ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3552/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 22 decembrie 2009, reclamanții S.D.I. și R.R. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să se constate caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva autorului lor, R.R. și obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.900.000 euro, echivalent în RON la data plății la cursul oficial al BNR. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin Decretul nr. 83/1949, tatăl lor împreună cu familia, la data de 1 martie 1949, a fost strămutat din comuna Jugur, județul Argeș, în localitatea Câmpulung Muscel, județul Argeș unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, iar prin Ordinul MAI nr. 792766/1963, la data de 16 august 1963, restricțiile au fost ridicate.

Reclamanții au mai arătat că, la data de 26 martie 1949, tatăl lor a fost arestat, iar prin Sentința penală nr. 478 din 24 august 1950, pronunțată de Tribunalul Militar București, a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru uneltire contra ordinii publice. La data punerii în libertate, 30 martie 1953, conform Deciziei MAI nr. 512/1953, tatăl lor a fost internat într-o colonie de muncă timp de 60 de luni, iar la data de 12 decembrie 1953 i s-a stabilit și domiciliul obligatoriu. Reclamanții menționează că la data de 15 decembrie 1958, autorul acestora a fost din nou arestat și prin Sentința penală nr. 151/1960 pronunțată de Tribunalul Militar Craiova a fost condamnat la 12 ani muncă silnică și 7 ani degradare civică pentru uneltire, fiind eliberat la data de 31 iulie 1964. Reclamanții au mai arătat că, prin Decizia nr. 632 din 13 martie 1997 a fost admis recursul în anulare declarat împotriva Sentinței nr. 151/1960, tatăl reclamanților fiind achitat.

De asemenea, reclamanții mai arată că Decretul nr. 83/1949 și Decizia MAI nr. 512/1953 nu sunt enumerate de către prevederile legii speciale pentru a reprezenta condamnări cu caracter politic, așa încât urmează ca acest fapt să fie constatat de instanță în baza art. 4 din lege. Prin Sentința civilă nr. 1593 din 22 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurilor luate împotriva autorului reclamanților, prin Decizia MAI nr. 512/1953 prin care a fost internat într-o colonie de muncă și prin Decretul nr. 83/1949, prin care a fost strămutat din comuna Jugur, județul Argeș și i s-a fixat domiciliul obligatoriu în Câmpulung Muscel, județul Argeș și a obligat pe pârât la acordarea de despăgubiri către reclamanți în cuantum de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății la cursul oficial al BNR.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că întrucât Decretul nr. 83/1949 și Decizia MAI nr. 512/1953 nu sunt enumerate de către prevederile legii speciale pentru a reprezenta condamnări cu caracter politic, urmează a se analiza în concret în ce măsură condamnarea suferită de autorul reclamanților a avut caracter politic. Sub acest aspect tribunalul a reținut că prin Decizia penală nr. 632 din 13 martie 1997 a Curții Supreme de Justiție a fost admis recursul în anulare promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva Sentinței penale nr. 151 din 24 martie 1960 a Tribunalului Militar Craiova și a Deciziei nr. 1059 din 21 iunie 1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară București, au fost casate cele două hotărâri judecătorești și a fost achitat autorul reclamanților, R.R.

Tribunalul a constatat că instanța supremă a înlăturat efectele Sentinței penale nr. 151 din 24 martie 1960, deoarece a reținut că fapta autorului reclamanților nu întrunea elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, respectiv infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, latura obiectivă a acestei infracțiuni fiind condiționată de stabilirea, pe bază de probe, a unor activități de difuzare și răspândire în masă a unor idei și concepții, care, prin conținutul lor concret, să fie apte să determine schimbarea ordinii sociale existente în stat, a formei de guvernământ sau să pună în pericol securitatea statului.

Instanța supremă a reținut că activitățile inculpaților nu au întrunit condițiile menționate și nu erau apte să producă asemenea urmări, afirmațiile inculpaților referitoare la regimul politic de la acea dată fiind făcute ocazional și reprezentând doar opinii sau critici referitoare la regimul politic, precum și nemulțumirea în legătură cu nivelul de trai. Tribunalul a apreciat că scopul condamnării nu a fost acela de a suprima o activitate infracțională reală exprimată în forma săvârșirii infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, ci pentru a suprima libertatea de exprimare, fiind evidente motivele politice avute în vedere, iar măsurile luate împotriva autorului reclamanților, R.R. au caracter politic, fiind tocmai o consecință a condamnărilor dispuse prin Sentința penală nr. 151 din 24 martie 1960 a Tribunalului Militar Craiova și prin Decizia nr. 1059 din 21 iunie 1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară București.

Sub acest aspect tribunalul a reținut că prin Adresa nr. 232 din 17 mai 2010 emisă de Asociația Foștilor Deținuți din România, aceasta și-a exprimat punctul de vedere cu privire la măsura administrativă de internare într-o colonie de muncă luată împotriva autorului reclamanților și aceea de strămutare și fixare a domiciliului obligatoriu, arătându-se că familia R., la acea dată, era în atenția securității, ca boieri cu înalte demnități și considerați dușmani ai poporului, fiind evident caracterul politic al măsurilor dispuse. Tribunalul a invocat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 apreciind că reclamanții au dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin aceste măsuri, dar și pentru condamnările de drept dispuse împotriva acestuia, în baza hotărârilor evidențiate mai sus.

În ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, s-a reținut în primul rând că din actele cauzei nu rezultă că reclamanții sau autorul lor ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestor condamnări. Tribunalul a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare și prin măsura administrativă luată împotriva autorului acestora, cu obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I și 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.

De asemenea, tribunalul a reținut că autorul reclamanților, R.R. a decedat la data de 30 ianuarie 1980, reclamanții fiind descendenți de gradul I ai acestuia și, pe cale de consecință, îndreptățiți potrivit dispozițiilor legale invocate, la acordarea de despăgubiri morale. În opinia tribunalului, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța este cea care ia în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

La stabilirea despăgubirii, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ținând cont de faptul că autorul reclamanților a decedat în anul 1980, acesta nebeneficiind de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și nici reclamanții nu se includ în categoria persoanelor care pot beneficia de drepturile conferite de acest act normativ. În final, tribunalul a reținut cuantumul sumei pretinse ca fiind justificat numai în parte, la stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, împotriva valorilor morale lezate. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, tribunalul a admis cererea în parte, pentru suma de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 354A din 30 martie 2011, a admis apelurile declarate și de Ministerul Public și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins ca nefondată cererea de acordare de despăgubiri. Prin aceeași decizie, a respins apelul reclamantului. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicabile în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1), art. 4 din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Constatând că temeiul juridic care justifica acordarea daunelor morale nu mai există, instanța de apel a respins cererea reclamanților formulată în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții și pârâtul. l. Prin recursul declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamanții critică soluția de respingere a cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 în vigoare la data introducerii acțiunii, precum și prevederile internaționale în materie. Totodată, invocă principiul neretroactivității legii, precum și posibilitatea obținerii despăgubirilor în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează.

2. Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București reproșează instanței de apel că în mod greșit a menținut sentința tribunalului în ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva autorului reclamanților. Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat de recurenții reclamanți numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Contrar susținerilor recurenților reclamanți, instanța de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului reclamant sunt, de asemenea, neîntemeiate. Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenții reclamanți. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. În ceea ce privește recursul pârâtului, Înalta Curte constată că este de asemenea nefondat.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 pot solicita instanței să constate caracterul politic al acestora". Prin urmare, dispozițiile cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât cele prevăzute la 3 din lege, să solicite instanței de judecată constatarea caracterului politic al acestora. Se reține totodată și împrejurarea că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate și nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie a organului jurisdicțional constituțional.

Așadar, în mod legal instanța de apel a menținut dispozițiile din sentință privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva autorului reclamanților. În consecință, Înalta Curte, constatând că ambele recursuri sunt nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., le va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții S.D.I. și R.R. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 354A din 30 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM