ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1864/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 1 octombrie 2009, C.V.C. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 800.000 euro, pentru condamnarea sa, prin hotărârea penală nr. 557/1959 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța, la 10 ani închisoare corecțională și confiscarea totală a averii, în baza art. 267 C. pen. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 449 din 23 martie 2010 a admis în parte cererea formulată de C.V.C. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 15.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R.

din ziua plății, reprezentând daune morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, din înscrisurile de la dosar, că reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 557/1959 a Tribunalului Militar Constanța la 10 ani închisoare corecțională și confiscarea totală a averii personale pentru tentativa la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, infracțiune prevăzută de art. 267 alin. (4) C. pen. S-a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ”constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 267 C. pen. din 1936, republicat in M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările si completările ulterioare”.

În aceste condiții, tribunalul a constatat și că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, în prezența caracterului politic al condamnării suferite de reclamant, acesta are dreptul la acordarea de daune morale. În ceea ce privește cuantumul respectivelor despăgubiri, instanța a reținut, în primul rând, că din actele dosarului a rezultat că reclamantul a beneficiat si de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990. În al doilea rând, tribunalul a constatat că legea nu stabilește pentru aceste daune un cuantum minim sau unul maxim și nici criterii unitare și general aplicabile, similar Decretului-lege nr. 118/1990. În aceste condiții, revine instanței rolul ca pentru fiecare caz în parte să aprecieze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, care este cuantumul acestor despăgubiri.

În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al condamnării suferite de reclamant reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu, iar pe de altă parte, că această recunoaștere nu reprezintă o reparație suficientă pentru suferința morală a reclamantului. Tribunalul a reținut astfel că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale reclamantului la libertate și la viață este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaștere a caracterului politic al condamnării. Instanța a mai avut în vedere faptul că reclamantul a suferit pe lângă traumele fizice, în mod evident, un traumatism psihic ca urmare a condițiilor de detenție.

De asemenea, tribunalul a luat în considerare suferința și evidenta perturbare a vieții sale de familie din cauza încarcerării în perioada tinereții, dar și sentimentul de injustiție. Tribunalul a apreciat că pentru aprecierea prejudiciului moral suferit de reclamant trebuie luat în considerare și durata acestui sentiment de injustiție și frustrare care s-a prelungit cel puțin până la momentul încetării perioadei istorice începute în martie 1945. Elemente menționate mai sus cu privire la modul în care s-a concretizat prejudiciul moral suferit de reclamant nu se pretează la un calcul sau la o cuantificare precisă. Singurul mod în care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echității, care, chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislația civilă, totuși guvernează această materie.

Acest principiu implică înainte de toate o examinare flexibilă și obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, având în vedere toate circumstanțele cazului, adică nu numai situația concretă a reclamantului, ci și contextul general în care a fost săvârșită atingerea drepturilor sale. Cu privire la scopul compensației acordate pentru daunele morale, tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale, iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar ori îmbogățire în detrimentul statului.

De asemenea, este important la cuantificarea prejudiciului moral, să se țină seama si de condițiile actuale ale societății, fiind necesar a exista posibilitatea reală a statului de a acoperi efectiv daunele stabilite de instanță. Față de cele de mai sus, tribunalul, având în vedere gravitatea suferințelor reclamantului, precum și faptul că acesta a beneficiat si de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, statuând în echitate, a acordat reclamantului despăgubiri de 15.000 de euro. Prin decizia nr. 225/ A din 1 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a admis apelul declarat de Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. București împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

A respins apelul declarat de reclamantul C.V.C. împotriva aceleiași hotărâri. Instanța de apel a constatat că, așa cum just a reținut și prima instanță, reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic, pentru comiterea infracțiunii de tentativă la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută și pedepsită de art. 267 alin. (4) și (6) C. pen., astfel cum rezultă din sentința penală nr. 557/1959 a Tribunalului Militar Constanța, constând în pedeapsa de 10 ani închisoare, din care a executat 5 ani de detenție politică. După eliberarea din penitenciar, nu și-a putut continua studiile și a suferit grave umilințe și persecuții la locurile de muncă pe care nu și le-a putut menține, ca o consecință a etichetării sale de condamnat politic.

Atât perioadele de detenție, cât și consecințele condamnării, evident au fost de natură să-i producă un grav prejudiciu moral, ce nu poate fi acoperit în integralitate, nici măcar prin acordarea de daune morale. Caracterul politic al condamnării este prevăzut de lege, respectiv de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. În soluționarea motivului de apel de ordine publică privind inexistența dreptului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, ca urmare a incidenței deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, curtea a constatat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, în sensul plafonării despăgubirilor, a fost declarat neconstituțional.

Este adevărat că la data intentării acțiunii și judecății în primă instanță, exista un drept recunoscut prin lege, respectiv dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a unor condamnări penale cu caracter politic, stabilit prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Dar, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale din 20 și 21 octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și art. I pct. 1 și 2 din O.U.G. nr. 62/2010 și-au încetat efectele, întrucât, nici Parlamentul și nici Guvernul, nu au pus de acord dispozițiile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În acest sens își au aplicare prevederile art. 147 din Constituția României, conform cărora dispozițiile din legile și ordonanțe în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Ca urmare, instanța de apel s-a aflat în situația de a aplica o prevedere legală care nu mai există (fiind declarată neconstituțională), unei situații juridice, ale cărei efecte nu s-au consumat în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare.

În consecință, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamant și stat nu și-a produs efectele până la data declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă în acest sens, curtea nu ar mai putea face aplicarea lor, decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi. Ca urmare a constatării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în partea referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, acestea au rămas lipsite de obiect.

De asemenea, argumentul potrivit căruia la data intentării acțiunii, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare și deci ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecății nu a putut fi primit, căci singure, aceste prevederi legale nu constituie o speranță legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel cum s-a decis în mod constant în jurisprudența C.E.D.O., atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o speranță legitimă în dobândirea proprietății, în acest sens, fiind relevantă decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008, în cauza S. și alții contra Bulgariei.

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituția României și a Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 și nr. 1481, Curtea Constituțională prin decizia nr. 1360/2010, a reținut pe bună dreptate că prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 10/2001 și nr. 247/2005, cât și a O.U.G. nr. 214/1999, România a acordat satisfacție morală și materială persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, așa încât, nu se pune problema încălcării lor. Or, reclamantul a fost beneficiarul unor despăgubiri sub forma unei indemnizații lunare, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 28/1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990.

În raport de aceste considerente, celelalte motive de apel formulate de reclamant și pârât au rămas lipsite de obiect. În consecință, curtea, în majoritate, constatând lipsa temeiului juridic pentru îndrituirea la daune morale în baza Legii nr. 221/2009, a reținut că apelul declarat de pârât este întemeiat, iar apelul reclamantului, în sensul majorării cuantumului despăgubirii acordate de prima instanță, este nefondat. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul C.V.C., solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii privind acordarea daunelor morale în sumă de 250.000 euro. A arătat că instanța de apel a acordat pârâtului mai mult decât a cerut, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 304 C. proc.

civ., întrucât prin motivele de apel, Statul Român prin M.F.P. a solicitat schimbarea sentinței tribunalului în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate, însă curtea, schimbând sentința, a respins în totalitate acțiunea. În continuare, recurentul a expus modificările aduse Legii nr. 221/2009 și soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, concluzionând că prin admiterea respectivelor excepții, prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, Curtea Constituțională a cenzurat și modificat legea, abrogând efectele sale (daune morale). A precizat că prin acesta Curtea Constituțională și-a depășit competența care aparține legiuitorului conform art. 61 din Constituție.

A considerat că nelegalitatea deciziei pronunțate în apel rezidă și din aspectul omiterii de către instanță a faptului că Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, ceea ce în opinia sa echivalează cu stabilirea de către Parlament a noului text al legii speciale de reparație. Astfel, ignorând textul în vigoare al Legii nr. 202/2010, curtea de apel, în majoritate, a încălcat legea, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V.C. împotriva deciziei nr. 225/ A din 1 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2012.