exclusive a instanței de

judecată în aprecierea cuantumului despăgubirilor morale?

din Carta UE, art. 6 și art. 13 Convenția Europeană  Drepturilor

Omului, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția

Europeană  Drepturilor Omului, trebuiesc interpretate în sensul că

acestea se consideră încălcate dacă soluția

pronunțată de către instanța de judecată într-un

proces pendinte în baza procedurii Legii nr.221/2009 referitoare la daune

morale este decisiv influențată de lipsa corelărilor legislative

constatate a fi necesare ulterior inițierii de către parte a

procedurii prevăzute de Legea nr. 221/2009?

UE și art. 14 din Convenția Europeană  Drepturilor Omului

trebuiesc interpretate în sensul că acestea se consideră

încălcate dacă soluția pronunțată de către

instanța de judecată în soluționarea unor cazuri

asemănătoare, cu obiect despăgubiri morale - procedura Legea nr.

221/2009, este decisiv influențată de lipsa corelărilor

legislative constatate a fi necesare ulterior urmării de către parte

procedurii prevăzute de Legea nr. 22l/2009 corelat cu stadiul procesual al

fiecărei cauze, și dacă aceleași norme juridice se

consideră încălcate prin aprecierea diferită a

despăgubirilor morale aferente condamnărilor conform Legii nr.

221/2009 față de aprecierea despăgubirilor morale aferente

condamnărilor ulterior constatate eronate în materia dreptului comun?

Examinând

cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta

Curte a reținut următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din

Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii

Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu

privire la:

a)

interpretarea tratatelor

b)

validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile,

organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alineatul

2 din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a

sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază

că o decizie în această privință este necesară în

soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă

într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale

cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern,

această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Însă,

chiar și în cazul instanțelor ale căror decizii nu sunt supuse

niciunei căi de atac, acestora le revine competența de a decide

dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului,

precum și asupra conținutului acestora. Așadar, simpla

solicitare a părții interesate de a se dispune sesizarea Curții

de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu

implică automat sesizarea instanței europene, instanța

națională având libertatea de a evalua relevanța unei astfel de

cereri în contextul cauzei pe care o are de soluționat (a se vedea

hotărârea din 29.02.1984, în cauza CILFIT; hotărârea din 27.03.1963,

în cauza DA COSTA).

Pentru

sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere

preliminară în interpretare este necesar ca instanța

națională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei

dispoziții din dreptul comunitar. Ca atare, instanța trebuie să

identifice în norma comunitară o problemă de interpretare, care

să necesite intervenția Curții de Justiție a Uniunii

Europene. Recurgerea la procedura preliminară este posibilă numai

atunci când instanța națională are îndoieli cu privire la

interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză.

Pe

calea procedurală a întrebării preliminare Curtea de Justiție a

Uniunii Europene stabilește semnificația normei comunitare, în scopul

interpretării unitare a dreptului comunitar la nivelul Uniunii,

competența aplicării concrete a normei revenind exclusiv

instanței naționale. Întrebarea ce se poate adresa de către

instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare,

validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul

național sau elemente particulare ale speței deduse

judecății.

Or, în cererea de sesizare a Curții de Justiție

a Uniunii Europene recurenta nu arată care ar fi problema de interpretare

a dreptului comunitar, ci, în realitate, tinde la obținerea unei

soluționări concrete a cauzei din partea Curții de Justiție

a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenței

sale.

Constatând

că cererea formulată de recurentă nu reprezintă o

veritabilă cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii

Europene, ci se urmărește pe această cale dezlegarea fondului

cauzei, Înalta Curte a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii

Europene, așa încât cererea privind sesizarea Curții de Justiție

a Uniunii Europene, a fost respinsă.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a

reținut următoarele:

Problema de drept care se pune în speță este

dacă textul art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr.1358

din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr.761

din 15 noiembrie 2010.

Potrivit

art.147 alin.(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La

alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul

Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art.31 din Legea nr.47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările

și completările ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr.12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din

7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu

excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.(1) lit. a)

teza I din Legea nr.221/2009  și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

În

considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal,

dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces

echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din

Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la

nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C.pr.civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii,

că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și,

atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este

încă în curs de constituire (

facta pendentia

), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie

care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin

. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula

tempus regit actum

.

În considerentele aceleiași decizii în interesul

legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces

echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut

că, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte

erga omnes

și

ex nunc

ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.  Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

În ceea ce privește incidența art. 1 din

Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că,

în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi

despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea

deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub

incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12

adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale

căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră

definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții

Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă

din controlul de constituționalitate, și rezonabilă,

păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a

condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege

lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Având

în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul

recursului în interesul legii, Înalta Curte a apreciat că soluția ce

se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului,

în condițiile în care se constată că, în speță, la

data publicării în Monitorul Oficial nr.761 din 15 noiembrie 2010 a

deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010, nu se pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

În

consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C.pr.civ, hotărârea din apel fiind pronunțată

cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții

Constituționale publicată anterior soluționării definitive

a litigiului.

Incidența deciziei de neconstituționalitate

determină respingerea acțiunii pentru lipsa temeiului de drept al

pretențiilor privind daunele morale, făcând inutilă cercetarea criteriilor

de acordare, prevăzute de Legea nr. 221/2009, situație în care apare

ca nefondată critica potrivit căreia instanța nu ar fi examinat

fondul cauzei.

Critica

recurentei privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de

drept (art. 504 C.pr.pen., art. 998-999 C.civ., art. 5 din Convenția

Europeană  Drepturilor Omului) este nefondată, instanța de apel

reținând în mod corect că în apel nu se poate schimba cauza cererii

de chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și

temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și

temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se

pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit

de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această

soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu

se devoluează decât ceea ce s-a judecat (

tantum devolutum quantum

iudicati

), respectându-se astfel principiul dublului grad de

jurisdicție.

De

asemenea, nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că

dispozițiile art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar produce

încă efecte juridice datorită confirmării sale prin art. XIII

din Legea nr. 202/2010. Prin acest articol nu s-a confirmat o anumită dispoziție

legală, ci s-au modificat și completat unele prevederi ale Legii nr.

221/2009, fără ca aceste modificări să paralizeze efectele

deciziei de neconstituționalitate, publicată ulterior în Monitorul

Oficial.