ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6000/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 606 din 30 martie 2010, Tribunalul Mureș, a admis în parte cererea formulată de reclamanții C.D.E. și O.M.O. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a echivalentului în lei la momentul plății, a sumei de 100.000 euro (câte 50.000 euro pentru fiecare reclamant), cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că tatăl reclamanților, defunctul C.D., a fost condamnat prin sentința penală nr. 82 din 27 februarie 1960 a Tribunalului Militar Cluj, la pedeapsa de 4 ani închisoare, 4 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii personale, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 11 lit. a) C. pen., iar prin decizia M.A.I.

nr. 50/1950 a fost încadrat într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 18 luni și arestat la data de 10 iunie 1950, această măsură fiind ridicată la data de 7 ianuarie 1952. S-a mai reținut că, anterior condamnării prin sentința penală nr. 82 din 27 februarie 1960 a Tribunalului Militar Cluj, tatăl reclamanților a fost arestat la data de 8 septembrie 1959, după care a executat în detenție sancțiunea aplicată până la data de 4 octombrie 1962. Raportat la starea de fapt prezentată, Tribunalul a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), art. 3 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și, având în vedere declarațiile martorilor audiați în cauză, care au confirmat tratamentul abuziv la care a fost supus condamnatul, precum și efectele negative resimțite de către familia acestuia, pe perioada detenției și ulterior, a apreciat că, sub aspectul daunelor morale pretinse prin acțiune - respectiv suma de 250.000 EURO, cererea reclamanților este întemeiată în parte, fiind acordată astfel suma de 100.000 EURO (câte 50.000 euro pentru fiecare).

Apelul declarat de pârât împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 124 A din 22 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, instanța de apel reținând, în esență, următoarele: Despăgubirile stabilite de către prima instanță sunt exagerate și nu răspund cerinței proporționalitățiî între valorile morale lezate și întinderea compensației bănești acordate. Astfel, sub aspectul menționat, curtea a avut în vedere faptul că însăși recunoașterea caracterului politic al condamnării și/sau al măsurii administrative luate împotriva unei persoane, este de natură a reprezenta – în planul percepției subiective a celor ce pretind o reparație morală, o acoperire cel puțin parțială a prejudiciului invocat.

Prin urmare, acordarea unei sume de bani în același scop nu se poate constitui decât într-o completare a celei dintâi modalități reparatorii și, întrucât legiuitorul nu a stabilit criterii obiective de apreciere a întinderii despăgubirii, revine instanței de judecată sarcina cuantificării acesteia, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze deduse judecății. În contextul celor anterior expuse, instanța a recurs la utilizarea unui criteriu judiciar de evaluare, în sensul că s-a raportat atât la durata efectivă a privării de libertate, ca urmare a condamnării și internării tatălui reclamanților într-o colonie de muncă, cât și la condițiile de detenție și tratamentul aplicat de organele de represiune ale perioadei de timp în care cele două sancțiuni aplicate au fost executate.

Cu referire concretă la situația din speța dedusă judecății, s-a constatat că – potrivit adresei din 30 noiembrie 1990, emisă de Ministerul de Interne, defunctul C.D. (antecesorul reclamanților) a fost încadrat timp de 19 luni într-o colonie de muncă, respectiv în perioada 10 iunie 1950-7 ianuarie 1952, iar din pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 82/1960, a executat efectiv în regim de detenție perioada 8 septembrie 1959 - 4 octombrie 1962, prin urmare, un interval de timp de 37 de luni. Coroborând împrejurările anterior menționate cu data nașterii reclamanților - 17 aprilie 1953, respectiv 27 decembrie 1956, Curtea a constatat că aceștia au resimțit în mod direct efectele condamnării penale a tatălui lor, în sensul că, pe durata executării efective a pedepsei închisorii, au fost privați de dreptul de a beneficia de ocrotirea părintească a acestuia.

S-a reținut totodată că nu poate fi ignorată, sub același aspect, nici perioada de după eliberare, când – potrivit datelor furnizate de martorii audiați în cauză, întreaga familie s-a confruntat cu serioase lipsuri materiale, generate de măsura confiscării totale a averii, evacuarea din propria locuință și mutarea într-o altă localitate. Cu referire, însă, la evaluarea întinderii prejudiciului moral invocat în cauză de către reclamanți – prin raportare atât la condamnarea penală a tatălui lor, cât și la măsura administrativă anterioară, constând în internarea acestuia într-o colonie de muncă, instanța de apel a observat că persoana în cauză a beneficiat de măsuri reparatorii instituite prin Decretul – Lege nr. 118/1990, astfel cum rezultă din cuprinsul Hotărârii nr. 6 din 17 ianuarie 1991 a Comisiei județene Mureș.

Or, această împrejurare impune aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, preluate și de art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, avute în vedere la determinarea despăgubirilor morale acordate reclamanților. Raportat la ansamblul considerentelor anterior expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul pârâtului Statul Român și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate reclamanților la suma de 5.000 EURO (câte 2.500 EURO pentru fiecare), restul dispozițiilor sentinței fiind menținute. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamanții C.D.E. și O.M.O., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., au susținut că în mod greșit s-a făcut aplicațiunea dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 întrucât, prin decizia din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a constatat că aceste prevederi legale sunt neconstituționale, context în care reducerea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de la 100.000 euro la 5.000 euro este greșită, fiind dată cu încălcarea legii. Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei Curții de Apel în sensul respingerii apelului pârâtului cu consecința menținerii sentinței Tribunalului. Recursul este fondat, potrivit considerentelor cer succed: Într-adevăr la data pronunțării hotărârii atacate erau în vigoare dispozițiile O.U.G.

nr. 62 din 30 iunie 2010 prin care despăgubirile morale reglementate ca modalitate de reparațiune prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost cuantificate în anumite limite, dispoziții în a căror aplicare a procedat instanța de apel la determinarea despăgubirilor stabilite ca fiind cuvenite reclamanților. Însă, ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 21 octombrie 2010, prevederile legale enunțate au fost declarate neconstituționale, ceea ce înseamnă, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, încetarea efectelor actului normativ sau dispoziției legale declarate neconstituționale. Deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale.

În acest context, dat fiind că dispoziția legală ce a constituit temeiul redimensionării cuantumului despăgubirilor morale reținute legal a fi cuvenite reclamanților în limitele prevăzute de această normă astfel cum au fost acestea plafonate, a fost declarată neconstituțională și în raport de considerentele mai sus reținute, se reține ca fondată critica din recurs privind inaplicabilitatea acestei norme consecință a lipsirii sale de efecte juridice în urma exercitării controlului de constituționalitate a posteriori.

Totodată se reține că la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale instanța de apel a făcut o evaluare a acestora și din perspectiva celorlalte criterii prevăzute de actul normativ incident cauzei, Legea nr. 221/2009, atât prin raportare la măsurile reparatorii acordate prin alte acte normative de reparațiune Decretul-Lege nr. 118/1990, cât și în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, privind condamnarea suferită de antecesorul reclamanților și a consecințelor sale asupra acestuia și a părților însăși.

Din această perspectivă se constată că, astfel cum legal a reținut instanța de apel, se impune redimensionarea despăgubirilor astfel cum au fost stabilite de prima instanță, întrucât aprecierea unor asemenea daune se realizează în echivalent și cu respectarea principiului proporționalității, scopul acordării daunelor morale constând în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, moral, iar nu a unei satisfacții patrimoniale (a unei restituiri în sens delictual). Natura nepatrimonială a prejudiciului apare a fi incompatibilă cu acoperirea/repararea sa prin echivalent bănesc, întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani.

Din acest motiv se impune ca în aprecierea unor asemenea daune să se dea eficiență principiilor legale enunțate, de natură să asigure păstrarea justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, care nu trebuie, în același timp, să se constituie în amenzi excesive pentru debitorul obligației astfel stabilite. Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă înseamnă că nu se poate ignora natura valorilor încălcate, dar și că ea nu poate constitui temei al îmbogățirii întrucât, în caz contrar, s-ar deturna însăși finalitatea acordării unor asemenea daune.

Or, în speță, astfel cum a reținut și instanța de apel, cel ce a pretins despăgubirile morale nu este victima directă, nemijlocită a condamnării politice, ci descendenții celui care a suferit condamnarea, astfel încât, dincolo de puternicele relații de afecțiune, de resimțirea în plan emoțional a acestei măsuri, efectele sale nu pot fi aceleași ca și în situația persoanei asupra căreia acestea s-au produs în mod direct. În raport de aceste considerente ce vizează titularul acțiunii, de intervalul mare de timp scurs de la momentul condamnării, de natură să atenueze suferința morală, de faptul că autorul lor a beneficiat și de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și reținând că suma stabilită de instanța de apel (astfel cum a fost diminuată, pe baza unor coordonate constatate a fi rămase fără efecte juridice) nu corespunde criteriilor legale enunțate, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul dedus judecății să fie admis. Urmare a rejudecării cauzei, pentru cele expuse și statuând în echitate cu respectarea totodată a principiului justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, se constată ca întemeiată critica reclamanților privind cuantumul despăgubirilor cuvenite și primind recursul acestora, să se modifice în parte decizia atacată în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 50.000 euro, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.D.E. și O.M.O. împotriva deciziei nr. 124 A din 22 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Mureș împotriva sentinței civile nr. 606 din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Mureș, secția civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de la suma de 100.000 euro la suma de 50.000 euro, echivalentul în lei la data plății efective. Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2011.