ÎCCJ, Secția penală

HOTĂRÂRE

06.06.2018

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Deliberând asupra apelului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 241/A din 15 februarie 2018 pronunțată de Curtea de București, secția I Penală, în baza art. 431 C. proc. pen., s-a respins ca inadmisibilă în principiu, contestația în anulare formulată de contestatorul A. cu privire la Decizia penală nr. 1573 din 8 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală.

Pentru a se pronunța în acest sens Curtea de București, secția I Penală a reținut că urmare a cererii formulate la data de 29 ianuarie 2018 de către petentul condamnat A., s-a format pe rolul Curții de Apel București, secția I Penală Dosarul nr. x/2018, având ca obiect contestație în anulare îndreptată împotriva Deciziei penale nr. 1573 din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în Dosarul nr. x/2016, prin care petentului i-a fost respins apelul declarat împotriva Sentinței penale nr. 331 din data de 20 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București.

Prin contestația în anulare formulată, petentul contestator, invocând cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., a susținut că prin decizia în contestată a fost menținută condamnarea sa pentru infracțiunea de hărțuire prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., deși la dosarul cauzei existau probe cu privire la incidența unor cauze de încetare a procesului penal, potrivit art. 16 alin. (1), lit. e), i) și h) C. proc. pen.

În concret, cu privire la cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 lit. i) C. proc. pen., petentul a arătat că există patru hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe din circumscripția Curții de Apel București care reglementează dreptul și obligația de a exercita autoritatea părintească față de minore împreună cu partea civilă, astfel că hotărârile penale prin care s-a dispus condamnarea sa, respectiv menținerea acestei condamnări pentru infracțiunea de hărțuire, încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor ce reglementează raporturile de familie, în sensul în care limitează exercitarea autorității părintești, deși s-a stabilit a fi exercitată în comun.

Referitor la cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., petentul contestator a susținut că acțiunea penală a fost pusă în mișcare în urma unei plângeri prealabile formulată după trecerea termenului de 3 luni ce a început să curgă din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei, conform art. 296 alin. (1) C. proc. pen.

În privința cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., s-a arătat că instanțele care au dispus, respectiv validat condamnarea sa pentru comiterea infracțiunii de hărțuire au ignorat dreptul și interesul legitim al supravegherii copiilor săi, dreptul și interesul părintesc de a supraveghea copiii fiind reglementate de lege. Sub același aspect, petentul contestator consideră că încetarea procesului penal se impune și ca urmare a nedovedirii existenței vreunei stări de temere în care să se fi aflat persoana vătămată.

În vederea judecării acestei contestații în anulare, a fost atașat Dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția a II-a Penală, în care s-a pronunțat Decizia penală nr. 1573 din 8 noiembrie 2017 a cărei anulare s-a solicitat prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

În ședința din camera de consiliu din 15 februarie 2018, Curtea a pus în discuție, în temeiul art. 431 C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare formulată de contestatorul condamnat A.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin raportare la dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea a constatat că nu există temei pentru admiterea în principiu a contestației în anulare, întrucât nu au fost depuse dovezi în sprijinul motivelor pe care aceasta se întemeiază.

Astfel, Curtea a reținut că prin Decizia penală nr. 1573 din data de 8 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în Dosarul nr. x/2016, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de partea civilă B. și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 331/20.06.2017 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul nr. x/2016.

Curtea, a reamintit că dispozițiile art. 426 C. proc. pen. reglementează în mod expres și limitativ care sunt cazurile când împotriva unei hotărâri judecătorești definitive poate fi exercitată calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

De asemenea, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., contestația în anulare este admisibilă numai dacă aceasta este formulată în termenul prevăzut de lege, motivul pe care se întemeiază este dintre cele prevăzute în art. 426 din același cod și, în sprijinul său, se depun ori se invocă dovezi care există la dosar.

Din perspectiva acestor cerințe de admisibilitate, dacă îndeplinirea condiției privitoare la termenul introducerii contestației este neîndoielnică, întrucât, în raport cu cazul de contestație indicat strict formal, potrivit art. 428 alin. (2) din C. proc. pen., introducerea cererii nu este subordonată respectării vreunui termen, motivele invocate în susținerea acesteia nu se încadrează cazului de contestație reglementat prin dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., care se referă la situația existenței vreunei cauze de încetare a procesului penal care nu a fost observată de către instanțele ordinare la pronunțarea hotărârii de condamnare ori a fost greșit soluționată.

Motivele invocate nu se subsumează niciunuia dintre cazurile de contestație în anulare reglementate de art. 426 C. proc. pen. Astfel, în ceea ce privește cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., Curtea a amintit că, potrivit art. 6 din C. proc. pen., pentru aplicarea principiului "ne bis in idem", trebuie să existe o primă procedură penală care să se fi finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzație în materie penală, iar autoritățile să demareze o a doua procedură penală ("elementul bis"), pentru aceeași faptă ("elementul idem") cu privire la aceeași persoană. Cu alte cuvinte, pentru a fi aplicabilă garanția instituită de principiul "ne bis in idem", ambele proceduri trebuie să fie desfășurate în urma formulării unei "acuzații în materie penală".

Ori în speța contestatorul condamnat A. nu numai că nu a făcut dovada, dar nici măcar nu a invocat existența unei proceduri penale anterioare în cadrul căreia autoritățile judiciare să fi formulat împotriva sa o acuzație privitoare la aceleași fapte pentru care a fost judecat și condamnat prin hotărârea a cărei anulare o solicită și care să se fi finalizat printr-o hotărâre definitivă, ci acesta invocă incidența autorității de lucru judecat prevalându-se de existența unor hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele civile în materia raporturilor de familie, care, de altfel, potrivit art. 52 alin. (3) C. proc. pen. se bucură de autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii.

Referitor la cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., relevată de către contestatorul condamnat prin invocarea tardivității plângerii prealabile formulate de persoana vătămată B., Curtea a constatat că nici aceasta nu este incidentă.

Infracțiunea de hărțuire constituie, potrivit art. 208 C. pen., este o infracțiune al cărei element material al laturii obiective se realizează prin acțiuni cu caracter repetitiv. În cauza analizată, astfel cum rezultă din situația de fapt, activitatea infracțională comisă de inculpatul A. a continuat și în cursul lunii februarie 2015, iar persoana vătămată B. a formulat plângerea prealabilă la data de 19 februarie 2015, adică în termen legal.

Cu privire la cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., Curtea a observat că petentul contestator a invocat cu titlu de cauze de nepedepsire aspecte ce țin de examinarea fondului, în sensul că instanțele care au dispus, respectiv validat condamnarea sa pentru comiterea infracțiunii de hărțuire ar fi ignorat dreptul și interesul său legitim de a-și supraveghea copii, precum și împrejurarea nedovedirii existenței vreunei stări de temere în care să se fi aflat persoana vătămată. Toate aceste chestiuni, ce țin de soluția laturii acțiunii penale, tind către contestarea realizării conținutului constitutiv al infracțiunii pentru care a fost angajată răspunderea penală și au intrat deja în puterea lucrului definitiv judecat, fiind inadmisibil a fi cenzurate pe calea contestației în anulare. De altfel, în cazul infracțiunii de hărțuire, prevăzute de art. 208 C. pen., legiuitorul nu a edictat nicio cauză specială de nepedepsire, în corpul normei de incriminare, ca în cazul altor infracțiuni - e.g. dare de mită (denunțarea faptei de către mituitor) sau mărturie mincinoasă (retragerea mărturiei mincinoase).

Față de aceste considerente s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu a contestației în anulare cu care a fost sesizată, în raport cu motivele invocate în susținerea acesteia

Împotriva Deciziei penale nr. 241/A din 15 februarie 2018 pronunțată de Curtea de București, secția I Penală a declarat apel contestatorul A.

Examinând excepția inadmisibilității invocată de reprezentatul Ministerului Public, Înalta Curte constată următoarele:

Contestatorul A. a declarat apel împotriva deciziei penale prin care s-a respins ca inadmisibilă în principiu contestația în anulare formulată.

Înalta Curte reamintește că decizia prin care se respinge contestația în anulare ca inadmisibilă este definitivă.

În acest sens, în Decizia nr. 5/1HP din 4 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție reținut că:

"În concepția C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestației în anulare, cât și sentința sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, prevăzută în art. 431 C. proc. pen., sunt hotărâri definitive nesupuse căii de atac a apelului. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 431 și ale art. 432 C. proc. pen.: a) dispozițiile art. 431 C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestației în anulare și, în cadrul acestor dispoziții cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunțate în cadrul procedurii de examinare admisibilității în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunțate; b) spre deosebire dispozițiile legale menționate, prin art. 432 C. proc. pen. a fost reglementată procedura de judecare a contestației în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar dispoziții alin. (4), potrivit cărora «Sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă», sunt integrate în economia acestui text de lege. Prin urmare, aplicabilitatea dispozițiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestației în anulare, privește exclusiv hotărârile judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestațiilor în anulare care au fost admise în principiu.

De asemenea, practica Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a stabilit în cazul în care contestația în anulare exercitată împotriva unei sentințe definitive a fost respinsă, ca inadmisibilă, în procedura reglementată în art. 431 C. proc. pen., sentința este definitivă (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Sentința nr. 599/2014 pronunțată în Dosarul nr. x/2014, precum și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Sentința nr. 817/2014. pronunțată în Dosarul nr. x/2014 și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Sentința nr. 892/2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2014).

Înalta Curte reține că este adevărat că dispozițiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. stabilesc faptul că sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, dar aceste dispoziții reglementează procedura de judecare a contestației în anulare după parcurgerea procedurii prealabile, și anume admiterea în principiu, reglementată în art. 431 C. proc. pen. Așadar, dispozițiile art. 432 C. proc. pen. nu sunt aplicabile speței, nefiind depășit momentul procedural al admisibilității în principiu.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din Tratatul Comunității Europene) Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor și validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Același text (alin. 2) prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Conform art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și conform jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Comunității Europene, instanța națională este cea care apreciază necesitatea adresării întrebării preliminare, este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol. Curtea de Justiție a recunoscut instanței naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, acesteia revenindu-i obligația de a înainta o cerere preliminară chiar și atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebările preliminare trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte de drept material sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unui litigiului aflat pe rol, se pune probleme interpretării sau validității unei norme comunitare

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Înalta Curte apreciază că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanța națională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o astfel de decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre.

Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară.

Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Înalta Curte constată că pentru a putea dispune sesizarea Curții Europene de Justiție este necesar ca aspectele solicitate să se realizeze într-o cauză pendinte, în fața unei instanțe naționale, învestite legal, ale cărei decizii sunt definitive, respectiv nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern.

Or, în prezenta cauză această condiție nu este îndeplinită, contestatorul solicitând sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în afara unui cadru procesual legal declanșat, respectiv într-o cauză în care a formulat o cale de atac neprevăzută de lege. În concluzie, inadmisibilitatea căii de atac în care a formulat întrebarea preliminară se va răsfrânge asupra sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Pentru cele ce preced și văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,