ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2243/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 08 martie 2010, reclamanții S.L.M. și S.R.V. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în valoare totală de 3.500.000 euro, echivalent în lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de părinții lor, S.V., prin cele două condamnări cu caracter politic la 3 ani și respectiv 10 ani de temniță grea și S.P. ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic - deportarea, precum și pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1465 din 22 octombrie 2010 Tribunalul București - secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții S.L.M.

și S.R.V., a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 80.000 euro, în echivalent lei, curs schimb valutar BNR din ziua plății, respectiv 65.000 euro despăgubiri civile pentru condamnarea cu caracter politic dispusă față de autorul S.V. și câte 5.000 euro, pentru măsura administrativă cu caracter politic luată față de reclamanți și autoarea acestora S.P. și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2.500 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 426/1948, tatăl reclamanților a fost condamnat la trei ani închisoare corecțională și amendă corecțională, pentru delictul de tentativă de trecere frauduloasă de frontieră, prevăzut de art. 267 C. pen.

În urma recursului declarat de autor, Curtea Militară de Casare și Justiție, prin Decizia nr. 1542 din 22 decembrie 1948 a casat sentința nr. 426/1948 și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Militar București. Tribunalul Militar București prin sentința nr. 860 din 09 iulie 1949 a condamnat pe tatăl reclamanților la trei ani închisoare corecțională și amendă corecțională și i-a pus și sechestru pe bunuri, stabilind că detenția preventivă se socotește de la data 04 aprilie 1948. Aceasta sentința a rămas definitivă prin respingerea recursului de către Curtea Militară de Casare și Justiție București. La data de 05 august 1955, autorul a fost eliberat conform Biletului de libertate. Din dispozitivul sentinței nr. 860/1949 a reieșit că tatăl reclamanților, S.V., a fost reținut pentru fapte prevăzute de art. 267 alin. (1), (4) și (5) C. pen.

astfel că în speță sunt incidente disp. art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 în sensul că această condamnare are caracter politic de drept, stabilit de legiuitor, nemaifiind necesar ca instanța judecătorească să constate caracterul politic al condamnării. Prin sentința nr. 1313 din 30 decembrie 1958 Tribunalul București l-a condamnat pe tatăl lor la 10 ani închisoare și 5 ani interdicție, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prin agitație, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. Prin aceiași sentința s-a dispus confiscarea totală a averii personale. Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 185 din 23 ianuarie 1959 de către Tribunalul Militar al regiunii II-a Militară București.

Acesta a fost încarcerat la Jilava, celula 35, loc în care a și murit în luna iulie 1959, iar în anul 1970, în urma recursului extraordinar declarat de Ministerul Justiție, Tribunalul Suprem, prin Decizia nr. 11 din 20 ianuarie 1970 l-a achitat pe condamnat post-mortem, de orice penalitate pentru infracțiunea prevăzuta de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada menționată sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În speța dedusă judecății, condamnarea aplicată autorului reclamanților, respectiv cele doua condamnări, reprezintă condamnări cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, respectiv moștenitorilor acestuia, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege, pentru prejudiciul moral produs în patrimoniul autorului lor. De asemenea, potrivit art. 4 alin. (2) din același act normativ persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, iar prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Tribunalul a mai reținut că prin decizia M.A.I. nr. 239/1952 s-a dispus dislocarea autoarei reclamanților S.P. și a celor doi reclamanți, minori și în grija mamei și stabilirea domiciliului obligatoriu în Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea, pentru o perioadă de 2 ani, măsură ridicată prin decizia nr. 5064/1954 a MAI. Referitor la daunele morale și materiale pretinse de către reclamanți, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative luate față de mama acestora și față de cele două condamnări luate față de tatăl acestora, respectiv un prejudiciu moral propriu și nu doar cel transmis pe cale succesorală, Legea nr. 221/2009 nu reglementează posibilitatea acordării de daune pentru prejudiciul suferit de descendenții persoanei decedate.

În acest sens, potrivit art. 5 alin. (1) o rice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Or, din moment ce textul stabilește că soțul supraviețuitor sau descendenții până la gradul II pot solicita daune doar după decesul persoanei condamnate, este clar că legiuitorul a avut în vedere doar prejudiciul cauzat acestuia nu și eventualul prejudiciu moral suferit de soțul supraviețuitor sau descendenții prin condamnarea dispusă împotriva soțului/autorului lor, așadar tribunalul a admis doar solicitarea acestora de acordare de daune morale doar pentru prejudiciul moral personal ca urmare a măsurii administrative luate față de aceștia prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, aceștia aflându-se în grija mamei lor.

Tribunalul nu a putut primi susținerile reclamanților de obligare a pârâtului la plata sumelor pretinse cu titlu de daune morale, întrucât această sumă este una exorbitantă, iar acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită, astfel încât daunele acordate de instanța de judecata sunt apreciate ca fiind suficiente și rezonabile. În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor potrivit O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a înlăturat aplicabilitatea prevederilor acestui act normativ privind cuantumul despăgubirilor, prin raportare la disp. art. 14, cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acest act normativ cuprinzând dispoziții contrare cu convenția.

Referitor la capătul accesoriu de cerere având ca obiect obligarea la plata cheltuielilor de judecată pretinse, tribunalul față de împrejurarea că a admis cererea de chemare în judecată în parte, pentru motivele evidențiate anterior, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2.500 lei cheltuieli de judecată, potrivit disp. art. 274 alin. (1) si art. 276 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin motivele de apel formulate la data de 14 decembrie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, arată că: hotărârea pronunțată în cauză este nelegală, față de neconstituționalitatea disp.

art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 având în vedere că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională. Prin decizia nr. 439/A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile formulate de pârâți și schimbată în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii reclamanților, precum și solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Analizând comparativ prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [..] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [..] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale. Instanța de contencios constituțional a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).

De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.

Concluzionând, față de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în condițiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficiențelor, Curtea a constatat că prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordări de daune morale titularului( celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului.

Pe cale de consecință, încetând să producă efecte temeiul juridic(legea nr. 221/2009) în baza căruia intimații reclamanți au solicitat acordarea daunelor morale, având în vedere toate argumentele expuse în cele ce preced și care au fost avute în vedere de instanța de contencios constituțional la pronunțarea acestor decizii, s-a apreciat că se impune reformarea soluției primei instanțe în sensul respingerii acțiunii ca nefondate. Față de aceste motive, constatând că prin efectul deciziilor Curții Constituționale, nu se poate recunoaște în favoarea celor persecutați politic în perioada regimului comunist dreptul la despăgubiri, în sensul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a apreciat inutil să se mai examineze criticile formulate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în subsidiar, cu privire la cuantumul excesiv al daunelor acordate de prima instanță.

În ceea ce privește precizările intimaților reclamanți, referitoare la analizarea cauzei și din perspectiva prevederilor Convenției Europene a drepturilor Omului, și anume dispozițiile art. 6 și 14 din CEDO și art 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, instanța de apel a reținut faptul că aceste aspecte au fost avute în vedere de către Curtea Constituțională la pronunțarea deciziilor anterior examinate.

Astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. De asemenea, Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. În ceea ce privește incidența prevederilor art. 1 din Primul protocol Adițional la CEDO, Curtea Constituțională a avut în vedere faptul că instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că acest text din Covenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

În ceea ce privește incidența prevederilor art 6 coroborat cu art. 14 din CEDO, Curtea a apreciat că nu se poate reține încălcarea normelor Convenției, pentru faptul că instanța de control judiciar înțelege să dea eficiența juridică corespunzătoare deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională pentru următoarele considerente: Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății. S-a considerat că nu se creează situația unei discriminări, care să conducă la nerespectarea prevederilor art. 14 din CEDO, pentru motivele anterior expuse, pornind de la efectele controlului de constituționalitate pe care îl exercită Curtea Constituțională, conceput ca un mecanism absolut necesar într-o societate democratică pentru a se asigura supremația principiului legalității și respectarea dispozițiilor legii fundamentale.

Pornind de la prevederile art 20 din Constituție, intimații reclamanți au susținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului cât și Rezoluțiilor APCE 1096/1996 și 1481/2006. Practic, reclamanții susțin, prevalându-se de dispozițiile art. 20 din Constituție, care permit instanțelor de judecată să dea prioritate reglementărilor internaționale, în materia drepturilor omului, în condițiile în care există neconcordanțe între acestea și legile interne, că instanța ar trebui să valorifice direct aceste norme internaționale, care recunosc celor care au fost persecutați de regimul dictatorial comunist, drepturi mai largi.

Făcând o analiză detaliată a actelor internaționale invocate de reclamant în cele ce preced, curtea de apel, a constatat că acestea au fost avute în vedere de către instanța de contencios constituțional la pronunțarea deciziilor nr. 1358 și 1360 din 2010. Primul document internațional, la care face referire apelantul, este reprezentat de Rezoluția nr 1096/1996 adoptată de Consiliul Europei și se referă la măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri comuniste și prevede necesitatea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste, prin stabilirea unor reparații echitabile, care să exprime ideea de justiție. În conținutul acestei rezoluții se acreditează ideea că nu ar trebui limitate despăgubirile acordate victimelor justiției totalitare comuniste.

Rezoluția nr 1481/2006 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei arată în esență, faptul că, spre deosebire de crimele comise de național-socialism( nazism), cu privire la care comunitatea internațională a fost avertizată, existând o condamnare oficială a acestora, căderea regimurilor totalitare comuniste nu a fost urmată de o anchetă internațională exhaustivă și profundă a ceea ce a însemnat în adevărata sa dimensiune regimul dictatorial comunist, astfel că se afirmă necesitatea sensibilizării opiniei publice internaționale în aceste sens. Scopul declarat al rezoluției a fost acela de face comunitatea internațională să conștientizeze dimensiunile reale ale fenomenului comunist în vederea evitării producerii unor crime similare în viitor, în condițiile în care aprecierea morală și condamnarea crimelor comise joacă un rol important în educarea viitoarelor generații.

Examinând coroborativ conținutul acestor documente internaționale, s-a constatat că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnări ferme a comunismului, atât ca doctrină cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare. Aceste documente internaționale au caracter esențialmente declarativ, în sensul că, rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise și de a proteja generațiile viitoare de astfel de atrocități.

Pentru ca aceste documente internaționale să poată da naștere unor drepturi în favoarea cetățenilor statelor membre la organizația internațională care le-a elaborat, este necesar ca normele juridice ce le consacră să aibă caracter obligatoriu și să fie direct aplicabile în ordinea juridică internă. În speță reclamanții invocă unele rezoluții ale Consiliului Europei în sprijinul drepturilor subiective pe care urmărește să le valorifice. Aceste documente internaționale emise de Consiliul Europei nu sunt beneficiarele efectului aplicabilității direct, de care se bucură normele dreptului comunitar, deoarece nu se înscriu în categoria izvoarelor primare( formate din tratatele constitutive ale Comunităților Europene, la care se adaugă tratatele modificatoare și protocoalele anexe) și nici secundare( reprezentate de actele adoptate de instituțiile comunitare, care au caracter obligatoriu) ale dreptului comunitar.

Pe cale de consecință, s-a apreciat că nu se poate considera că aceste documente internaționale ar consacra în concret vreun drept patrimonial în favoarea victimelor regimului comunist, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit datorită persecuției și abuzurilor la care au fost supuse, ele conținând doar norme de recomandare, principii orientative, statul fiind suveran în a aprecia în ce măsură alege să le dea eficiență în legislația pe care o adoptă. Spre deosebire de situația dreptului comunitar, în cazul actelor emise de Consiliul Europei, nu suntem în situația restrângerii suveranității statului pentru a ceda prioritate reglementărilor internaționale, care nu devin astfel parte integrantă din ordinea juridică internă.

Prin urmare, nu se poate reține existența unei speranțe legitime în beneficiul celor supuși unor condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic și pe cale de consecință, nu se poate reține nici existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO. Având în vedere că nu există o consacrare directă și efectivă a unui drept la despăgubiri prin documentele internaționale anterior menționate, nu rezultă modul în care ar fi incidente prevederile art. 20 din Constituție, în condițiile în care nu există o reglementare internațională mai favorabilă, care să vină în contradicție cu cea internă, mai restrictivă și astfel să ia naștere obligația judecătorului de a da prevalență reglementărilor internaționale în materia drepturilor omului.

În ceea ce privește invocarea Declarația Universală a Drepturilor Omului în ideea de a fundamenta obținerea daunelor morale, curtea de apel a reținut că Declarația a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca rezoluție, neavând putere de lege. Scopul său, conform preambulului, este de a oferi un mod de înțelegere comun al drepturilor fundamentale și de a servi tuturor popoarelor si națiunilor drept standard comun de înfăptuire. Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, au declarat recurs, reclamanții prin care au solicitat, modificarea în tot a deciziei recurate și menținerea hotărârii pronunțate de Tribunalul București ca temeinică și legală, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea motivelor de recurs, reclamanții au arătat că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, s-a arătat nelegala reținere în cauză a incidenței deciziei nr. 1358/2010, pronunțată de Curtea Constituțională prin care s-a declarat ca fiind neconstitutional art. 5 alin. (1). lit. a) teza întai a Legii nr. 221/2009, articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale ca urmare a suferințelor îndurate de către persoanele persecutate din punct de vedere politic. În ceea ce privește persoanele cărora legiuitorul le-a conferit legitimare activă pentru acordarea reparațiilor acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, prin art. 5 lit. a) din actul normativ au fost indicați ca beneficiari ai legii atât persoana care a fost victima victima condamnărilor cu caracter politic cât și soțul/soția celui condamnat sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea.

inclusiv. Textul de lege plasează, așadar, pe poziții de egalitate procesuală activă persoana condamnată (clar aflată în viață) și soțul sau descendenții persoanei condamnate, dar care a decedat. Legea nu distinge momentul în care a avut loc decesul (în timpul condamnării, în timpul Regimului comunist, după revoluția din decembrie 1989, înainte de intrarea în vigoare a legii, după intrarea în vigoare a legii), astfel încat, nici interpretul legii- instanța- nu are dreptul să facă o asemnea distincție. Dacă unui condamnat politic nu i s-a reparat prejudiciul suferit, cum este cazul și în speța, și a murit până la adoptarea Legii nr. 221/2009, asta nu înseamnă că acesta nu mai are dreptul la despăgubiri, prin urmașii săi stipulați expres în lege (sotul/sotia.

descendenții gradul I si II). Prin urmare, instanța de fond a apreciat în mod corect că reclamanții, descendenți ai persoanei condamnate politic, unicii moștenitori ai tatălui lor, în calitate de fiica și respectiv fiu, sunt îndreptățiti a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) Iit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei condamnări. A invocat, încălarea principiului neretroactivitatii legii, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, față de faptul la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, astfel că, legea era în vigoare la acea dată.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. In consecința, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitve, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă. Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea in legătura cu drepturile si libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare.

Reclamanții au mai invocat și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție cu privire la discriminare și prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, Convenției Europene a Drepturilor Omului, Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006, în raport de faptul că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanța cu acestea. Recursul va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: În esență, recurenții-reclamanți critică nelegala respingere a cererii de acordare a daunelor materiale, solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Problema care se pune însă în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Astfel, cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.L.M. și S.R.V. împotriva deciziei nr. 439/A din data de 21 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.