ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 520 din data de 16 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. x/2019, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 941/A din 22 iunie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București, secția I penală.

A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării hotărârii a cărei anulare s-a solicitat.

Contestatorul a fost obligat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca suma de 130 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu să fi suportat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a I-a penală, la data de 3 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, contestatorul A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 941/A din 22 iunie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București, secția I penală cu referire la compunerea instanței de apel (art. 426 lit. d) C. proc. pen.).

În motivarea cererii, acesta a arătat că membrii completului de apel nu au fost trași la sorți, astfel că nu a fost legal constituit completul care a soluționat cauza în apel.

S-au invocat și dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., menționând că în speță exista o cauză justificativă, respectiv dispozițiile art. 21 C. pen., făcând referiri la situația de fapt. A solicitat suspendarea executării pedepsei conform art. 430 C. proc. pen., învederând că nu există niciun risc de sustragere.

Printr-o cerere ulterioară, contestatorul a adus argumente noi în susținerea contestației în anulare. Referitor la cazul prev. de art. 426 lit. d) C. proc. pen., a menționat faptul că legislația stipulează faptul că repartizarea cauzelor se face în mod aleatoriu conform art. 11 și 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a garanta independența și imparțialitatea instanței în înfăptuirea actului de justiție.

Curtea a constatat că prima instanță a criticat modalitatea în care s-a stabilit componența completului de apel, invocând Decizia nr. 685/2018 a Curții Constituționale a României prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnați prin tragere la sorți doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 255/2013. S-a stabilit și conduita de urmat, Înalta Curte de Casație și Justiție urmând a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorți a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 255/2013.

S-a arătat la par. 128 că, întrucât atât în materie penală, cât și extrapenală, sancțiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiționată și, prin urmare, absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet și ținând cont de faptul că deciziile Curții produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, s-a reținut că această decizie se aplică de la data publicării sale, atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum și în cele finalizate în măsura în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât și situațiilor viitoare.

Contrar opiniei contestatorului - inculpat, decizia invocată nu are nicio legătură cu desemnarea altor complete de judecată (nici completurile de 3 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, nici celelalte completuri de la instanțele din țară - judecătorii, tribunale, curți de apel).

Astfel, conform art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuității completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești.

În cazul completurilor de 5 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, art. 32 alin. (1) și (4) din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară stabilesc de asemenea atribuția Colegiului de conducere al instanței supreme aprobarea numărului și compunerii acestora, însă se stabilește că judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnați, prin tragere la sorți, în ședință publică, de președintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre cei 2 vicepreședinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, Curtea Constituțională nu a constatat că art. 32 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 ar fi neconstituțional prin faptul că, printre altele, Colegiul de conducere al instanței supreme aprobă compunerea completurilor, la fel cum se întâmplă și în cazul celorlalte instanțe din țară, însă în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, ci doar că prin hotărâri ale Colegiului de conducere al instanței supreme au fost impuși în compunerea completurilor de 5 judecători membrii de drept, în condițiile în care legea impunea tragerea la sorți a tuturor celor 5 membri (neexistând noțiunea de membru de drept).

Conform art. 19 alin. (1) lit. h) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin H.C.S.M. nr. 1375/2015, printre atribuțiile colegiului de conducere se regăsește și aceea de a stabili, la începutul anului, compunerea completelor de judecată și, acolo unde este cazul, asistenții judiciari ce fac parte din aceste complete, urmărind asigurarea continuității acestora.

În acest scop, președintele secției propune colegiului de conducere compunerea și configurarea completelor de judecată, urmărind asigurarea continuității acestora (art. 24 alin. (1) lit. b) din Regulament).

Astfel, la data de 7 iunie 2017 dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel București și repartizat aleatoriu completului S1 C10 A, format din doamnele judecător B. și C. Cu excepția termenului din 1 noiembrie 2017, această compunere s-a păstrat pe toată durata soluționării apelului (la termenul menționat cauza fiind amânată tocmai pentru continuitatea completului de judecată).

Prin urmare, Curtea a apreciat că, susținerile contestatorului - inculpat sunt nefondate.

A mai arătat existența unui caz de incompatibilitate, respectiv art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că din pretinsa implicare a S.R.I. în activitatea de urmărire penală ar fi fost afectată imparțialitatea completului. Din acest punct de vedere, simpla invocare a acestei împrejurări, fără existența unui minim de probe din care să rezulte atitudine părtinitoare a membrilor completului de judecată, nu poate conduce la concluzia că ar fi incident cazul de incompatibilitate prev. de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

I. Decizia penală nr. 520 din 16 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în dosarul nr. x/2019 a fost atacată cu apel de contestatorul-condamnat A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2019.

În speță, se constată că a fost declarat apel împotriva Deciziei penale nr. 520 din data de 16 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în Dosarul nr. x/2019, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 941/A din 22 iunie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București, secția I penală.

Potrivit art. 432 alin. (4) C. proc. pen. sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, aceste dispoziții reglementând procedura de judecare a contestației în anulare după parcurgerea procedurii prealabile și anume, admiterea în principiu, prevăzută de art. 431 C. proc. pen.. În această cauză, prin decizia apelată, Curtea de apel a examinat admisibilitatea în principiu a contestații în anulare promovate împotriva deciziei de condamnare, iar în dispozitivul acestei hotărâri s-a menționat faptul că aceasta este definitivă.

Se constată, așadar, că contestatorul A. a formulat cerere de apel împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea căii ordinare de atac a apelului, în privința deciziei penale atacate de contestator (decizia penală nr. 520 din data de 16 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală), definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac.

Având în vedere dispozițiile art. 129 din Constituție care prevăd că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii, precum și dispozițiile art. 21 din legea fundamentală privind liberul acces la justiție, se constată că în C. proc. pen. sunt reglementate hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Se constată că apelul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 520 din data de 16 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. x/2019, nu are suport în legislația internă.

Așadar, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

II. Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitatea a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. cât și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte reține următoarele:

La termenul de judecată din data de 9 octombrie 2019, contestatorul condamnat A., prin apărător desemnat din oficiu, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În motivarea scrisă a cererii s-a arătat că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale prevăzute de art. 124 și 126 din Constituția României privind repartizarea aleatorie a judecătorilor. Autorul excepției susține că persoanele care se adresează instanțelor de judecată nu au parte de același tratament juridic.

S-a mai susținut că dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. unde se arată că "judecătorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea este afectată", sunt neconstituționale, întrucât, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, s-a solicitat admiterea cererii și sesizarea Curții Constituționale apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv vizează un text de lege în vigoare, excepția a fost ridicată în fața unei instanțe de judecată, nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, iar textul de lege apreciat ca fiind neconstituțional are legătură cu soluționarea cauzei.

III. Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. cât și neconstituționalitatea dispozițiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de apel invocate de contestatorul condamnat A., Înalta Curte constată că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate, ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora."

Din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe, stipulate expres de respectivul text de lege, și anume:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Se constată, așadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituționalitate, în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești.

Drept urmare, prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiție și, pe cale de consecință, un control de pertinență al instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu soluționarea cauzei.

Cu referire la condiția de admisibilitate, privind legătura cu soluționarea cauzei, aceasta privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești.

În orice caz, textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea și soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de judecată.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că, excepția de neconstituționalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, ceea ce înseamnă ca invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

În ceea ce privește ultima condiție, Înalta Curte, apreciază că aceasta nu este îndeplinită, excepția neavând legătură cu soluționarea cauzei. Astfel, se reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal. Cu alte cuvinte, trebuie fie susținută de un interes procesual care să se exprime printr-o schimbare a situației juridice a persoanei care formulează cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional în urma unei eventuale admiteri a excepției.

Înalta Curte, constată că, în cauză, soluția pronunțată înlătură condiția unui potențial interes, având în vedere că dispozițiile invocate respectiv art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și art. 64 lit. f) C. proc. pen. nu pot avea incidență în prezenta cale de atac a apelului, care este inadmisibilă, având în vedere că s-a pornit de la o contestație în anulare și face ca o eventuală excepție de neconstituționalitate să nu aducă o protecție suplimentară drepturilor sau intereselor acestuia.

Acest demers juridic a fost întreprins de către contestatorul condamnat în cauza de față având ca obiect apelul formulat de acesta împotriva deciziei pronunțate în calea de atac a contestației în anulare, dispoziția criticată vizând compunerea completului de doi judecători la Curtea de Apel București, rezultând astfel că, excepția ridicată de contestatorul condamnat cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

Prin urmare, având în vedere conținutul dispozițiilor a căror neconstituționalitate se cere a fi verificată, în raport cu cadrul procesual și stadiul concret în care se află cauza, respectiv apel în compunere de trei judecători, critica de neconstituționalitate în actuala etapă procesuală este lipsită de eficiență juridică.

În acest context, Înalta Curte concluzionează că, nici excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., nu poate fi înțeleasă în sensul că are legătură cu soluționarea cauzei în care acea parte este implicată. Altfel spus, împrejurarea că titularul excepției de neconstituționalitate critică un text de lege din considerentul că acesta nu prevede ca și caz de incompatibilitate și o altă situație pe care el (titularul excepției) și-o dorește reglementată, nu poate fi înțeleasă în sensul că textul criticat ar avea legătură cu soluționarea cauzei.

Așadar, la acest moment, sesizarea Curții Constituționale nu poate să mai aducă nicio modificare situației juridice a contestatorului condamnat și nici nu poate să producă alte efecte de natură să susțină drepturile acestuia, suplimentar soluției pronunțate.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și a dispozițiilor art. 64 lit. f) C. proc. pen.

Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (1) lit. a) teza I C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul-condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 520 din data de 16 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. x/2019.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge ca inadmisibil apelul declarat de contestatorul-condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 520 din data de 16.04.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. x/2019.

II. Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul-condamnat A. cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și a dispozițiilor art. 64 lit. f) C. proc. pen.

Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Obligă contestatorul-condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-condamnat în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 9 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM