ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3800/2024

Ședința publică din data de 12 septembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Colegiul Național Mihai Eminescu, Direcția de Asistență și Protecția Copilului Sector 4 București, B., C., D., E. și F., a solicitat anularea hotărârii nr. 48/2022 a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În cauză s-a invocat excepția lipsei calității procesuală pasive a pârâtei DGASPC Sector 4 București, excepția lipsei calității procesuală pasive a pârâtei B. și excepția lipsei calității procesuale pasive a angajaților școlii pârâte.

Prin sentința civilă nr. 888 din 24 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-au respins excepțiile, ca nefondate; s-a respins cererea de sesizare a CJUE, ca nefondată; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Colegiul Național Mihai Eminescu, Direcția de Asistență și Protecția Copilului Sector 4 București, B., C., D., E. și F., ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 888 din 24 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul a susținut că declarația pârâtei C. este falsă întrucât nu este adevărat că la data de 9 martie 2016 ar fi fost adus la școală fără cărucior și fără însoțitorul personal. La data de 9 martie 2016 a fost adus la școală cu cărucior, pentru care vehiculul era adaptat si însoțitorul său, până la unitatea de învătământ a fost șoferul zis G., care a dat si declarația si l-a dus înapoi acasă nefiind primit de școală.

Transportul era asistat, în sensul că asigura asistența necesară de la domiciliu la scoala și invers. În unitatea de învățământ trebuia să existe îngrijitorul care să îl preia, iar acest îngrijitor nu a existat angajat din culpa unității de învățământ.

Instanța a ignorat Decizia Curții de Apel nr. 111 din 2018 din dosarul x/2014 și ordonanța președintială nr. 913/2016 din dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucuresti, anexată, care obliga unitatea de învățământ să asigure îngrijitor, a ignorat sentința Judecătoriei Sectorului l nr. 518/2018 din dosarul nr. x/2017 prin care se stabilesc penalități tocmai pentru lipsa acestui însoțitor, îngrijitor sau asistent personal în unitatea de învățământ, pe durata școlarizării.

Mama sa nu are obligatia, așa cum greșit se pretinde, să asigure cărucior si elevator pentru școala fără lift la etaj și inaccesibilă așa cum este aceasta și nici îngrijitorul scolii pe durata școlarizării. Mama sa nu are acces în școală pe durata școlarizării. Mai mult, trimisul familiei, H., a fost interzis în scoală și nu i s-a permis accesul. Scoala nu are lift la etaje, mama sa dobândind handicap cărându-l efectiv în spate în lipsa liftului școlii la etajele unu, doi si trei ale liceului în clasa a 9-a și a 10-a. Nu era mașina mamei cum greșit se arată. Mașina de transport în 9 martie 2016 era mașina adaptată a asociației plătită de Primăria Sector 5 pentru transportul special, conform convenției de transport. Analiza judecătorului este profund greșită și nu a ținut cont dosarele menționate de acesta care sunt despre aceeași pretinsă școlarizare.

Astfel, pentru fapta din 9 martie 2016 s-a depus dosar la Consiliul Național pentru combaterea discriminării urmarea căruia s-a obținut hotărârea Consiliului Național combaterea discriminării numărul 234 din 2017 care a fost anulată în dosarul Curții de Apel București cu numărul x/2017 (înapoi la mama 1), fiind astfel obligat Consiliul Național combaterea discriminării să reanalizeze fapta, obținându-se astfel Hotărârea Consiliului Național combaterea discriminării 48 din 2022 atacată în prezenta cauză (înapoi la mama 2).

Hotărârea Consiliului Național combaterea discriminării nr. 48 din 2022 este greșită apreciindu-se eronat refuzul școlii prin persoanele angajate de a-l însoți pe reclamant și de a-l conduce în clasă. Nu se pune problema debarcării din mașina primăriei. Nu este vorba despre mașină personală așa cum greșit se susține.

Nici Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și nici Curtea de Apel nu au analizat dosarul inițial și nu au ținut cont de autoritatea de lucru judecat.

Nu este adevărat că reclamantul nu ar fi avut posibilitatea să meargă la școală fără însoțitor întrucât el a fost condus de la domiciliu la școală de către șoferul primăriei angajat la asociația prepusă iar de la școală trebuia preluat în școală la etaje de către îngrijitorul scolii. Nimeni nu a dorit să îl urce la etaje si să îl coboare pentru că nu era lift.

B. și-a îndeplinit sarcinile contractuale și a transportat reclamantul cu căruciorul propriu la unitatea de învățământ conform convenției de transport însă șoferul nu putea rămâne "în școală pe durata școlarizării".

În mod nedrept și injust instanța a respins cererea de trimitere preliminară de sesizare a Curții Europene de Justiție.

Cu privire la fond, recurentul a susținut că instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Instanța a considerat în mod greșit că acțiunea nu este întemeiată arătând că reclamantul ar fi fost obligat să prezinte situații în care alte persoane cu dizabilități similare (nedeplasabili din motive medicale) au beneficiat de un alt tratament de acces în interiorul școlii (ar fi fost purtați pe brațe de îngrijitorul școlii neangajat încă, în lipsa liftului la etaje) și de asistență pe parcursul pauzelor și orelor. În opinia sa, nu așa se face comparația, ci astfel: toți ceilalți elevi urcă la etaje pe scări, fără mamele lor astfel că și reclamantul trebuia să urce la etaj cu liftul din grija școlii.

Instanța a ignorat autoritatea de lucru judecat care obligă unitatea de învățământ să acorde asistență pe parcursul pauzelor și orelor respectiv ordonanța președințiala nr. 913/2016 din dosar nr. x/2016 al Tribunalului București. Aici este și obligația de a face asistență la deplasare.

Primăria Sector 5 a plătit transportul special al infirmului locomotor la școală și înapoi acasă fără școlarizare.

Recurentul a arătat că înțelege să depună adresa Ministerului afacerilor externe din care rezultă că problema asistenței la deplasare, mobilitate, transport este în pending la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, a susținut că se bucură de lucru judecat conform sentinței din 2011 și faptul că Direcția de asistență socială și protecția copilului Sector 5 este cea obligată să identifice asistentul personal ci nu familia așa cum în mod greșit se arată în sentința atacată.

Reclamantul nu avea posibilitatea "să utilizeze un asistent personal pentru a coborî din autovehiculul Primăriei" întrucât șoferul îndeplinește sarcinile de asistent pe durata transportului asistat așa cum a fost cel prestat de Asociația despre care este vorba.

Șoferul l-ar fi predat pe reclamant, dar scoala nu l-a preluat astfel că neavând cui să îl lase și neputând să îl lase în stradă, șoferul l-a adus înapoi acasă fără școală.

Părintele reclamantului a dobândit handicap urmare a sarcinilor disproporționate puse în sarcina sa. Aici este despre autonomie și independență iar școala a discriminat.

Curtea de Apel București nu a analizat în niciun fel fapta de discriminare ce rezultă din refuzul Colegiului Național Mihai Eminescu de a acorda asistența la deplasare în căruciorul reclamantului la etajele Colegiului Național Mihai Eminescu.

Instanța de fond nu a aplicat comparația în mod corect, trebuind să compare reclamantul cu elevii fără handicap în raport cu circulația, mobilitatea, deplasarea și transportul tuturor ca drept. Astfel, nu a fost aplicat criteriul handicap și asta e profund greșit, în lipsa aplicării criteriului handicap, Curtea de apel București greșind mecanismul de logică și viciind grav sentința atacată. Sarcina probei revenea pârâților, iar Curtea de Apel București a ignorat cu desăvârșire acest aspect.

Întrucât Directiva Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă (2000/78/CE) și Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică nu au fost corect și integral transpuse astfel că se regăsește în O.G. nr. 137/2000 numai inversarea sarcinii probei se impunea admiterea cererii de trimitere preliminară.

Intimații - pârâți B., E., DGASPC sector 4, D. au formulat întâmpinări, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

Prin răspunsurile la întâmpinări, recurentul a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimați, reiterând, în esență argumentele prezentate prin cererea de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 09.11.2023 a fost admisă cererea privind acordarea ajutorului public judiciar sub forma asistenței prin avocat din oficiu.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Pe rolul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a fost înregistrat dosarul nr. x/2016, privind pe petentul A. și reclamații Colegiul Național Mihai Eminescu, Direcția de Asistență și Protecția Copilului Sector 4 București, B., C., D., E. și F., având ca obiect sesizarea formulată de petent (încadrat în grad de handicap grav) referitoare la o posibilă faptă de discriminare săvârșită de părțile reclamate cu privire la diferența de tratament aplicată asupra sa, acesta nefiind primit la ore deoarece nu avea la dispoziție scaunul rulant și nici însoțitor personal.

Prin Hotărârea nr. 48 din data de 2 februarie 2022, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a hotărât că nu se întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare întrucât nu există legătură de cauzalitate între criteriu și faptă, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la sesizarea formulată.

În motivarea hotărârii, în esență, s-au reținut următoarele:

- sesizarea a fost făcută în temeiul art. 89 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, iar participarea reprezentaților DGASPC este obligatorie în orice situație în care se reclamă o situație de abuz/neglijare asupra unui minor,

- din discuțiile purtate de reprezentanții DGASPC cu minorul, discuții ce au avut loc în prezența directorului adjunct și a reprezentantului transportatorului, acesta a afirmat că mama lui nu dorește să îl însoțească la școală (conform raportului existent la dosar),

- petentul nu a putut fi prezent la orele de curs deoarece nu avea la dispoziție scaunul rulant și nici însoțitor personal.

În aceste condiții, s-a reținut că, în speță, nu este identificat în mod concret în ce sens sunt îndeplinite condițiile unei discriminări și nu se face nicio referire la modul în care au fost restrânse drepturile petentului minor cu dizabilități locomotorii. Părțile reclamate nu au urmărit în mod particular exercitarea unui comportament subiectiv asupra petentului. Deși există identificat un criteriu de discriminare, respectiv cel al dizabilității, părțile reclamate au întreprins toate măsurile ce le reveneau cu privire la accesul elevului în incinta școlii, precum și participarea lui la orele de curs. Însă, obligația de a asigura accesul în unitatea de învățământ cu ajutorul mijlocului locomotor, respectiv fotoliul rulant necesar deplasării în incinta școlii, îi revenea însoțitorului petentului, în speță, mama acestuia.

Astfel, reiterând faptul că natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge tocmai din faptul că diferența de tratament este determinată de existența unui criteriu și o situație de comparabilitate, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și un criteriu interzis, Colegiul director a constatat că, în prezenta speță, nu există raport de cauzalitate între criteriul invocat de petent și faptă, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În acest context factual, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Colegiul Național Mihai Eminescu, Direcția de Asistență și Protecția Copilului Sector 4 București, B., C., D., E. și F., a solicitat anularea Hotărârii nr. 48/2022 a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În esență, reclamantul a invocat următoarele critici de nelegalitate: în calitate de persoană cu handicap urmează cursurile la Colegiul național Mihai Eminescu, iar pârâtele nu își îndeplinesc obligația de a asigura accesul liber și neîngrădit în școală; nu i se asigură preluarea de personalul școlii de la mașină și accesul la o rampă specială; există o legătură de cauzalitate între criteriul de handicap și fapta pârâților de a nu-l prelua de la mașina mamei sale.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul formulând recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză.

Înalta Curte nu poate reține criticile formulate de recurent cu privire la faptul că instanța de fond nu a analizat fapta de discriminare, care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate susținerile recurentului privind încălcarea autorității de lucru judecat.

Motivul de casare prevăzut de pct. 7 al articolului 488 C. proc. civ. se referă la încălcarea autorității de lucru judecat, recurentul invocând faptul că prima instanță a ignorat autoritatea de lucru judecat care obligă unitatea de învățământ să acorde asistență pe parcursul pauzelor și orelor respectiv ordonanța președințiala nr. 913/2016 din dosar nr. x/2016 al Tribunalului București, precum și că se bucură de lucru judecat conform sentinței din 2011 și faptul că Direcția de asistență socială și protecția copilului Sector 5 este cea obligată să identifice asistentul personal, ci nu familia așa cum în mod greșit se arată în sentința atacată.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 430 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Art. 431 din același cod prevede că "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Amintește instanța de control judiciar că principiul autorității de lucru judecat, ce rezultă din dispozițiile art. 1201 C. civ., corespunde necesității de stabilitate juridică, potrivit căruia ceea ce s-a hotărât într-un act de jurisdicție se consideră că exprimă adevărul și judecata nu mai poate fi reluată, fiind un principiu diriguitor deopotrivă, pentru părțile litigante și judecătorii care au decis prin hotărârea lor, în mod definitiv, asupra unui litigiu.

Totodată, excepția autorității de lucru judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată (non bis in idem) și impune condiția identității de acțiuni care, potrivit legii, reclamă același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

Însă, în cauză, în raport cu obiectul acțiunii introductive de instanță și de părțile din prezentul dosar, nu se poate aprecia că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a hotărârilor invocate de recurent, sub niciunul dintre aspectele antereferite.

Astfel, Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 913/2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București – secția a V-a civilă depusă la dosar de către recurentul-reclamant, s-a admis în parte acțiunea având ca obiect ordonanță președințială și au fost dispuse măsuri cu caracter provizoriu până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2014

Or, potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (3) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.", iar conform art. 1002 alin. (2) din același cod "Ordonanța președințială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului."

Dispozițiile art. 1002 alin. (2) reprezintă o aplicare a celor ale art. 430 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. Hotărârea prin care se soluționează cererea de ordonanță președințială, datorită caracterului provizoriu al măsurilor dispuse și cerinței neprejudecării fondului, are autoritate de lucru judecat doar față de o altă cerere de ordonanță președințială și numai dacă nu s-au modificat împrejurările de fapt care au justificat-o [art. 1002 alin. (1) din C. proc. civ..]. Astfel, o ordonanță președințială nu are autoritate de lucru judecat față de hotărârea prin care se soluționează fondul dreptului. Relativitatea autorității de lucru judecat a ordonanței permite ca în litigiul pe fondul dreptului să fie rediscutate inclusiv aspectele stabilite prin ordonanță.

Prin urmare, nu se poate susține în mod valid că s-a încălcat, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat a măsurilor dispuse cu caracter provizoriu în dosarul indicat, în condițiile în care în prezentul dosar raporturile litigioase sunt determinate de emiterea Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 48/2022 prin care se apreciază că refuzul școlii, prin persoanele angajate, de a-l debarca pe reclamant din mașina personală și de a-l conduce la clasă nu este discriminatoriu.

În ceea ce privește susținerea recurentului că se bucură de lucru judecat conform sentinței din 2011 și faptul că Direcția de asistență socială și protecția copilului Sector 5 este cea obligată să identifice asistentul personal, ci nu familia așa cum în mod greșit se arată în sentința atacată, Înalta Curte constată că nu se poate efectua analiza incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care recurentul nu a indicat numărul hotărârii și dosarul în care a fost pronunțată pentru a putea verifica îndeplinirea condițiilor existenței autorității de lucru judecat.

Așadar, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., susținerea recurentului privind încălcarea autorității de lucru judecat nu poate fi reținută în cauză, neavând suport legal.

Înalta Curte nu poate reține nici incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte reține că art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prevede următoarele: "Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că, pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind discriminatorie, aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop să nu fie adecvate și necesare.

Astfel, prima condiție este aceea a existenței a unui tratament diferențiat, adică persoane aflate în situații comparabile să fie tratate în mod diferit. Totodată, tratamentul diferențiat trebuie să aibă la bază existența unui criteriu de discriminare și să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.

Or, în cauză, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, reclamantul nu a prezentat situații în care alte persoane cu dizabilități similare au beneficiat de un alt tratament, de acces în interiorul școlii și de asistență pe parcursul pauzelor și orelor, nefiind prezentate nici obligații legale, regulamentare și concrete ale școlii sau ale pârâților de a-i asigura accesul și asistența imediată de la intrare în școală și pe parcursul pauzelor și orelor.

În aceste condiții, sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant centrate pe ideea că prima instanță nu a aplicat comparația în mod corect, în opinia sa, trebuind să compare reclamantul cu elevii fără handicap în raport cu circulația, mobilitatea, deplasarea și transportul tuturor ca drept.

În ceea ce privește susținerea recurentului privind neanalizarea de către prima instanță a faptei de discriminare ce rezultă din refuzul Colegiului Național Mihai Eminescu de a acorda asistența la deplasare în căruciorul reclamantului la etajele Colegiului Național Mihai Eminescu, Înalta Curte constată că aceasta este o chestiune de fapt stabilită de instanța de fond și pentru care nu există nici un fel de probă care să conducă la o prezumție în sensul că reclamantul s-ar fi prezentat la școala în cărucior.

De asemenea, chestiunea privind obligația unității de învățământ să asigure îngrijitor invocată de recurentul-reclamant nu are legătură cu situația din speță, în condițiile în care nici până la școală copilul nu a fost însoțit de persoana care avea obligația legală în calitate de însoțitor permanent retribuit în consecință.

Este lipsită de suport și susținerea recurentului privind faptul că prima instanță a ignorat cu desăvârșire aspectul privind sarcina probei, care revenea pârâților.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 137/2000, persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.

În cauză, așa cum rezultă din hotărârea contestată, se observă că, la dosarul aflat pe rolul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, părțile reclamate au depus puncte de vedere, iar Colegiul Director a efectuat o examinare proprie asupra chestiunilor reclamate de petent, prin raportare la toate susținerile părților și la înscrisurile și lucrările din dosar, judecătorul fondului apreciind în mod corect că hotărârea contestată este legală, astfel cum s-a reținut anterior.

În ceea ce privește susținerea privind greșita soluționare a cererii de trimitere preliminară la Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că obiectul cererii formulate de reclamant îl constituie întrebarea "dacă prevederile art. 26 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene privind integrarea persoanelor cu handicap pot fi interpretate din perspectiva obligației statului, prin organele sale de specialitate, de a asigura în mod efectiv asistență de transport și mobilitate dependentului de tehnologie de deplasare elev/student, prin preluarea acestuia de la domiciliul și efectuarea transportului până în incinta unității de învățământ, și retur, pe toată durata perioadei de timp necesară școlarizării, până la intrarea într-o activitate lucrativă?"

Instanța de recurs amintește că, în conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alineatul 2 din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se poate face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

În aceste condiții, în mod corect a apreciat prima instanță că nu este îndeplinită în cauză condiția ca dispoziția comunitară în cauză să nu fi făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar nu se impune cu o asemenea evidență, încât lasă loc unei îndoieli rezonabile.

Această condiție nu este îndeplinită, întrucât presupune o neclaritate a dreptului comunitar, adică o îndoială rezonabilă a judecătorului național cu privire la sensul și conținutul normei europene.

Potrivit dispozițiilor art. 26 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede că "Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității."

Înalta Curte, în acord cu opinia judecătorului fondului, apreciază că dispozițiile art. 26 din Cartă sunt clare, persoanele cu handicap au dreptul de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității, dar condițiile și criteriile specifice trebuie căutate în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și în regulamente administrative, întrucât o instanță nu poate depăși un cadru legal și regulamentar.

Așa, fiind, contrar susținerilor recurentului-reclamant, în mod corect a fost respinsă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 888 din 24 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.