ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 27.03.2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2243/2012

HOTĂRÂRE

27.03.2012

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2243/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 08 martie 2010, reclamanții S.L.M. și S.R.V. au chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în valoare totală de

3.500.000 euro, echivalent în lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit

de părinții lor, S.V., prin cele două condamnări cu caracter politic la 3 ani

și respectiv 10 ani de temniță grea și S.P. ca urmare a măsurii administrative

cu caracter politic - deportarea, precum și pentru prejudiciul moral suferit,

cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr.

1465 din 22 octombrie 2010 Tribunalul București - secția a IV-a civilă, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanții S.L.M. și S.R.V., a obligat pârâtul

la plata către reclamanți a sumei de 80.000 euro, în echivalent lei, curs

schimb valutar BNR din ziua plății, respectiv 65.000 euro despăgubiri civile

pentru condamnarea cu caracter politic dispusă față de autorul S.V. și câte

5.000 euro, pentru măsura administrativă cu caracter politic luată față de

reclamanți și autoarea acestora S.P. și a obligat pârâtul la plata către

reclamanți a sumei de 2.500 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr.

426/1948, tatăl reclamanților a fost condamnat la trei ani închisoare

corecțională și amendă corecțională, pentru delictul de tentativă de trecere

frauduloasă de frontieră, prevăzut de art. 267 C. pen. În urma recursului

declarat de autor, Curtea Militară de Casare și Justiție, prin Decizia nr. 1542

din 22 decembrie 1948 a casat sentința nr. 426/1948 și a trimis cauza spre

rejudecare Tribunalului Militar București.

Tribunalul Militar

București prin sentința nr. 860 din 09 iulie 1949 a condamnat pe tatăl

reclamanților la trei ani închisoare corecțională și amendă corecțională și i-a

pus și sechestru pe bunuri, stabilind că detenția preventivă se socotește de la

data 04 aprilie 1948. Aceasta sentința a rămas definitivă prin respingerea

recursului de către Curtea Militară de Casare și Justiție București.

La data de 05 august 1955,

autorul a fost eliberat conform Biletului de libertate. Din dispozitivul

sentinței nr. 860/1949 a reieșit că tatăl reclamanților, S.V., a fost reținut

pentru fapte prevăzute de art. 267 alin. (1), (4) și (5) C. pen. astfel că în

speță sunt incidente disp. art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 în sensul că

această condamnare are caracter politic de drept, stabilit de legiuitor,

nemaifiind necesar ca instanța judecătorească să constate caracterul politic al

condamnării.

Prin sentința nr. 1313

din 30 decembrie 1958 Tribunalul București l-a condamnat pe tatăl lor la 10 ani

închisoare și 5 ani interdicție, pentru delictul de uneltire contra ordinii

sociale, prin agitație, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. Prin

aceiași sentința s-a dispus confiscarea totală a averii personale. Hotărârea a

rămas definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 185 din 23

ianuarie 1959 de către Tribunalul Militar al regiunii II-a Militară București.

Acesta a fost

încarcerat la Jilava, celula 35, loc în care a și murit în luna iulie 1959, iar

în anul 1970, în urma recursului extraordinar declarat de Ministerul Justiție,

Tribunalul Suprem, prin Decizia nr. 11 din 20 ianuarie 1970 l-a achitat pe

condamnat post-mortem, de orice penalitate pentru infracțiunea prevăzuta de art.

209 pct. 2 lit. a) C. pen.

Potrivit art. 1 din

Legea nr. 221/2009

constituie

condamnare cu caracter politic

orice condamnare

dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6

martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față

de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.

Conform

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada menționată sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot

solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În speța dedusă

judecății, condamnarea aplicată autorului reclamanților, respectiv cele doua

condamnări, reprezintă condamnări cu caracter politic în sensul prevăzut de art.

1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, respectiv

moștenitorilor acestuia, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege, pentru

prejudiciul moral produs în patrimoniul autorului lor.

De asemenea, potrivit

art. 4 alin. (2) din același act normativ persoanele care au făcut obiectul

unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de

asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al

acestora, iar prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Tribunalul a mai reținut

că prin decizia M.A.I. nr. 239/1952 s-a dispus dislocarea autoarei

reclamanților S.P. și a celor doi reclamanți, minori și în grija mamei și

stabilirea domiciliului obligatoriu în Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea, pentru o

perioadă de 2 ani, măsură ridicată prin decizia nr. 5064/1954 a MAI.

Referitor la daunele

morale și materiale pretinse de către reclamanți, pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurii administrative luate față de mama acestora și față

de cele două condamnări luate față de tatăl acestora, respectiv un prejudiciu

moral propriu și nu doar cel transmis pe cale succesorală, Legea nr. 221/2009

nu reglementează posibilitatea acordării de daune pentru prejudiciul suferit de

descendenții persoanei decedate.

În acest sens, potrivit

art. 5 alin. (1) o

rice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la

data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Or,

din moment ce textul stabilește că soțul supraviețuitor sau descendenții până

la gradul II pot solicita daune doar după decesul persoanei condamnate, este

clar că legiuitorul a avut în vedere doar prejudiciul cauzat acestuia nu și

eventualul prejudiciu moral suferit de soțul supraviețuitor sau descendenții

prin condamnarea dispusă împotriva soțului/autorului lor, așadar tribunalul a

admis doar solicitarea acestora de acordare de daune morale doar pentru

prejudiciul moral personal ca urmare a măsurii administrative luate față de

aceștia prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, aceștia aflându-se în

grija mamei lor.

Tribunalul nu a putut

primi susținerile reclamanților de obligare a pârâtului la plata sumelor

pretinse cu titlu de daune morale, întrucât această sumă este una exorbitantă,

iar acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire

pentru cel care le solicită, astfel încât daunele acordate de instanța de

judecata sunt apreciate ca fiind suficiente și rezonabile.

În ceea ce privește

stabilirea cuantumului despăgubirilor potrivit O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a

înlăturat aplicabilitatea prevederilor acestui act normativ privind cuantumul

despăgubirilor, prin raportare la disp.

art. 14, cât

și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, acest act normativ cuprinzând dispoziții contrare cu

convenția.

Referitor la capătul

accesoriu de cerere având ca obiect obligarea la plata cheltuielilor de

judecată pretinse, tribunalul față de împrejurarea că a admis cererea de

chemare în judecată în parte, pentru motivele evidențiate anterior, a obligat

pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2.500 lei cheltuieli de judecată,

potrivit disp. art. 274 alin. (1) si art. 276 C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin motivele de apel

formulate la data de 14 decembrie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, arată că: hotărârea pronunțată în cauză este nelegală, față de

neconstituționalitatea disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr.

221/2009 având în vedere că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

pronunțată de Curtea Constituțională.

Prin decizia nr. 439/A

din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile formulate de pârâți și

schimbată în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii reclamanților,

precum și solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Analizând comparativ

prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune

morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada

comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art.

4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

- cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie

1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

În expunerea de

motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul

moral suferit, [..] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu

caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [..] să nu fie

suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au

fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea

constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme

juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui

prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în

modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de

lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de

până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri

morale.

Instanța de

contencios constituțional a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru

daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte,

echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse

prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute

de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația

prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate

drepte, echitabile și rezonabile.

Prin Decretul-lege nr.

118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor

lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect,

aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale

statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3)

din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce

privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât

atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7

octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).

De asemenea, nu s-ar

putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum

este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat

instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în

Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei

aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în

mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o

"speranță legitimă" în dobândirea proprietății.

Concluzionând, față

de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în

condițiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale

declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are

posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficiențelor, Curtea

a constatat că prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale atât sub aspectul acordări de daune morale

titularului( celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist

sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive)

cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către

soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului.

Pe cale de

consecință, încetând să producă efecte temeiul juridic(legea nr. 221/2009) în

baza căruia intimații reclamanți au solicitat acordarea daunelor morale, având

în vedere toate argumentele expuse în cele ce preced și care au fost avute în

vedere de instanța de contencios constituțional la pronunțarea acestor decizii,

s-a apreciat că se impune reformarea soluției primei instanțe în sensul

respingerii acțiunii ca nefondate.

Față de aceste

motive, constatând că prin efectul deciziilor Curții Constituționale, nu se

poate recunoaște în favoarea celor persecutați politic în perioada regimului

comunist dreptul la despăgubiri, în sensul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, s-a apreciat inutil să se mai examineze criticile

formulate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în

subsidiar, cu privire la cuantumul excesiv al daunelor acordate de prima

instanță.

În ceea ce privește

precizările intimaților reclamanți, referitoare la analizarea cauzei și din

perspectiva prevederilor Convenției Europene a drepturilor Omului, și anume

dispozițiile art. 6 și 14 din CEDO și art 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, instanța de apel a reținut faptul că aceste aspecte au fost avute în vedere de către

Curtea Constituțională la pronunțarea deciziilor anterior examinate.

Astfel, instanța de

contencios constituțional a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru

prejudiciile morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă

este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei

persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și

imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a

produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea

măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative

interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei.

De asemenea, Curtea

Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație

"morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate

în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei

și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra

Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de

a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

În ceea ce privește

incidența prevederilor art. 1 din Primul protocol Adițional la CEDO, Curtea

Constituțională a avut în vedere faptul că instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că acest text din Covenție nu garantează

dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der

Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra

Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

În ceea ce privește

incidența prevederilor art 6 coroborat cu art. 14 din CEDO, Curtea a apreciat că

nu se poate reține încălcarea normelor Convenției, pentru faptul că instanța de

control judiciar înțelege să dea eficiența juridică corespunzătoare deciziilor

pronunțate de Curtea Constituțională pentru următoarele considerente:

Efectele pentru

viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul,,a posteriori”,

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor

câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or,

în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana

care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate

prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă

printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat

asupra pretențiilor deduse judecății.

S-a considerat că nu se

creează situația unei discriminări, care să conducă la nerespectarea

prevederilor art. 14 din CEDO, pentru motivele anterior expuse, pornind de la

efectele controlului de constituționalitate pe care îl exercită Curtea

Constituțională, conceput ca un mecanism absolut necesar într-o societate

democratică pentru a se asigura supremația principiului legalității și

respectarea dispozițiilor legii fundamentale.

Pornind de la

prevederile art 20 din Constituție, intimații reclamanți au susținut

aplicabilitatea în cauză a prevederilor Declarației Universale a Drepturilor

Omului cât și Rezoluțiilor APCE 1096/1996 și 1481/2006.

Practic, reclamanții

susțin, prevalându-se de dispozițiile art. 20 din Constituție, care permit

instanțelor de judecată să dea prioritate reglementărilor internaționale, în

materia drepturilor omului, în condițiile în care există neconcordanțe între

acestea și legile interne, că instanța ar trebui să valorifice direct aceste

norme internaționale, care recunosc celor care au fost persecutați de regimul

dictatorial comunist, drepturi mai largi.

Făcând o analiză

detaliată a actelor internaționale invocate de reclamant în cele ce preced, curtea

de apel, a constatat că acestea au fost avute în vedere de către instanța de

contencios constituțional la pronunțarea deciziilor nr. 1358 și 1360 din 2010.

Primul document

internațional, la care face referire apelantul, este reprezentat de Rezoluția

nr 1096/1996 adoptată de Consiliul Europei și se referă la măsurile de

lichidare a moștenirii fostelor regimuri comuniste și prevede necesitatea

reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste, prin stabilirea unor

reparații echitabile, care să exprime ideea de justiție. În conținutul acestei

rezoluții se acreditează ideea că nu ar trebui limitate despăgubirile acordate

victimelor justiției totalitare comuniste.

Rezoluția nr

1481/2006 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei arată în

esență, faptul că, spre deosebire de crimele comise de național-socialism(

nazism), cu privire la care comunitatea internațională a fost avertizată,

existând o condamnare oficială a acestora, căderea regimurilor totalitare

comuniste nu a fost urmată de o anchetă internațională exhaustivă și profundă a

ceea ce a însemnat în adevărata sa dimensiune regimul dictatorial comunist,

astfel că se afirmă necesitatea sensibilizării opiniei publice internaționale

în aceste sens. Scopul declarat al rezoluției a fost acela de face comunitatea

internațională să conștientizeze dimensiunile reale ale fenomenului comunist în

vederea evitării producerii unor crime similare în viitor, în condițiile în

care aprecierea morală și condamnarea crimelor comise joacă un rol important în

educarea viitoarelor generații.

Examinând coroborativ

conținutul acestor documente internaționale, s-a constatat că acestea au

caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale

Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității

internaționale necesitatea condamnări ferme a comunismului, atât ca doctrină

cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida

acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim

de guvernare.

Aceste documente

internaționale au caracter esențialmente declarativ, în sensul că, rolul lor

este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința

comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise și

de a proteja generațiile viitoare de astfel de atrocități.

Pentru ca aceste

documente internaționale să poată da naștere unor drepturi în favoarea

cetățenilor statelor membre la organizația internațională care le-a elaborat,

este necesar ca normele juridice ce le consacră să aibă caracter obligatoriu și

să fie direct aplicabile în ordinea juridică internă.

În speță reclamanții

invocă unele rezoluții ale Consiliului Europei în sprijinul drepturilor

subiective pe care urmărește să le valorifice. Aceste documente internaționale

emise de Consiliul Europei nu sunt beneficiarele efectului aplicabilității

direct, de care se bucură normele dreptului comunitar, deoarece nu se înscriu

în categoria izvoarelor primare( formate din tratatele constitutive ale

Comunităților Europene, la care se adaugă tratatele modificatoare și

protocoalele anexe) și nici secundare( reprezentate de actele adoptate de

instituțiile comunitare, care au caracter obligatoriu) ale dreptului comunitar.

Pe cale de

consecință, s-a apreciat că nu se poate considera că aceste documente

internaționale ar consacra în concret vreun drept patrimonial în favoarea

victimelor regimului comunist, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul

suferit datorită persecuției și abuzurilor la care au fost supuse, ele

conținând doar norme de recomandare, principii orientative, statul fiind

suveran în a aprecia în ce măsură alege să le dea eficiență în legislația pe

care o adoptă. Spre deosebire de situația dreptului comunitar, în cazul actelor

emise de Consiliul Europei, nu suntem în situația restrângerii suveranității

statului pentru a ceda prioritate reglementărilor internaționale, care nu devin

astfel parte integrantă din ordinea juridică internă. Prin urmare, nu se poate

reține existența unei speranțe legitime în beneficiul celor supuși unor

condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic și pe cale de

consecință, nu se poate reține nici existența unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO. Având în vedere că nu există o consacrare directă și efectivă a unui drept la

despăgubiri prin documentele internaționale anterior menționate, nu rezultă

modul în care ar fi incidente prevederile art. 20 din Constituție, în

condițiile în care nu există o reglementare internațională mai favorabilă, care

să vină în contradicție cu cea internă, mai restrictivă și astfel să ia naștere

obligația judecătorului de a da prevalență reglementărilor internaționale în

materia drepturilor omului.

În ceea

ce privește invocarea Declarația Universală a Drepturilor Omului în ideea de a fundamenta

obținerea daunelor morale, curtea de apel a reținut că Declarația a fost

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca rezoluție, neavând putere de lege.

Scopul său, conform preambulului, este de a oferi un mod de înțelegere comun al

drepturilor fundamentale și de a servi tuturor popoarelor si națiunilor drept

standard comun de înfăptuire.

Așa cum a reținut și

Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea

internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor

omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda

despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui

stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor

reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii

comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel, au declarat recurs, reclamanții prin care au

solicitat, modificarea în tot a deciziei recurate și menținerea hotărârii

pronunțate de Tribunalul București ca temeinică și legală, cu obligarea la

plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea

motivelor de recurs, reclamanții au arătat că hotărârea recurată este lipsită

de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, s-a arătat

nelegala reținere în cauză a incidenței deciziei nr. 1358/2010, pronunțată de

Curtea Constituțională prin care s-a declarat ca fiind neconstitutional art. 5 alin.

(1). lit. a) teza întai a Legii nr. 221/2009, articolul în baza căruia se

puteau solicita daune morale ca urmare a suferințelor îndurate de către

persoanele persecutate din punct de vedere politic.

În ceea ce privește

persoanele cărora legiuitorul le-a conferit legitimare activă pentru acordarea

reparațiilor acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, prin art. 5 lit. a) din

actul normativ au fost indicați ca beneficiari ai legii atât persoana care a

fost victima victima condamnărilor cu caracter politic cât și soțul/soția celui

condamnat sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea. inclusiv.

Textul de lege

plasează, așadar, pe poziții de egalitate procesuală activă persoana condamnată

(clar aflată în viață) și soțul sau descendenții persoanei condamnate, dar care

a decedat.

Legea nu distinge

momentul în care a avut loc decesul (în timpul condamnării, în timpul Regimului

comunist, după revoluția din decembrie 1989, înainte de intrarea în vigoare a

legii, după intrarea în vigoare a legii), astfel încat, nici interpretul legii-

instanța- nu are dreptul să facă o asemnea distincție.

Dacă unui condamnat

politic nu i s-a reparat prejudiciul suferit, cum este cazul și în speța, și a

murit până la adoptarea Legii nr. 221/2009, asta nu înseamnă că acesta nu mai

are dreptul la despăgubiri, prin urmașii săi stipulați expres în lege

(sotul/sotia. descendenții gradul I si II).

Prin urmare, instanța

de fond a apreciat în mod corect că reclamanții, descendenți ai persoanei

condamnate politic, unicii moștenitori ai tatălui lor, în calitate de fiica și

respectiv fiu, sunt îndreptățiti a beneficia de măsurile reparatorii

reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) Iit. a) din Legea nr. 221/2009,

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei condamnări.

A invocat, încălarea principiului

neretroactivitatii legii, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

față de faptul la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul

Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri,

astfel că, legea era în vigoare la acea dată.

Principiul egalității

în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în

funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. In consecința, un tratament

diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie

să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața

legii.

Or, aplicarea

deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau

cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitve, ar fi de natură să instituie

un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre

judecătorească definitivă.

Un alt drept garantat

de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care

interzice discriminarea in legătura cu drepturile si libertățile pe care

Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare.

Reclamanții au mai invocat

și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție cu privire la discriminare și prevederile

Declarației Universale ale Drepturilor Omului, Convenției Europene a Drepturilor

Omului, Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006,

în raport de faptul că dispozițiile constituționale privind drepturile și

libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanța cu

acestea.

Recursul va fi

respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În

esență, recurenții-reclamanți critică nelegala respingere a cererii de acordare

a daunelor materiale, solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Problema

care se pune însă în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Astfel,

cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe

deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr.

47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art.

312 C. proc. civ.