ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3211/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3211/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15

aprilie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul

B.C.A.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să

constate caracterul politic al condamnării suferite prin Sentința nr. 80 din 05

martie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar București, să se constate

caracterul politic al măsurilor de confiscare totală a averii, strămutării și

stabilirii domiciliului obligatoriu luate împotriva sa și obligarea pârâtului

la plata unor despăgubiri în cuantum de 750.000 euro, pentru prejudiciul moral

suferit în urma condamnării și aplicării măsurilor sus-menționate, cu

cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1617 din 05 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, în Dosarul nr. 18545/3/2010, s-a admis în parte cererea

reclamantului, pârâtul fiind obligat să-i plătească suma de 10.000 euro, cu

titlu de daune morale (în echivalent în RON la data plății), precum și suma de

4.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinse ca neîntemeiate

capetele 1 și 2 ale cererii.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat, în baza art.

267 C. pen, la doi ani închisoare pentru acte preparatorii la delictul de

trecere frauduloasă a frontierei și confiscarea totală a averii în baza art. 25

pct. 6 alin. (1) C. pen. prin Sentința penală nr. 80 din 05 martie 1960,

pronunțata de Tribunalul Militar București în Dosarul nr. 3/1960.

De asemenea,

reclamantul a fost strămutat prin Decizia M.A.I. nr. 16274 din 11 octombrie

1061 din București și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Valea

Călmățui, Brăila, pe o perioadă de 24 luni (11 octombrie 1961 - 16 noiembrie

1963). La data de 16 noiembrie 1963, prin adresa M.A.I. nr. 816154/1963 i s-au

ridicat restricțiile domiciliare.

Prin Decizia nr. 1538

din 11 aprilie 2005 emisă de Comisia de Aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990,

reclamantului i s-au acordat toate drepturile conferite de Decretul-Lege nr.

118/1990, începând cu data de 01 mai 2005.

Art. 5 din Legea nr.

221/2009 recunoaște dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv, de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la

data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă

luată.

În ceea ce privește

capătul 1 și capătul 2 al cererii prin care reclamantul a solicitat să se

constate caracterul politic al condamnării suferite prin Sentința nr. 80 din 05

martie 1960, pronunțată de Tribunalul Militar București în Dosarul nr. 3/960 și

să se constate caracterul politic al măsurilor de confiscare totală a averii,

strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu luate împotriva sa,

tribunalul le-a apreciat ca neîntemeiate.

Concluzia

tribunalului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr.

221/2009, potrivit cărora constituie de drept condamnare cu caracter politic,

condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută în art. 267 C. pen., respectiv

delictul de trecere frauduloasă a frontierei, așa cum este și condamnarea

suferită de reclamantul B.C.A.E.

De asemenea, potrivit

art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități

și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative prevăzute la lit. a) -

f), printre care și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337/1954 cu privire

la reeducarea foștilor condamnați contra-revoluționari care și-au ispășit

pedeapsa în baza căreia i-a fost stabilit reclamantului, domiciliu obligatoriu,

pe o perioadă de 24 luni

[

art. 3 lit. b)

]

.

Prin urmare, s-a

constatat că condamnarea la care a fost supus reclamantul și care include și

măsura confiscării totale a averii, constituie de drept condamnare cu caracter

politic și, tot astfel, și măsura administrativă reținută în cauză, nefiind

necesar ca instanța de judecată să mai constate caracterul politic al acestora.

Prin raportare la

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat că

reclamantul B.C.A.E. este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnarea și măsura administrativă cu caracter politic luată

împotriva sa.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii, tribunalul a ținut cont și de măsurile reparatorii

deja acordate persoanei în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Drept urmare, în

stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare plafonul de 10.000

euro stabilit de legiuitor, măsurile reparatorii deja acordate, consecințele

negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

cuantumul sumei pretinse de reclamant a fost găsit justificat numai în parte

și, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile,

cererea a fost admisă pentru suma de 10.000 euro în echivalent RON la data

plății, cu titlu de despăgubiri.

Prin Decizia nr. 509A

din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul reclamantului, ca nefondat

și au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, fiind schimbată în parte sentința apelată, în sensul că au fost

respinse și capetele de cerere privind plata daunelor morale și a cheltuielilor

de judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 publicată în M. Of. al României din 15 noiembrie 2010, Curtea

Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la publicarea

deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate

de drept.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Deciziile Curții

Constituționale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv

pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după

publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau

care se vor soluționa în viitor.

În consecință,

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituționale,

nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu soluționarea acțiunii,

având ca temei dispozițiile legale sus-menționate, continuând să soluționeze

cauza, are obligația să constate că devin inaplicabile prevederile declarate

neconstituționale.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. din 15 noiembrie 2010,

astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul,

respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile

Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menționate

încetându-și efectele juridice.

În speță, Curtea de

Apel a constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor

morale solicitate în cauză - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se

referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege (inaplicabile în litigiu).

Privitor la

încălcarea drepturilor prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului -

art. 6, art. 5 alin. (5), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, instanța de apel a constatat că, în speță, nu suntem în situația

deținerii de către apelant a unei hotărâri judecătorești irevocabile, prin care

să fi obținut despăgubiri solicitate, spre a invoca deținerea unui „bun” actual

și efectiv, nediscutabil într-o cale de atac - în sensul art. 1 Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul nefiind

nici în situația unei ”speranțe legitime” de a obține daunele morale, în

temeiul legii, întrucât tocmai textul legal declarat neconstituțional,

lipsește, nu mai există, nu mai are nicio eficiență.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.C.A.E., invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantul a susținut că decizia atacată este dată cu

încălcarea art. 6

parag. 1 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 11

alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Astfel, recurentul a

arătat că cele două articole din Constituție conferă forță juridică superioară

pactelor și tratatelor internaționale ratificate de România, iar legea internă

trebuie să fie în concordanță cu acestea, în caz contrar aplicându-se dispozițiile

mai favorabile.

Ca urmare, instanța

de apel trebuia să aplice Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât

normele interne sunt în contradicție cu aceasta.

De asemenea, s-a

susținut că decizia este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și Protocolului adițional nr. 12 la

Convenție.

Recurentul a arătat

că i s-a adus atingere dreptului de acces la o instanță și la un proces

echitabil, că s-a produs o încălcare a principiului egalității armelor.

În plus, s-a adus

atingere și dreptului de proprietate și dreptului la reparații consacrat în

art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin

aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 unui proces pendinte și

suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale, se creează premisele

unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcție de deținerea

sau nu a unei hotărâri definitive.

În concluzie,

recurentul a susținut că instanța de apel trebuia să constate prioritatea

reglementărilor internaționale și, făcând aplicarea Convenției, să îi constate

dreptul la reparații pentru prejudiciul moral suferit.

Totodată, recurentul

a formulat critici și cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, apreciind

că suma acordată de prima instanță nu reprezintă o reparație echitabilă.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta

Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor

recurentului reclamant, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care

se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe,

potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la

relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de

dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului reclamant sunt, de

asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul

legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la

examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva

diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei,

ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu

beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce

efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la

Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât

acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei

alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul reclamant.

Prin urmare, analiza

criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai

justifică, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas

fără temei de drept.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, Curtea de Apel a

făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

astfel că recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C.A.E. împotriva Deciziei nr. 509A

din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS