ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3552/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3552/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, la data de 22 decembrie 2009, reclamanții S.D.I. și

R.R. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând instanței să se constate caracterul politic al măsurilor

administrative luate împotriva autorului lor, R.R. și obligarea pârâtului la

acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.900.000 euro, echivalent în RON la

data plății la cursul oficial al BNR.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că, prin Decretul nr. 83/1949, tatăl lor

împreună cu familia, la data de 1 martie 1949, a fost strămutat din comuna

Jugur, județul Argeș, în localitatea Câmpulung Muscel, județul Argeș unde li

s-a stabilit domiciliul obligatoriu, iar prin Ordinul MAI nr. 792766/1963, la

data de 16 august 1963, restricțiile au fost ridicate.

Reclamanții au mai

arătat că, la data de 26 martie 1949, tatăl lor a fost arestat, iar prin

Sentința penală nr. 478 din 24 august 1950, pronunțată de Tribunalul Militar

București, a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru uneltire

contra ordinii publice.

La data punerii în

libertate, 30 martie 1953, conform Deciziei MAI nr. 512/1953, tatăl lor a fost

internat într-o colonie de muncă timp de 60 de luni, iar la data de 12

decembrie 1953 i s-a stabilit și domiciliul obligatoriu.

Reclamanții menționează

că la data de 15 decembrie 1958, autorul acestora a fost din nou arestat și

prin Sentința penală nr. 151/1960 pronunțată de Tribunalul Militar Craiova a

fost condamnat la 12 ani muncă silnică și 7 ani degradare civică pentru

uneltire, fiind eliberat la data de 31 iulie 1964.

Reclamanții au mai

arătat că, prin Decizia nr. 632 din 13 martie 1997 a fost admis recursul în

anulare declarat împotriva Sentinței nr. 151/1960, tatăl reclamanților fiind

achitat.

De asemenea,

reclamanții mai arată că Decretul nr. 83/1949 și Decizia MAI nr. 512/1953 nu

sunt enumerate de către prevederile legii speciale pentru a reprezenta

condamnări cu caracter politic, așa încât urmează ca acest fapt să fie

constatat de instanță în baza art. 4 din lege.

Prin Sentința civilă

nr. 1593 din 22 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

admis, în parte, acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurilor luate

împotriva autorului reclamanților, prin Decizia MAI nr. 512/1953 prin care a

fost internat într-o colonie de muncă și prin Decretul nr. 83/1949, prin care a

fost strămutat din comuna Jugur, județul Argeș și i s-a fixat domiciliul

obligatoriu în Câmpulung Muscel, județul Argeș și a obligat pe pârât la

acordarea de despăgubiri către reclamanți în cuantum de 25.000 euro, echivalent

în RON la data plății la cursul oficial al BNR.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că întrucât Decretul nr. 83/1949 și Decizia MAI

nr. 512/1953 nu sunt enumerate de către prevederile legii speciale pentru a

reprezenta condamnări cu caracter politic, urmează a se analiza în concret în

ce măsură condamnarea suferită de autorul reclamanților a avut caracter

politic.

Sub acest aspect

tribunalul a reținut că prin Decizia penală nr. 632 din 13 martie 1997 a Curții

Supreme de Justiție a fost admis recursul în anulare promovat de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva

Sentinței penale nr. 151 din 24 martie 1960 a Tribunalului Militar Craiova și a

Deciziei nr. 1059 din 21 iunie 1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară

București, au fost casate cele două hotărâri judecătorești și a fost achitat

autorul reclamanților, R.R.

Tribunalul a

constatat că instanța supremă a înlăturat efectele Sentinței penale nr. 151 din

24 martie 1960, deoarece a reținut că fapta autorului reclamanților nu întrunea

elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat,

respectiv infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, latura obiectivă a

acestei infracțiuni fiind condiționată de stabilirea, pe bază de probe, a unor

activități de difuzare și răspândire în masă a unor idei și concepții, care,

prin conținutul lor concret, să fie apte să determine schimbarea ordinii

sociale existente în stat, a formei de guvernământ sau să pună în pericol securitatea

statului.

Instanța supremă a

reținut că activitățile inculpaților nu au întrunit condițiile menționate și nu

erau apte să producă asemenea urmări, afirmațiile inculpaților referitoare la

regimul politic de la acea dată fiind făcute ocazional și reprezentând doar

opinii sau critici referitoare la regimul politic, precum și nemulțumirea în

legătură cu nivelul de trai.

Tribunalul a apreciat

că scopul condamnării nu a fost acela de a suprima o activitate infracțională

reală exprimată în forma săvârșirii infracțiunii de uneltire contra ordinii

sociale, ci pentru a suprima libertatea de exprimare, fiind evidente motivele

politice avute în vedere, iar măsurile luate împotriva autorului reclamanților,

R.R. au caracter politic, fiind tocmai o consecință a condamnărilor dispuse

prin Sentința penală nr. 151 din 24 martie 1960 a Tribunalului Militar Craiova

și prin Decizia nr. 1059 din 21 iunie 1960 a Tribunalului Militar de Regiune

Militară București.

Sub acest aspect

tribunalul a reținut că prin Adresa nr. 232 din 17 mai 2010 emisă de Asociația

Foștilor Deținuți din România, aceasta și-a exprimat punctul de vedere cu

privire la măsura administrativă de internare într-o colonie de muncă luată

împotriva autorului reclamanților și aceea de strămutare și fixare a

domiciliului obligatoriu, arătându-se că familia R., la acea dată, era în

atenția securității, ca boieri cu înalte demnități și considerați dușmani ai

poporului, fiind evident caracterul politic al măsurilor dispuse.

Tribunalul a invocat

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 apreciind că

reclamanții au dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral

suferit de autorul lor prin aceste măsuri, dar și pentru condamnările de drept

dispuse împotriva acestuia, în baza hotărârilor evidențiate mai sus.

În ceea ce privește

cuantumul acestor despăgubiri, s-a reținut în primul rând că din actele cauzei

nu rezultă că reclamanții sau autorul lor ar fi primit alte despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a acestor condamnări.

Tribunalul a

constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la repararea prejudiciului moral

suferit prin condamnare și prin măsura administrativă luată împotriva autorului

acestora, cu obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 10.000 de euro

pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soțul/soția și

descendenții de gradul I și 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al

II-lea.

De asemenea,

tribunalul a reținut că autorul reclamanților, R.R. a decedat la data de 30

ianuarie 1980, reclamanții fiind descendenți de gradul I ai acestuia și, pe

cale de consecință, îndreptățiți potrivit dispozițiilor legale invocate, la

acordarea de despăgubiri morale.

În opinia

tribunalului, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța este cea care

ia în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de

libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative

produse în plan fizic, psihic și social, precum și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

republicat și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

La stabilirea

despăgubirii, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ținând cont de faptul că autorul reclamanților a

decedat în anul 1980, acesta nebeneficiind de măsuri reparatorii în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 și nici reclamanții nu se includ în categoria

persoanelor care pot beneficia de drepturile conferite de acest act normativ.

În final, tribunalul

a reținut cuantumul sumei pretinse ca fiind justificat numai în parte, la

stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, împotriva valorilor morale lezate. Dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, tribunalul a

admis cererea în parte, pentru suma de 25.000 euro, echivalent în RON la data

plății.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamanții, pârâtul și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 354A din 30 martie 2011, a

admis apelurile declarate și de Ministerul Public și a schimbat în parte

sentința apelată în sensul că a respins ca nefondată cererea de acordare de

despăgubiri. Prin aceeași decizie, a respins apelul reclamantului.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de

acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicabile în speță

în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1), art. 4 din Constituție și art. 31

alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Constatând că temeiul

juridic care justifica acordarea daunelor morale nu mai există, instanța de

apel a respins cererea reclamanților formulată în temeiul dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții și pârâtul.

l. Prin recursul

declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

reclamanții critică soluția de respingere a cererii de obligare a pârâtului la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere dispozițiile

Legii nr. 221/2009 în vigoare la data introducerii acțiunii, precum și

prevederile internaționale în materie. Totodată, invocă principiul

neretroactivității legii, precum și posibilitatea obținerii despăgubirilor în

virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, care primează.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București reproșează instanței de

apel că în mod greșit a menținut sentința tribunalului în ceea ce privește

constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva

autorului reclamanților.

Analizând decizia

recurată, în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de Decizia în interesul legii nr. 12/2011,

Înalta Curte reține următoarele:

Cu prioritate, este

de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a

fost invocat de recurenții reclamanți numai formal, nefiind dezvoltată nicio

critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează

- interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Contrar susținerilor

recurenților reclamanți, instanța de apel a dezlegat corect problema de drept

care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la

relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de

dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului reclamant sunt, de

asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin

dispoziții mai favorabile.

În speță, însă,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul

legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la

examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva

diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei,

ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu

beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce

efectele, partea neavând un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la

Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât

acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei

alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenții reclamanți.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a

făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În ceea ce privește

recursul pârâtului, Înalta Curte constată că este de asemenea nefondat.

Astfel, potrivit art.

4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 pot solicita

instanței să constate caracterul politic al acestora".

Prin urmare,

dispozițiile cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dau

posibilitatea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât cele prevăzute la 3

din lege, să solicite instanței de judecată constatarea caracterului politic al

acestora.

Se reține totodată și

împrejurarea că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul

excepției de neconstituționalitate și nu a fost declarat neconstituțional

printr-o decizie a organului jurisdicțional constituțional.

Așadar, în mod legal

instanța de apel a menținut dispozițiile din sentință privind constatarea

caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva autorului

reclamanților.

În consecință, Înalta

Curte, constatând că ambele recursuri sunt nefondate, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., le va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții S.D.I. și R.R. și de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 354A din 30 martie 2011

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM