ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7577/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiune reclamanții C.D.E. și O.M.O. au solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pentru anii de detenție politică la care a fost supus tatăl lor, defunctul C.D., invocând în drept prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Prin sentința civilă nr. 606 din 30 martie 2010, Tribunalul Mureș a admis, în parte, cererea formulată de reclamanți, obligând pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata către aceștia a echivalentului în RON la momentul plății, a sumei de 100.000 euro (câte 50.000 euro pentru fiecare reclamant) cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinței pronunțată de instanța de judecată, Statul Român reprezentat de M.F.P. a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 124/A din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel Tg. Mureș, a admis apelul declarat de Statul Român și în consecință, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, de la suma de 100.000 euro, la suma de 5.000 euro (câte 2.500 euro pentru fiecare reclamant), cu titlu de daune morale, menținând restul dispozițiilor sentinței, argumentând că intimații - reclamanți nu au resimțit în mod direct efectele condamnării penale a tatălui lor, precum și faptul că persoana în cauză a beneficiat de măsuri reparatorii instituite prin Decretul - Lege nr. 118/1990.

Împotriva deciziei menționate anterior au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ., au susținut că în mod greșit s-a făcut aplicațiunea dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 întrucât, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a constatat că aceste prevederi legale sunt neconstituționale, context în care reducerea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de la 100.000 euro la 5.000 euro este greșită, fiind dată cu încălcarea legii. Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei Curții de Apel în sensul respingerii apelului pârâtului cu consecința menținerii sentinței Tribunalului.

Prin decizia civilă nr. 6000 din 14 septembrie 2011, pronunțată în Dosar nr. 1735/102/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de reclamanții C.D.E. și O.M.O., împotriva deciziei nr. 124 din 22 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Tg. Mureș și, modificând decizia atacată, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român , prin M.F.P. și prin D.G.F.P. Mureș, împotriva sentinței civile nr. 606 din 30 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Mureș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de la suma de 100.000 euro, la suma de 50.000 euro, echivalentul în RON la data plății efective, au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

În motivartea deciziei s-au reținut următoarele. La data pronunțării hotărârii atacate erau în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 prin care despăgubirile morale reglementate ca modalitate de reparațiune prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost cuantificate în anumite limite, dispoziții în a căror aplicare a procedat instanța de apel la determinarea despăgubirilor stabilite ca fiind cuvenite reclamanților. Însă, ulterior, prin decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 21 octombrie 2010, prevederile legale enunțate au fost declarate neconstituționale, ceea ce înseamnă, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, încetarea efectelor actului normativ sau dispoziției legale declarate neconstituționale.

Deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale. În acest context, dat fiind că dispoziția legală ce a constituit temeiul redimensionării cuantumului despăgubirilor morale reținute legal a fi cuvenite reclamanților în limitele prevăzute de această normă astfel cum au fost acestea plafonate, a fost declarată neconstituțională și în raport de considerentele mai sus reținute, se reține ca fondată critica din recurs privind inaplicabilitatea acestei norme consecință a lipsirii sale de efecte juridice în urma exercitării controlului de constituționalitate a posteriori.

Totodată se reține ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale instanța de apel a făcut o evaluare a acestora și din perspectiva celorlalte criterii prevăzute de actul normativ incident cauzei, Legea nr. 221/2009, atât prin raportare la măsurile reparatorii acordate prin alte acte normative de reparațiune Decretul-Lege nr. 118/1990, cât și în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, privind condamnarea suferită de antecesorul reclamanților și a consecințelor sale asupra acestuia și a părților însăși.

Din această perspectivă se constată că, astfel cum legal a reținut instanța de apel, se impune redimensionarea despăgubirilor astfel cum au fost stabilite de prima instanță, întrucât aprecierea unor asemenea daune se realizează în echivalent și cu respectarea principiului proporționalității, scopul acordării daunelor morale constând în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, moral, iar nu a unei satisfacții patrimoniale (a unei restituiri în sens delictual). Natura nepatrimonială a prejudiciului apare a fi incompatibilă cu acoperirea/repararea sa prin echivalent bănesc, întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani.

Din acest motiv se impune ca în aprecierea unor asemenea daune să se dea eficiență principiilor legale enunțate, de natura să asigure păstrarea justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, care nu trebuie, în același timp, să se constituie în amenzi excesive pentru debitorul obligației astfel stabilite. Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă înseamnă că nu se poate ignora natura valorilor încălcate, dar și că ea nu poate constitui temei al îmbogățirii întrucât, în caz contrar, s-ar deturna însăși finalitatea acordării unor asemenea daune.

Or, în speță, astfel cum a reținut și instanța de apel, cel ce a pretins despăgubirile morale nu este victima directă, nemijlocită a condamnării politice, ci descendenții celui care a suferit condamnarea, astfel încât, dincolo de puternicele relații de afecțiune, de resimțirea în plan emoțional a acestei măsuri, efectele sale nu pot fi aceleași ca și în situația persoanei asupra căreia acestea s-au produs în mod direct. În raport de aceste considerente ce vizează titularul acțiunii, de intervalul mare de timp scurs de la momentul condamnării, de natură să atenueze suferința morală, de faptul că autorul lor a beneficiat și de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și reținând că suma stabilită de instanța de apel (astfel cum a fost diminuată, pe baza unor coordonate constatate a fi rămase fără efecte juridice) nu corespunde criteriilor legale enunțate, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul dedus judecății să fie admis. Urmare a rejudecării cauzei, pentru cele expuse și statuând în echitate cu respectarea totodată a principiului justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, se constată ca întemeiată critica reclamanților privind cuantumul despăgubirilor cuvenite și primind recursul acestora, să se modifice în parte decizia atacată în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 50.000 euro, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare D.G.F.P. Mureș, în temeiul art. 318 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. În motivarea contestației s-au arătat următoarele. Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul că unele aspecte formale ale judecării recursului existente la dosarul cauzei la data pronunțării hotărârii au determinat darea unei soluții greșite.

Astfel, în speță, este vorba despre o greșeală materială reținându-se că doar Decizia nr. 1354/2010 își producea efectele juridice asupra temeiului de drept reținut de instanța de apel, omițându-se celelalte două decizii ale Curții Constituționale pronunțate în materie, respectiv Decizie nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010, care erau publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, așadar își produceau aceleași efecte juridice ca și Decizia nr. 1354/2010 la data soluționării cauzei de către instanța de recurs. La data soluționării recursului (14 septembrie 2011) nu exista niciun temei legal pentru acordarea unor astfel de despăgubiri.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, Curtea Constituțională a constatat că aceste prevederi contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

Raportat la raționamentul pe care chiar Înalta Curte de Casație și Justiție îl prezintă prin Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce are rol de unificare a practicii judecătorești în materie (în acest scop fiind și sesizată), contestatoarea consideră că se impune a se constata existența unei greșeli materiale, a nereținerii incidenței în cauză și a Deciziei nr. 1358/2010, întrucât, prin considerente, chiar instanța de recurs se referă la faptul că „deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederile legale, ci împiedică producerea unor efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale". Or, așa cum reține instanța, faptul că ulterior pronunțării hotărârii atacate, dispozițiile din O.U.G.

nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354/2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, tot astfel, și temeiul inițial al acțiunii introductive, în baza căruia instanța de fond a obligat pârâtul la 50.000 de euro pentru fiecare reclamant, cu titlu de daune morale, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituțional, Decizia nr. 1358/2010 fiind publicată în același M. Of. nr. 761/15.11.2010, în care a fost publicată și Decizia nr. 1354/2010.

În acest sens, este și concluzia reținută de către instanța de recurs: „prevederile legale enunțate au fost declarate neconstituționale, ceea ce înseamnă, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, încetarea efectelor actului normativ sau dispoziției legale declarate neconstituționale". Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la motivele contestației în anulare Înalta Curte a constatat neîntemeiată contestația pentru considerentele expuse mai jos. Potrivit art. art. 318 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. Acest motiv de contestație în anulare are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

În cazul de față contestatoarea susține că eroarea materială constă în neanalizarea a două decizii ale Curții constituționale pronunțate în materia reglementată de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, și anume decizia nr. 1358/2010 și decizia nr. 1360/2010, care erau publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, așadar, consideră contestatoarea, își produceau aceleași efecte juridice ca și Decizia nr. 1354/2010 la data soluționării cauzei de către instanța de recurs. Ca atare, în speță, se pune problema interpretării unui text de lege ce a constituit temeiul acțiunii, sub aspectul efectelor pe care le putea produce la data soluționării recursului, raportat la cele două decizii ale Curții Constituționale invocate de către contestator.

Reținând aceste premise, Înalta Curte constată că acest motiv de fapt al contestației în anulare excede noțiunii de eroare materială avut în vedere de art. 318 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., neținând de aspectele formale ale judecării recursului ci de interpretarea unor dispoziții legale, raportat la efectele pronunțării unor decizii de neconstituționalitate asupra normei juridice ce constituie temeiul de drept al acțiunii, normă declarată neconstituțională în cursul judecării cauzei. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGE, D E C I D E Respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Mureș împotriva deciziei nr. 6000 din 14 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2012.