ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3377/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1455 din 12 noiembrie 2010 a admis în parte cererea formulată de O.M.D. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat pe pârât la 10.000 euro echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, d in înscrisurile depuse la dosar, că tatăl reclamantei, Ș.C. a fost condamnat prin sentința penală nr. 1270 din 19 noiembrie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial București la 15 ani muncă silnică și la 10 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la crima de înaltă trădare, faptă prevăzută de art. 190 și 191 C. pen.

din 1936, fiind încarcerat în perioada 11 decembrie 1951 - 15 aprilie 1964. T ribunalul a reținut astfel că respectiva condamnare este una cu caracter politic în sensul art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind calificată în mod expres de lege ca având acest caracter. În aceste condiții, Tribunalul a constatat că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, în prezența caracterului politic al condamnării suferite de tatăl său decedat, reclamanta în calitate de fiică - descendent de gradul I - are dreptul la acordarea de daune morale. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța a reținut în primul rând, că din actele cauzei nu a rezultat că reclamanta ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării tatălui său.

În al doilea rând, Tribunalul a constatat că legea nu stabilește pentru aceste daune niciun cuantum minim sau maxim și nici criterii unitare și general aplicabile, similar Decretului-Lege nr. 118/1990. În aceste condiții, revine instanței rolul ca în fiecare caz în parte să aprecieze în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei care este cuantumul acestor despăgubiri. Tribunalul a constatat că stabilirea prin lege a caracterului politic al condamnării în temeiul art. 209 C. pen. din 1936 nu reprezintă o reparație suficientă pentru suferința morală a tatălui reclamantei și a reclamantei, reținând că atingerea adusă drepturilor fundamentale la libertate și la viață este foarte gravă. Instanța a mai avut în vedere faptul că reclamanta a suferit în mod evident un traumatism psihic, deoarece la vârsta de 13 ani, când tatăl său a fost condamnat, a putut conștientiza pierderea suferită.

Prin decizia nr. 527 A din 23 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta O.M.D. împotriva sentinței Tribunalului. A admis apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

S-a reținut că teza juridică susținută de către reclamantă constă în faptul că autorul său a suferit o condamnare politică, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare vătămărilor fizice și psihice suportate, în urma acțiunilor represive ale autorităților Statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a). Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că dispozițiile legale invocate de reclamantă ca temei juridic al cererii sale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 31 alin. (3) din aceeași lege, dar și ale art. 147 alin. (1) din Constituție: „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare declarate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Cum respectivele Decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 760/15.11.2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu a putut decât să procedeze la aplicarea acestor decizii, definitive și obligatorii în prezenta cauză. Faptul că acțiunea introductivă de instanță a fost formulată anterior pronunțării celor două decizii, nu a putut duce la concluzia inaplicabilității acestora în cauză, având în vedere reglementarea expresă cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

S-a constatat totodată că o astfel de soluție nu încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reținută de Curtea Constuituțională pentru că Statul Român avea la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau aceleași drepturi, de care, inclusiv apelanta - reclamantă sau autorul acesteia puteau beneficia, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1990, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Față de cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor sus enunțate, obligatorii atât pentru instanțe cât și pentru persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani, considerațiile expuse mai sus au reprezentat un răspuns la motivele de apel formulate de către toți apelanții.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta O.M.D., întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia, casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat. A reiterat motivele de apel, arătând că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1534/2010 și a menționat totodată că sentința Tribunalului cuprinde o serie de erori materiale.

Decizia pronunțată în apel a fost criticată, precizându-se faptul că la data introducerii acțiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, neplafonate sub aspectul întinderii, iar legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul respectării principiului neretroactivității legii, consacrat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. A arătat că Deciziile Curții Constituționale nr. 1354, nr. 1358 și nr. 1360/2010 au fost publicate în aceleași M. Of. nr. 761/15.11.2010, intrând în vigoare astfel în același moment și având efect complementar, motiv pentru care interpretarea și aplicarea acestora trebuie făcută în sens unitar.

A invocat în susținere și prevederile Legii nr. 202/2010 prin care au fost vizate inclusiv dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul înțelegând să acționeze astfel în sensul adoptării unui text conform dispozițiilor constituționale și înlăturând limitarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, pentru intervalul prevăzut de lege pentru adoptarea modificărilor necesare a fi aduse Legii nr. 221/2009. A precizat că textul din Legea nr. 202/2010 este identic cu cel al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, singura modificare a acestuia referindu-se la căile de atac ce pot fi exercitate, prin eliminarea apelului, în vederea accelerării soluționării respectivelor cereri.

Legiuitorul a înțeles să adopte aceleași text al dispozițiilor reparatorii reglementate de art. 5 din Legea nr. 221/2009 neînsușindu-și susținerile Curții Constituționale. S-a definit astfel cu claritate cadrul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, modificată prin Legea nr. 202/2010, ca fiind cel statuat prin asumarea obligațiilor Statului Român privind condamnarea clară și fără echivoc a totalitarismului și respectării principiilor Declarației de la Vilnius din 2009 a Adunării Parlamentare a OSCE. A mai arătat că o interpretare contrară a aspectelor menționate ar contraveni voinței legiuitorului și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Nu pot fi primite astfel, în contextul celor de mai sus, motivele de recurs privitoare la existența în continuare a temeiului juridic al cererii de acordare a despăgubirilor, prin prisma prevederilor Legii nr. 202/2010. În ceea ce privește criticile aduse sentinței Tribunalului, se reține că obiect al recursului nu poate fi decât decizia pronunțată în apel, pentru motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pentru eventualele erori materiale cuprinse în hotărârea primei instanțe, reclamanta putea cere îndreptarea acestora pe calea cererii prevăzută de art. 281 din Cod. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.M.D. împotriva deciziei nr. 527 A din 23 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.