ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3857/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3857/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1373 din 23 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul T.S. și s-a

dispus obligarea pârâtului S.R. la plata sumei de 5000 Euro, în echivalent lei

la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale.

Totodată, pârâtul a

fost obligat și la 531 lei daune materiale.

Au fost respinse, ca

neîntemeiate, celelalte pretenții deduse judecății.

În motivarea

sentinței, s-a reținut, în esență, că reclamantul, potrivit art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data

pronunțării, având în vedere caracterul politic al condamnării suferite

prin sentința penală nr. 331 din 09 aprilie 1958 a Tribunalului Militar

Teritorial București, are dreptul la acordarea de daune morale.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, având în vedere gravitatea suferințelor

reclamantului, precum și faptul că acesta beneficiază de despăgubiri în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și statuând în echitate înlăuntrul

limitei maxime stabilite de lege, tribunalul a apreciat suficientă suma de

5.000 euro cu titlu de daune morale.

Referitor la daunele

materiale, tribunalul, a acordat reclamantului suma de 531 lei cu titlu de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărârea de condamnare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apeluri reclamantul, pârâtul și M.P. - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia nr. 46

din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale

, s-au

respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârât și de M.P. - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București, și a fost admis apelul reclamantului,

schimbându-se în parte sentința atacată, în sensul majorării cuantumului

daunelor morale la 50.000 euro. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

În considerentele deciziei,

s-au reținut următoarele considerente:

Susținerile din cadrul

primului motiv de apel al pârâtului și M.P. sunt nefondate și urmează a fi înlăturate.

Prin Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, care în temeiul art. 147 din Constituție și art. 31

din Legea nr. 47/1992 produce efecte pentru viitor de la data publicării în M.

Of. și este general obligatorie, s-a statuat că „prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.”

Practic, oricum ar fi

interpretată această decizie, ea ar avea ca efecte juridice stingerea

(încetarea) dreptului subiectiv patrimonial prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, respectiv cel având ca obiect despăgubirile bănești

pentru prejudiciul moral suferit de persoanele ce intră în sfera de

reglementare a Legii nr. 221/2009. S-ar ajunge ca acest drept să nu mai aibă

niciun fel de substanță sau fundament și un întreg act normativ (Legea nr. 221/2009)

să fie lipsit de cea mai importantă prevedere a sa și să devină o „formă fără

fond”.

Instanța de judecată

învestită cu soluționarea prezentei pricini, arată curtea de apel, nu-și poate

permite să adere la o asemenea teză, căci cel puțin în situația din speță s-ar

crea toate premisele ca S.R. să fie expus unei condamnări la C.E.D.O. tocmai

pentru lipsa de previzibilitate și accesibilitate a unei dispoziții legale prin

care s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea unei persoane,

drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., astfel cum această noțiune este

definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg. Din acest punct de vedere se va face aplicațiunea corespunzătoare în cauză a dispozițiilor

art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care „dacă există neconcordanțe

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile”.

Aplicarea mecanică și

rigidă a dispozițiilor acestei decizii în procesele deja declanșate la data

publicării sale în M. Of., unele dintre ele aflate în faza judecării în căile

legale de atac, ar însemna pur și simplu să se ajungă la încălcarea dreptului

fundamental de acces la un tribunal reglementat prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.,

așa cum conținutul acestui drept a fost definit în jurisprudența C.E.D.O.

Instanța de apel

a mai reținut că nu poate fi acceptată susținerea că suma de 5000 Euro,

acordată apelantului-reclamant de către prima instanță, cu titlu de daune

morale, ar fi exagerat de mare. Dimpotrivă, ea trebuie majorată având în vedere

circumstanțele concrete ale speței.

Curtea a apreciat că,

prin obligarea pârâtului-apelant la plata către reclamant a sumei de 50000

Euro, în plus față de contravaloarea beneficiilor pe care le-a obținut acesta

prin efectele produse în ce-l privește de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999, se creează condițiile necesare pentru realizarea pe deplin a

principiului asigurării unei reparații echitabile și suficiente (astfel cum

acest principiu este definit în jurisprudența constantă a C.E.D.O.) a

prejudiciului moral suferit în perioada în care a fost privat de libertate în

condiții de temniță grea și muncă epuizantă. Totodată, se face aplicațiunea

corespunzătoare în speță și a dispozițiilor art. 5 alin. 1

1

din

Legea nr. 221/2009.

Referitor la

prevederile O.U.G. nr. 62/2010, trebuie arătat că acestea nu mai au

aplicabilitate în speță ca urmare a efectelor produse prin pronunțarea de către

Curtea Constituțională a Deciziei nr. 1354/2010, decizie care este definitivă

și general obligatorie în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție,

prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. I și II din

amintita ordonanță.

Instanța de apel

a înlăturat cel de-al doilea motiv de apel al reclamantului privind restituirea

contravalorii cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul penal în care a

suferit condamnarea cu caracter politic la pedeapsa închisorii, reținând

că Legea nr. 221/2009 nu conține nicio dispoziție în acest sens, care să poată

fi considerată un temei juridic suficient pentru admiterea acestor pretenții.

Cât privește

invocarea în apel a dispozițiilor art. 992 și 994 C. civ., pentru a oferi o

justificare pretențiilor respective, aceasta nu poate fi calificată decât ca

fiind o cerere nouă formulată direct în calea de atac (nededusă judecății

instanței de fond), neputând fi primită în considerarea prevederilor art. 294

alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs reclamantul T.S., pârâtul S.R., prin M.F.P. și M.P.

– Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Reclamantul solicită

modificarea în parte a deciziei pronunțate în apel, în sensul măririi

cuantumului despăgubirilor întrucât suma acordată nu constituie o reparare

integrală a prejudiciilor aduse ca urmare a condamnării suferite. În recursul

său, reclamantul nu invocă vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de

dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., limitându-se doar la a-și

exprima nemulțumirea față de cuantumul sumei acordate cu titlu de

daune morale.

În motivarea recursurilor

declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P.M. București și M.P. -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost criticată hotărârea

pentru nelegalitate, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul de a se reține incidența Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, și

arătându-se că în prezent cererea de chemare în judecată și-a pierdut temeiul

juridic.

Recursurile declarate

de pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P. și M.P. - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București, sunt fondate, urmând a fi admise, în considerarea

următoarelor argumente:

Potrivit art. 147 alin.

(4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin.

(3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional,

aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității legilor,

a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)] își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României,

la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 31 martie 2011, dată la care, urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a

deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantului,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultraactivează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la C.E.D.O., în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o

hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care [(în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010)] prin Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011). Partea I – a statuat că în

situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă

din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursurile declarate de pârâtul S.R., prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P.M. București și M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București vor fi admise, modificată decizia atacată, în sensul admiterii

apelurilor declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P.M. București și M.P.

- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței nr. 1373

din 23 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care

o schimbă în tot, iar pe fond se va respinge acțiunea.

În ceea ce privește recursul

declarat de reclamantul T.S., se constată că acesta este nul, pentru

următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de

atac prin care se invocă motive de nelegalitate a unei hotărâri.

Art. 302

1

alin.

(1) pct. c C. proc. civ., prevede că cererea de recurs va cuprinde, printre

alte mențiuni, sub sancțiunea nulității, și motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul, precum și dezvoltarea lor.

Potrivit

dispozițiilor art. 303 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea

de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Instanța investită cu

judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în

măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate

într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse în art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ.

În

cererea de recurs formulată de

reclamantul T.S., se constată că acesta își exprimă în

termeni foarte generali nemulțumirea față de hotărârea pronunțată, fără însă a

evoca în mod concret critici care să se încadreze în motivele de nelegalitate

invocate, în sensul textului procedural amintit.

Astfel, întrucât criticile formulate

nu fac posibilă încadrarea acestora, în mod concret, în vreunul din motivele de

nelegalitate expres prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. și nefiind

constatate nici motive de ordine publică care să ducă la analizarea din oficiu

a hotărârii criticate, se va constata nul recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul T.S. împotriva deciziei nr. 46 din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Admite recursurile

declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P.M. București și M.P. -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași decizii.

Modifică decizia

atacată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. –

D.G.F.P.M. București și M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva sentinței nr. 1373 din 23 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o schimbă în tot, iar pe fond respinge

acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2012.